MAICA

- A fost fiica lui Slavici şi bunica mea. Fulvia. Zâna bună a copilăriei, pe care a transformat-o într-un basm -

Veneau ninsorile şi oraşul se ascundea sub omăt. Devenea un cocon, o găoace, şi îşi torcea visele. Mătasea viselor. Cerul se făcea plumburiu şi cobora jos. Te cuibăreai la gura sobei. Şi mirosea a mere coapte. Sus, pe prichici, sfârâiau totdeauna câteva coji. Mă urmăreşte şi azi aroma, ca venind din altă lume. Fulvia presăra şi trei fire de zahăr. Se făceau, încet, arămii. Cine ştie ce trebuia să alunge firava lor fu­me­gare? Iar ea, bunica mea, povestea. Mersese cu căruţa, cu birja şi cu trăsura, dar apucase şi tram­vaiul cu cai. Se născuseră, sub ochii ei, automobilul, patefonul, telefonul, ra­dio­ul, te­levizorul... Spre sfârşitul vieţii, mă zorea teribil. "Repede, vino repede! Ştii câte tone de sfeclă s-au însilozat pe cap de lo­cuitor?! Toc­mai s-a spus la televizor". Doam­ne, ce haz avea, după toate câte i se în­tâmplaseră!

La cules de chiştoace

Umblam amândouă, de mână, pe bulevard. Une­ori, împreună cu sora mea sau alte fetiţe. Cu ochii în patru, adunam chiştoace de pe trotuar. Maica, aşa îi spuneam, le aşeza apoi, cu grijă, într-o cutie, şi le trimitea la Canal, fiului ei cel mic. Era deţinut po­litic. Jalea ei, grea, ca smoala, era ascunsă adânc, adânc. Nu trebuia s-o simtă nimeni, mai cu seamă noi, mititelele. Luam totul drept joa­că. Tro­feele erau puse apoi în cutia păpuşii, ca într-o răcliţă.
Despre unchiul nostru nu aveam habar unde-i dus. Fusese închis o vreme la Si­guranţă, împreună cu fratele lui, fiul cel mijlociu al Mai­cii. Odată, veniseră noap­tea oamenii negri, să facă per­cheziţie. Ea era în pat, cu obrajii în flăcări, şi se pusese, nestăvilit, pe tuşit. Au scoto­cit, au plecat mârâind. Mezinul stătuse lipit de mamă, sub plapumă. Şi de data asta scăpase...
Fulvia rămăsese văduvă de puţin timp. Cu o pensioară de mai nimic, de unde bani de ţigări pntru fiul cel mult iubit? Dar îşi ascundea sfâşierea. Durerea că nu e în stare să facă un pachet nu se vedea. Doar lucruşoarele din casă dispăreau, binişor, binişor, vândute pe bănuţi puţini, mult prea puţini. "Unde-i, Maico, iconostasul ăla rusesc vechi şi afumat?..." Îl înghiţise de mult talciocul. Soţul ei, bunicul meu, murise mult prea devreme. La înmor­mân­tarea lui, au scos-o leşinată dintre oameni. I s-a luat apoi una dintre cele trei camere. Trei mai avea, restul se vânduseră demult. În casa asta mică stătuse Ioan Slavici, tătăl ei. Dar chiriaşii Fulviei, cei vârâţi cu ana­sâna, o iubeau. Era, cu adevărat, de iubit. Dar tot pe afară trebuia să meargă la baie, doar nu putea trece prin camera "lor".
Cum nu mai avea de mult pudră, Fulvia îşi presăra pe mâini făină. Să-şi ascundă petele trădând un ficat suferind. Să ascundă cât erau de muncite. Gala Ga­lac­tion, prietenul bun al lui Slavici, o în­vă­ţase cum să frece capacele şi tigăile cu ziar. Cum să nu se ardă la cuptorul încins. Era neînde­mânatică Maica, şi avea mici arsuri pe braţe, de sus până jos. "Ce-s as­tea, Maico?", întrebam. Râdea. "Urme de prostie." Mă mângâia uneori şi-mi lăsa făi­nă-n păr. Nici nu clipeam. Să nu între­rup vreo amintire.

Ceata lui Slavici

Chiar aşa îi fusese copilăria, precum se zice ade­sea: un rai! Tatăl, Slavici, i se părea un pic bătrân. Mama, Eleonora, era cea care o topea de drag. Iar când îmi spunea că se­măn cu mama ei, mă to­peam şi eu. Fulvia fusese al patrulea copil al fami­liei Slavici. Şi cei dinainte - Titus, Lavinia, Mar­ce­lus, aveau nume latine, cum purta, fălos, tot Ardea­lul. Au urmat Livia şi Elena. Nenea Titu fusese botezat de Titu Maiorescu. Dintre toţi fiii, ea, Ful­via, părea cea mai "dă pă Murăş", cum îi ziceau. Se încoţopenea pe picioruşe şi se răţoia. Era "Ghiţă Contra" al familiei. Adesea, tata Slavici încerca s-o do­molească: "Femeie, nu te sfătoşi cu mine!" "Da' ce, io sunt femee? Sunt fetiţă!", îi răspundea Fulvia. Dacă se îmbolnăvea vreunul din cei şase copii, era izolat într-o odaie. Primea portocale, cărţi cu poze, şodouri, compot. Tatăl era de altă părere. "Mie nu mi-e că te-oi bolnăvi, mi-e că te-oi nărăvi." Dar Fulvioara cea plină de viaţă nu nimerea acolo. N-avea de ce.
Scâârţ, scââârţ... Slavici a scris, până la capăt, cu pene de gâscă. Şi le ascuţea singur, cum îi de­prinsese dascălul, domnu' Voştinar. Iar Maica-Mare, soţia, îşi potolea copiii. "Şşt, auziţi! Tata lucrează! Scrie." Urmau şopocăieli pe îndesate. Apoi uşa se dădea de perete. Apărea Slavici: "Da' vorbiţi tare, vă rog! Dacă şoptiţi, trag cu urechea şi nu mă pot concentra. Tare, vorbiţi tare..." Atunci, mititica de Fulvioara se punea pe cântat. Aşa, cu foc. "Tată, dum­neata ne tot zici că banii trebuie câştigaţi cinstit. Atunci de ce le dai mereu cerşetorilor?", îl lua la întrebări. "Fiindcă întind mâna, de aia. S-au coborât pe sine atât de jos..." Şi soţia, Eleonora, avea reclamaţii: "Slavici (aşa-i spunea), ai avut galoşi noi. Unde sunt?". Mergeau prin cimitir, pe o alee noroioasă. Şi lui îi rămăsese unul în glod. Aşa că l-a pus, frumuşel, şi pe celălalt, alături. "Să găsească omu' o pereche, Eleonoro, ce să facă doar cu unul?". Altă dată, aflaţi la restaurant, fiecare din cei şase copii comanda câte ceva şi, mai mereu, lăsau în farfurie. Tatăl şi le trăgea pe toate în faţă şi, tacticos, le golea pe rând. "Slavici, ţi se face rău!", îi şop­tea soţia la ureche. Iar el răspundea, tare de tot. "Să ştiu de bine că mor, eu lucru­rile astea le-am plătit!"
Pe atunci, protipendada mergea vara la Sinaia. Artiştii, literaţii, la Buşteni. Caragiale povestea, înecându-se de râs, cum a zărit, în zori, "ceata lui Slavici" urcând pe munte, cu bagaje pe măgăruş. Au fost înaintaşi, pionieri, în excursii şi escalade. Moda alpină nu venise încă, şi vilegiaturiştii făceau doar promenade pe şosea. Va fi râs în sine şi Slavici de ei, orăşenii.

Automobilul Reginei

Dar raiul a răpit-o pe Fulvioara când au plecat la Măgurele. Pe vremea aceea, ea era cea mai mică. La nou înfiinţatul Institut Otete­le­şanu, Fundaţie Regală, Maica-Mare, Eleo­nora, a fost nu­mită directoare şi profesoară de biologie, iar Tata-Bătrânu, Slavici, preda română şi istorie. Aparent ciudat, la Mă­gu­rele, unde domneşte acum Fizica Nucleară, în clădirea maiestuoasă, un castel cu un parc fără margini, Slavici n-a scris deloc literatură. Şi totul arăta precum o casă de creaţie! De scris, a scris totuşi, dar cărţi de pedagogie şi manuale. Asta a iubit cel mai mult, să fie dascăl. Apoi, grădinărea, planta, tundea, altoia... Şi umbla prin sat. Oferea oame­nilor puieţi şi se punea să le stâr­pească oţetarii. Dădea copiilor un bănuţ, pe un cuib de cioară. Până a prins de veste Maica-Mare, că se cam repetau cuiburile aduse. Slavici râdea. Fusese năstruşnic, la vremea sa. Acum, era un soi de Popa Tanda, per­sonaj dintr-o nuvelă a lui. Cir­cula o zicală în epocă: "Proza românească a ieşit din «Popa Tan­da», precum cea rusă din «Mantaua» lui Go­gol!" Mărturisea că literatură făcea "din neastâm­păr", că nu poate altfel. Nu-i păsa deloc da­că se va publica sau nu ce scria. Dar aici, la Mă­gurele, nu-l mai bântuia acel neastâmpăr. Viaţa viaţă îi era plină. Iar Fulvioara mea, copiliţa mea de bunică, zburda, zbura ca o gâză, zburătăcea bobocii de pe iaz. Se spune că acestei ape i-a închinat Emi­nes­cu poezia "Lacul". Ajungea, şi el, în casa lui Sla­vici. Fericirea pulsa, vibra, colora aerul.
La o vizită a Reginei Maria, pe fetiţă au încu­iat-o. Era mult prea arsă de soare şi zăpăucă. Îi ziceau "musca-n lapte", din cauza rochiţelor albe pe care le purta. Dar ea a evadat. A ţâşnit în fugă, gâfâind, cu ochii scântei, drept în mijlocul sălii festive. "Care e Regina ?!" Alteţa a râs şi s-a întins s-o ia în braţe. Fulvioara i-a pus mâinile-n piept şi a împins-o: "Nuu! Tu fumeezi!!" Portţigaretul de chihlimbar a zburat cât colo. Asistenţa a împietrit. Nu se mai auzea nicio suflare. Apoi, scuze, reve­renţe, explicaţii. Regina şi-a chemat şoferul... Şi, ce să vezi ? I-a dat dispoziţie să facă ture lungi, prin parc, cu micuţa de Fulvia. Prima ei plimbare cu ma­şina. Automobilul cu nr. 2 al României. A mai spus şi că dorea s-o revadă la viitoarea vizită. Negreşit!
Altădată, jucându-se de-a v-aţi ascunselea, a ajuns departe, departe, la capătul grădinilor de zarzavat, printre şuri şi hambare. S-a căţărat într-un pod şi a aruncat scara. Când s-a lăsat noaptea, auzea undeva, hăt, ecouri de voci. Se legănau şi felinare, dar nicio lumină nu se apropia destul. Oricum, nu putea răspunde. Vocea i se gâtuise de mult, printre foşgăielile liliecilor din jur. Dimineaţa, au găsit-o fără glas. Cândva, guvernanta îi mai dusese pe copii acolo. Îi cocoţase pe grămada de bălegar şi le ceruse să tragă adânc, în piept, aerul iute, înţepător, că face bine la plămâni. Tot aşa, nemţoaica lăsa, noaptea, în cofă, un piron de fier, şi dimineaţa beau o cană de apă roşietică, feruginoasă. Iarna, spărgeau pojghiţa de gheaţă de pe lavoar, când se spălau. Şi ce bine era! Ce vesel! Toate ciripeau în jur. Până şi ciorile erau nostime cu cârâitul lor. Cum ar mai fi rămas Fulvioara acolo!

Lupa şi fluturii

Vara, în Bucureşti, pe strada din spatele Obser­vatorului Astronomic, mirosea a tei şi se auzeau trenurile ţipând în noapte. Nici nu era aşa departe gara, dacă te gândeai. Dar nu ne gândeam, nici eu, nici ea. Ne cuprindea, pe fiecare, dorul de ducă. Eu purtam dorul copilului cu viaţa înainte. Să plec... Ea, poate ca Tolstoi, dorul de-a părăsi corabia. Când se lăsa seara, nu cobora jaluzelele pe ferestre. Dim­­potrivă. Le ridica. Se aşeza pe un fotoliu micuţ şi citea. Felinarul de pe stâlp lumina până-n străfundul odăii. Aşa că citea fără să aprindă lam­pa. Mă fermeca. Era înca­drată de geam, ca-n rama unui tablou. Umbrele lungi, păstoase, mă înve­leau şi-i respiram tihna ca pe-un abur. Dintre toţi scriitorii, îi plăcea Anatole France. Şi Samuel Pepys. Literele erau şiruri de flu­turi. Îi pironea cu lupa. Nu mai vedea cu ochelarii, dar nu putea renunţa la ci­tit.
Într-o bună zi, sună cineva la uşă. Mă duc cu mirare. Cei apropiaţi ştiau să deschidă, vârând mâna pe un ochi de geam. În­tr-adevăr, era un necu­nos­cut. În vârstă. Îmi spune c-a venit la Doamna Ful­via să bea o cafea. Şi-mi arată în mână un şer­veţel împă­tu­rit, ascun­zând co­moara in­cri­minată. Cafea­ua! Maica nu vrea să vină până la uşă. "Neobrăzatul, neobrăzatul... De ne­per­mis." Deu­năzi, la Casa de Ajutor Reciproc a Pensio­na­rilor (ce nume!), la coada la care stăteau să-şi achi­te ratele la împrumuturi, vorbiseră mai toţi des­pre însingurările lor de bătrâni. Şi, iată ispravă, domnul de la uşă înţelesese greşit, cum că ar fi avut nevoie de ajutor...
Într-altă zi, sună telefonul. Parcă-l aud. Dur, tăios. Maica răspunde şi, apoi, după o pauză grea, silabiseşte. "Îmi pa-re răău!" Închide încet şi nu vrea să povestească. Dar auzisem. Voce de bărbat. Dură, tăioasă. Strigase răguşit. "M-a ajuns bles­te­mul dumitale! Băiatul meu s-a dus la ştrand. Mi l-au adus mort, înecat!" Cândva, omul care sunase fusese directorul penitenciarului de la Canal. Şi o ţinuse pe Fulvia trei zile şi două nopţi, iarna, la poartă. Fără apă sau mâncare, pe un vânt cumplit. Nu-i dăduse drumul la Vorbitor şi nu i se luase pachetul. Pachetul ei obişnuit, cu chiştoace, şosete şi-o pită, adusă anume de cineva din Ardeal. Nu-i spuseseră nici măcar dacă fiul ei mai era acolo sau dacă mai trăia. Se auzise că şi-ar fi tăiat venele cu cazmaua. (Asta se şi întâmplase şi se afla la infirmerie...) La întoarcere, Maica nu s-a lăsat până nu i-a găsit numărul de telefon şi a vorbit chiar cu şeful. "Să ai parte de durerea mea!". Atât îi spusese, dârz. Dar fusese destul. Maica nu povestea despre astea. Vorbea însă, cu bucurie, despre alte vremuri frumoase. Ce-i mai plăcea! Schimba vocea, tonul, ritmul, şi râdea fără sunet, cu lacrimi. Se-nroşea bunica, se îne­ca.

"Entre deux, mon coeur balance"

În anii dintre războaie, Ful­via era tânără. Studentă ca noi. Spun "noi", fi­indcă o grămadă de prie­tene ale mele de la Filo­logie ve­neau la ea. Ne po­vestea, cu umor, despre colegii de bancă. Topâr­ceanu în stân­ga, Camil Pe­trescu în dreapta. Ce alt­ceva să fi vrut? Istorie lite­rară pe pâine. Lui Camil i se spunea "Vrăbioiul", fiindcă era mărunt, repezit, cu un fel de ciuf pe cap şi nervos. În stânga lui Topâr­ceanu era Constanţa Hodoş, o arde­leancă, rudă de-a Fulviei. El le lua pe fete de braţ şi cânta: "Entre deux, mon coeur balance". Apoi, plim­bă­rile prin Ciş­migiu, cu Minu­lescu, în­făşurat în eternul lui fular lung, alb, boem. La un bal mascat (Fulviei îi plăcea la nebunie să dan­seze), mer­sese la masa lui Rebreanu. "Maestre, un damen-tangou" şi, către or­ches­tră: "Ciu­lean­dra, vă rog!" (cam ciu­dat tangoul).
Pe Fulvia o iubise, aprig, fără spe­ranţă, Perpessicius. Târziu, când venea în vreo vizită, era încă emo­ţionat. Nu ştia să-şi ascundă tulbu­rarea, iar fiii Fulviei, băieţandri, râ­deau pe ascuns. Literatul se întorsese din război rănit, fără o mână. Din idilă se retrăsese însă înainte, demn. "Aaa, Fulvia, înţeleg, eşti îndră­gostită de Scarlat." Scarlat Stru­ţea­nu, poate tânărul cu cea mai elegantă ţinută dintre ei, înalt, cu ochi albaştri, jumătate polonez, jumătate german. Iubea limba română, a devenit istoric literar şi... soţul Fulviei şi ginerele unui scriitor clasic, Slavici. Au vrut să se căsă­torească la plecarea lui în război, în 1916. Era, fi­reşte, rezervist, căpitan de cavalerie. Avea să treacă Dunărea înot, la Turtucaia. "Nu­mai gândul la tine m-a ţi­nut", îi scria. Scri­sori lungi, lungi, un sertar plin. A băut şam­panie la victorie, la po­pota ofi­ţe­rilor, dintr-un pan­tof de-al Ful­viei, pe care-l lu­ase cu el, porte-bonheur. Maica-Mare, Eleonora, o opri­se să facă nunta înainte. "Îl omori pe tatăl tău. Sla­vici moa­re, dacă te va şti văduvă". Dar n-a murit înainte să ajungă bunic. În­duio­şă­tor ca ori­ce bu­nic, îi spu­nea ne­vestei, la patru ani­şori ai nepotu­lui Mir­cea, tatăl meu: "Eleo­no­ro, dacă n-am fi regat, aş spune că băiatul ăsta ajunge preşedinte de republică! Atâta matu­ritate şi gândire limpede se-ntrevede în el." Relaţia lui Slavici cu Carol I fusese, însă, fer­mecă­toare. Regele îl preţuia şi-l invita, uneori, la de­jun privat. Câteodată, ordona să se ridice tacâ­murile. "Puiul se mănâncă cu mâna", decreta. Să nu-l facă pe bă­trânul din Şiria să se simtă stânjenit de neîn­demâ­na­rea lui.

*

Ca un gheţar spre ocean, aşa i s-a scurs viaţa. Zdrelindu-se de stânci, de pietriş. Morenă. Dar trăia prezentul la fel de viu, bucuroasă şi nedoborâtă, deşi au fost destule care ar fi putut s-o covârşească. Doar privirea-i bătea, abătută cumva, spre viitor. Era toam­na lui '74. Într-o seară, şi-a aplecat capul pe umăr, în balansoarul ei, şi dusă a fost. Fulvia, fiica lui Slavici.
N-am băgat de seamă o vreme că, pentru mine, s-a stins, de fapt, o întreagă lume. Cei ce-au locuit-o şi-au luat cu ei valijoara cu valori.
Am fi, acum, amândouă de-o vârstă. Şi s-ar plim­­ba cu mine la şosea. Cu frunzele alea ruginii de arţar în mână, adunate pe-nde­lete. Am sta pe-o bancă. I-aş putea spune şi eu, acuma, poveşti. Întâi de toate, că am avut o bunică fenomenală. Pe ea. Fulvia, fiica lui Slavici. Maica. Bunica mea. Aş fi în stare să repet numele ăsta la nesfârşit. De parcă aş putea să mai schimb ceva...