Nu văzusem statuia de la început, deşi Grădina Icoanei e zona preumblărilor mele cotidiene. Sfioasă şi delicată, nu te copleşeşte prin forme şi dimensiuni voluptuoase. Dar când, în sfârşit, o descoperi, nu poţi să o mai uiţi. Căţărată pe havuzul unei fântâni, o femeie poartă un prunc în pântec. O "Maternitate" ciudată, deoarece copilul, iţit cumva afară din burta mamei, răpune, cu o suliţă străvezie, un balaur. Purificatoare ca ninsorile iernii, statuia de la Biserica Anglicană este unul dintre cele mai frumoase monumente cu care a fost dăruit, după 1989, Bucureştiul. De curând, am aflat că autorul ei, Virgil Scripcariu, are o expoziţie personală, la prestigioasa Galerie "AnnArt". Nu mi-l închipuiam aşa tânăr! Coborât din Bucovina de sus, la 40 de ani, Virgil Scripcariu pare dezlănţuit. Sculptează inspirat, a participat la prestigioasa Bienală de la Veneţia şi face proiecte cu arhitecţii mari ai ţării. Pe deasupra, are şi o familie fericită, ca a românilor de altădată. Împreună cu soţia sa, Adriana, absolventă, şi ea, de Belle Arte, cei doi artişti au şase copii frumoşi şi curaţi ca nişte heruvimi. Virgil Scripcariu este un artist cu credinţă în Dumnezeu. Suficiente motive ca să cunoaşteţi, stimaţi cititori, o personalitate tânără şi exemplară a artei româneşti.
Artă smerită
- "Maternitatea" de lângă Biserica Anglicană a fost pentru mine o certitudine că spaţiul public poate să primească şi un obiect mic. Sculptura poate fi privită şi ca accesoriu la spaţiu. Eu sunt ataşat de sculptura mică, cred că sculptura de o dimensiune mai aproape de cea a omului e mai potrivită. Mai ales acolo unde oamenii se plimbă, cum e cazul Grădinii Icoanei din Bucureşti. Sigur, m-am gândit şi eu să fac monumente mari, dar cred că moda asta vine de la ruşi. M-am plimbat mult prin Occident, am mers la pas prin oraşe, şi acolo am descoperit sculpturi frumoase şi mici, foarte potrivite cu mediul ambiant. Eu prefer varianta asta un pic mai smerită.
- De ce sculptezi cu atâta ardoare, în acest secol hipervirtualizat?
- A face sculptură e pentru mine un mod de a fi şi de a gândi. Am găsit această formulă, ca nişte haikuuri, de a transmite metafore. Dar sunt abia la început. În facultate, profesorul meu, regretatul maestru Vasile Gorduz, îşi arăta maxima apreciere pentru vreo lucrare spunând aşa: "Domnule, aceasta ar putea fi o sculptură!". Gorduz ne trimitea la Grecia Antică, la arta romană, dar ne îndemna să citim şi poezie. Spre exemplu, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Voia să vizualizăm metaforele poeţilor şi să încercăm să le transpunem în forme. Mie, de pildă, îmi place mult Jacques Prévert. Are el o poezie minunată, "Cum să desenezi o pasăre". Începe cam aşa: "Mai întâi pictezi o colivie cu uşiţa larg deschisă, apoi pictezi ceva cât mai drăguţ şi cât mai simplu: ceva frumos, ceva util pentru pasăre; pe urmă pui tabloul pe-un copac, într-o grădină, într-un crâng, într-o pădure, şi te ascunzi după copac fără o vorbă, fără să te mişti...". Este dedicată creaţiei artistului. Găseşti acolo suferinţa căutării artistice, aşteptarea ei. Virtuţi pe care trebuie să le ai ca să poţi crea. Şi pasărea poate veni, sau poate să nu vină niciodată, chiar dacă o aştepţi. E un soi de asceză. La Vasile Gorduz, cred că pasărea a venit şi el a sculptat-o. Odată cu dispariţia lui, eu mi-am pierdut un mentor hărăzit.
- Ultima expoziţie găzduită de Galeria AnnArt se numeşte "Supermam". Un nume surprinzător, pentru un artist aşa de smerit ca tine.
- Este lumea în care eu mă învârt zilnic, compusă din familia mea numeroasă şi situaţiile cu care ne întâlnim tot timpul. Am pornit de la un nume căruia, schimbându-i ultima literă (supermam, în loc de superman - n.n.) mi s-a părut că-i schimb fundamental mesajul. Într-o lume a supermanilor, eu am vrut să vorbesc despre mamă, o fiinţă mult mai delicată, recunoscându-i superioritatea gingăşiei. Expoziţia aceasta îi este dedicată soţiei mele. Pentru că ea a dat naştere la şase prunci şi asta înseamnă mult pentru mine şi pentru ea. Ea este de şase ori supermamă, câte o dată pentru fiecare copil. O zeitate! Noi, bărbaţii, nu putem decât să constatăm şi să ne plecăm.
- Frumoasa statuie de la Biserica Anglicană are acelaşi simbol: atotputernicia maternităţii...
- La o vedere rapidă, maternitatea aceea pare a fi imaginea emblematică a Sfântului Gheorghe, dar nu are legătură cu el. Pur şi simplu, eu cred că o femeie însărcinată este mai puternică, în ciuda vulnerabilităţii ei. Graţie copilului din pântece, care îşi apără mama. Alţii mi-au atras atenţia că ar putea fi şi Maica Domnului, pentru că există acea prorocire că Fecioara va naşte un Prunc, care va zdrobi capul şarpelui. Mie mi s-a părut că este lipsit de smerenie să faci o sculptură a Maicii Domnului, dar dacă sculptura mea e citită şi în această cheie, mă bucură. Oricum, cam toate lucrările mele de acum sunt în zona miracolului.
Măreţia Mică
Statuia de lângă Biserica Anglicană
- Nimic din ceea ce am făcut eu până la 17 ani nu indica vreo aplecare spre artă. Eram netalentat, ce mai! Mama, de pildă, îmi făcea desenele la biologie şi hărţile la geografie. Că m-am apucat de artă a fost aproape un miracol. Cred că ţine mai mult de destin. Dar încă din copilărie visam mereu cu ochii închişi la lucruri pe care nu puteam să mi le explic. Aveam o înflăcărare difuză. Şi, când m-am întâlnit cu sculptura, am simţit că la ea visasem până atunci.
- Se potriveau visările tale cu lumea în care trăiai?
- Eu m-am născut într-un paradis unde am crescut până la şapte ani şi din care apoi am fost smuls, deşi mă reîntorceam acolo în toate vacanţele mele de vară. M-am născut într-un sat din Bucovina, cu nume de poem. Se numeşte Măreţia Mică. Este între Rădăuţi şi Suceava. Există şi o Măreţia Mare. Acum 35-40 de ani, era o lume pe care n-o mai întâlneşti azi. Prima amintire o am de pe la trei-patru ani. Bunicii mei au făcut bradul de Crăciun şi, când am văzut globurile, mi-au părut că vin dintr-o altă lume. Multă vreme am crezut că cea mai frumoasă meserie din lume este să faci globuri. Acum, Măreţia Mică este locul în care mă întorc cu gândul, când dau de necaz. Şi mă doare, nu doar că au dispărut bunicii mei, dar că încep să dispară vecinii şi toţi oamenii în putere ai copilăriei mele. Fiecare bătrân din Măreţia Mică însemna o amintire. Îmi amintesc că, după 1989, atunci când am văzut primul butic în sat, m-am înfuriat. Mi s-a părut că s-a stricat ceva în echilibrul lui. Mi-am cumpărat o bucăţică de pământ la Măreţia Mică, ca să am o ancoră. N-am de gând să construiesc acum, dar mă gândesc la copiii mei, că o să fie pentru ei o rădăcină, la un moment dat, când se vor întreba de unde vin. Aşa că poate o să fac acolo o mică bojdeucă. Îmi aduc aminte că bunicii mei, pur şi simplu, mergeau în picioarele goale. Tot satul făcea la fel. Nu din sărăcie, ci pentru că era un praf special pe drum, în care te simţeai foarte bine. Parcă au trecut o sută de ani de atunci! Apoi, la şapte ani, m-am mutat la Bucureşti. Unde copilăria a fost foarte grea pentru mine. Oraşul a abuzat, cumva, de o anumită fragilitate a mea, şi a trebuit să mai scap şi de complexul provincialului. Noi locuiam în cartierul Baicului. Pe vremea copilăriei mele, se construiau acolo blocurile primăriei. Casele pe care le prinsesem un scurt timp au dispărut repede, s-au demolat. Aşa că eu am trăit, de fapt, într-un plin şi nesfârşit şantier, aflat chiar în spatele casei noastre. Se construiau blocurile peste noapte. Iar noi, copiii, ne jucam prin subsoluri cu alţi vecini. Apoi, dintr-odată, ne-am trezit cu altă populaţie, care ne-a invadat, când blocurile au fost gata. Alt oraş a venit peste noi. Şi, dintr-o dată, am devenit şi mai inadaptat. Aşa că, venirea asta la Bucureşti, pe mine m-a inhibat profund.
"Vreau să fiu sculptor!"
Virgil Scripcaru
- Cum ai ieşit la liman?
- Ieşirea mea din umbră s-a întâmplat la 17 ani. Atunci am hotărât să fac artă. M-a ajutat şi... un context special. Era vorba de o fată, pe care o admiram cu ardoare. Iar ea citea sonetele lui Michelangelo. Şi m-a mai impresionat cum reacţiona când citea despre chinurile lui Michelangelo în timp ce sculpta sau picta Capela Sixtină. Chinurile lui şi faptul că el, sculptorul şi pictorul genial, a mai scris şi nişte sonete extraordinare, toate m-au scurtcircuitat. Şi ca s-o impresionez pe fata aceea, fără să-i spun, m-am dus acolo unde ştiam că văzusem ceva care semăna cu o sculptură. Era o curte pe Bulevardul Ferdinand 77, a unui sculptor: Ion Mândrescu. Niciodată nu vedeam pe nimeni, dar erau în ea nişte forme din marmură. Sculpturi abstracte. În ziua aceea, când m-am dus în curtea respectivă, acolo era un domn de vreo 37 de ani, care era într-un şorţ şi cu bustul gol. I-am zis: "Vreau să vorbesc cu sculptorul". Şi el, aşa, amuzat, mi-a răspuns: "Eu sunt!". "Vreau să mă fac sculptor", i-am declarat scurt. A fost surprins: "Bine, intră în atelier". Şi mi-a dat să fac ceva. Din ziua aia, după ore, mă duceam acolo. Aşa s-a născut contactul meu cu sculptura. În familia mea, asta părea o rătăcire şi o pierdere de timp. Numai că eu am fost şi sunt încăpăţânat, în ciuda imaginii de blândeţe pe care o degaj.
Satul de olari
Familia (cu pictorul Ştefan Câlţia şi Gabriela Massaci)
- Piscu era un sat curat, cu case modeste, unitar, ceea ce mi-a plăcut. Era încă un sat cu mulţi copii. Nefiind trafic pe stradă, strada este o promenadă perpetuă. E un amuzament în felul în care oamenii stau la terase şi beau. Mie îmi place spiritul ăsta balcanic, mai mult decât modul occidental de a trăi. Pentru că este viu. Dar am văzut şi nişte construcţii ciudate prin curţi şi am întrebat ce sunt. Mi-au spus că sunt cuptoare de olărit. Piscu fusese cel mai puternic centru de olărit din zona Bucureştiului. Oalele lor ajungeau până la Dunăre. Până la Olteniţa mergeau cu căruţele şi făceau troc sau le vindeau. La Piscu, acum 30 de ani, erau 70 de olari. Acum mai sunt doi-trei. Făceau o ceramică simplă, fără mari virtuţi estetice, dar ieftină şi în cantităţi foarte mari. La revoluţie, încă se lucra pe rupte aici. Apoi, totul s-a şters cu buretele. N-au mai vândut. După '90, România a fost invadată de chinezării şi de plastice. Acum, şi când te duci la biserică, coliva se dă în pahar de plastic.
- Bucovineanul din tine s-a integrat uşor printre ei?
- Faptul că aici a fost un sat de olari şi că ei au lucrat de generaţii meşteşugul ăsta, eu cred că le-a dezvoltat o abilitate mult peste medie. O anumită înţelegere a meşteşugului, nu doar al olăritului. Pricep foarte repede ceea ce vreau să le spun, ceea ce le dau ca sarcină, şi au o manualitate surprinzătoare. Vine din moştenirea lor genetică. Există un mare potenţial la Piscu. Şi nu doar aici. Cei care au companii ce dezvoltă businessuri, cred că ar putea să-şi aleagă sate româneşti, unde oamenii au făcut ceva cu mâinile. Care au făcut un obiect de la cap la coadă, au vândut, ştiu ce înseamnă să produci ceva. Acum, asta le lipseşte meşterilor: să fie respectaţi. Îmi amintesc, de pildă, un olar, un vecin de-al meu, care trecea mereu pe la mine şi-mi tot spunea: "O să vin eu o dată, domn' Virgil, să vă fac nişte oale grozave!". Ei, şi numai ce-l văd cum apare într-o dimineaţă, proaspăt şi îmbrăcat curat. Şi până seara, făcuse 12 oale mari şi frumoase. Era transfigurat. Mi-a spus: "Ştiţi, domn' Virgil, noi, artiştii ar trebui să fim mai apreciaţi". M-a emoţionat spusa lui, pentru că în ochii celor din sat, el e un amărât, un om distrus de băutură şi sărăcie. Din păcate, societatea s-a dezis de o categorie de oameni care înainte avea o anumită demnitate. Dispar obiectele făcute manual, dar dispare şi un anume tip de om. Iar asta e mult mai dramatic.
Şcoala Agatonia
La şcoala de la Piscu, cu un vechi olar al satului
- Mai întâi am înfiinţat o asociaţie numită "Gaşpar, Baltazar, Melchior". Cei trei magi. Am făcut-o ca să implicăm copiii în proiecte culturale. Sunt şase-şapte ani de atunci. Şi aşa, în fiecare an, am tot dezvoltat proiectele, se fac tabere cu copiii din sat. De exemplu, duceam copiii din Piscu în Maramureş şi aduceam copiii din Maramureş la noi. După aceea, s-a născut această mică şcoală a noastră, "Şcoala Agatonia". Am numit-o aşa după un sfânt, Sf. Agaton, care era olar. Şcoala era gratuită, şi trei ani de zile am susţinut-o cu propriile fonduri. Adriana, soţia mea, era şi învăţătoare la o clasă. Acum avem trei clase cu 18 copii, din care trei sunt ai noştri. Iar şcoala are un specific aparte: preocuparea pentru patrimoniu şi meşteşuguri. Olărit şi ţesut. Avem şi meşteri din sat. Îi chemăm pe rând. Nu şi-au pierdut ştiinţa şi le place să lucreze cu copiii. De exemplu, am avut două proiecte foarte interesante, în care am implicat copii. Mai întâi, am fost invitaţi la standul de carte al României de la Târgul de Carte de la Londra. Copiii au ilustrat proverbe româneşti, prin serigrafie, am imprimat un divan care a tronat în mijlocul standului românesc. A fost aşa frumos! Iar acum doi ani, am organizat o tabără de patrimoniu la Pescara, în Italia. Copiii au stat acolo gratuit 10 zile. Copiii de la şcolile italieneşti veneau şi ei şi făceau tehnici în spaţiul nostru expoziţional. Învăţau să facă linogravură, să facă olărit. Copiii noştri îi învăţau pe cei italieni.
Fata care fugea pe trepte
Elevi la Piscu
- Pentru mine a fost ca un salt. La un moment dat, în facultate, a trecut pe lângă mine, alergând pe trepte, câte două-trei odată, o fată. Avea un aer care m-a făcut să-mi spun: "Mi-ar plăcea să-mi fie nevastă fata asta!". Era prima oară când am spus lucrul ăsta despre cineva. Nu pot să spun şi că Adriana, viitoarea mea soţie, m-a plăcut din prima. A trebuit să fac eforturi mari să-i atrag atenţia asupra mea. Să o atrag. Era la Istoria Artei. În fine, într-un an de zile, ne-am şi căsătorit. Şi, datorită ei, mi-am schimbat felul de a trăi şi a gândi. A fost o asumare totală. Era curată sufleteşte şi credincioasă. O întrebam la ce biserică merge şi acolo mă duceam şi eu. Aşa că, din facultate, am început să mergem împreună la biserică. Dar ea mergea încă din liceu. Apoi, imediat, am făcut şi un copilaş. Am reluat facultatea şi... n-a fost uşor, dar era foarte frumos. Adică, n-am simţit că era greu. Pluteam într-un fel, aşa... Şi acum avem şase copii: trei băieţi şi trei fete.
- Doi oameni moderni cu şase copii, ca în vremurile bune ale românilor.
- Este o asumare. Soţia mea este genul de om pentru care nu există cale de mijloc. Dacă şi-a asumat ceva, face. Şi nu simţim neapărat o greutate în plus. Şi-apoi, ei coabitează, îşi creează un soi de preocupare tot timpul. Când ai un singur copil, mi se pare foarte greu. Cu mai mulţi e uşor. Totul ţine de mentalitate şi de comoditate. Şi apoi, noi avem prieteni cu mulţi copii, şi toată lumea e fericită. Mergi la biserică şi te întâlneşti cu alţii, care au patru-cinci copii. Oricum, e un miracol pe care noi nu-l putem gestiona. Nici nu ne gândim la subiectul ăsta prea mult. Deocamdată, proiectele merg
"Arca lui Noe" (Bruxelles, 2008)
- Cum este viaţa voastră de zi cu zi, la umbra Mânăstirii Ţigăneşti?
- Locul ăsta a fost şi este pentru noi ca o baliză. Şi mânăstirea, şi toată priveliştea ce o înconjoară, ca un paradis regăsit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
