Veneau ninsorile și orașul se ascundea sub omăt. Devenea un cocon, o găoace, și își torcea visele. Mătasea viselor. Cerul se făcea plumburiu și cobora jos. Te cuibăreai la gura sobei. Și mirosea a mere coapte. Sus, pe prichici, sfârâiau totdeauna câteva coji. Mă urmărește și azi aroma, ca venind din altă lume. Fulvia presăra și trei fire de zahăr. Se făceau, încet, arămii. Cine știe ce trebuia să alunge firava lor fumegare? Iar ea, bunica mea, povestea. Mersese cu căruța, cu birja și cu trăsura, dar apucase și tramvaiul cu cai. Se născuseră, sub ochii ei, automobilul, patefonul, telefonul, radioul, televizorul... Spre sfârșitul vieții, mă zorea teribil. "Repede, vino repede! Știi câte tone de sfeclă s-au însilozat pe cap de locuitor?! Tocmai s-a spus la televizor". Doamne, ce haz avea, după toate câte i se întâmplaseră!
La cules de chiștoace
Umblam amândouă, de mână, pe bulevard. Uneori, împreună cu sora mea sau alte fetițe. Cu ochii în patru, adunam chiștoace de pe trotuar. Maica, așa îi spuneam, le așeza apoi, cu grijă, într-o cutie, și le trimitea la Canal, fiului ei cel mic. Era deținut politic. Jalea ei, grea, ca smoala, era ascunsă adânc, adânc. Nu trebuia s-o simtă nimeni, mai cu seamă noi, mititelele. Luam totul drept joacă. Trofeele erau puse apoi în cutia păpușii, ca într-o răcliță.
Despre unchiul nostru nu aveam habar unde-i dus. Fusese închis o vreme la Siguranță, împreună cu fratele lui, fiul cel mijlociu al Maicii. Odată, veniseră noaptea oamenii negri, să facă percheziție. Ea era în pat, cu obrajii în flăcări, și se pusese, nestăvilit, pe tușit. Au scotocit, au plecat mârâind. Mezinul stătuse lipit de mamă, sub plapumă. Și de data asta scăpase...
Fulvia rămăsese văduvă de puțin timp. Cu o pensioară de mai nimic, de unde bani de țigări pntru fiul cel mult iubit? Dar își ascundea sfâșierea. Durerea că nu e în stare să facă un pachet nu se vedea. Doar lucrușoarele din casă dispăreau, binișor, binișor, vândute pe bănuți puțini, mult prea puțini. "Unde-i, Maico, iconostasul ăla rusesc vechi și afumat?..." Îl înghițise de mult talciocul. Soțul ei, bunicul meu, murise mult prea devreme. La înmormântarea lui, au scos-o leșinată dintre oameni. I s-a luat apoi una dintre cele trei camere. Trei mai avea, restul se vânduseră demult. În casa asta mică stătuse Ioan Slavici, tătăl ei. Dar chiriașii Fulviei, cei vârâți cu anasâna, o iubeau. Era, cu adevărat, de iubit. Dar tot pe afară trebuia să meargă la baie, doar nu putea trece prin camera "lor".
Cum nu mai avea de mult pudră, Fulvia își presăra pe mâini făină. Să-și ascundă petele trădând un ficat suferind. Să ascundă cât erau de muncite. Gala Galaction, prietenul bun al lui Slavici, o învățase cum să frece capacele și tigăile cu ziar. Cum să nu se ardă la cuptorul încins. Era neîndemânatică Maica, și avea mici arsuri pe brațe, de sus până jos. "Ce-s astea, Maico?", întrebam. Râdea. "Urme de prostie." Mă mângâia uneori și-mi lăsa făină-n păr. Nici nu clipeam. Să nu întrerup vreo amintire.
Ceata lui Slavici
Chiar așa îi fusese copilăria, precum se zice adesea: un rai! Tatăl, Slavici, i se părea un pic bătrân. Mama, Eleonora, era cea care o topea de drag. Iar când îmi spunea că semăn cu mama ei, mă topeam și eu. Fulvia fusese al patrulea copil al familiei Slavici. Și cei dinainte - Titus, Lavinia, Marcelus, aveau nume latine, cum purta, fălos, tot Ardealul. Au urmat Livia și Elena. Nenea Titu fusese botezat de Titu Maiorescu. Dintre toți fiii, ea, Fulvia, părea cea mai "dă pă Murăș", cum îi ziceau. Se încoțopenea pe piciorușe și se rățoia. Era "Ghiță Contra" al familiei. Adesea, tata Slavici încerca s-o domolească: "Femeie, nu te sfătoși cu mine!" "Da' ce, io sunt femee? Sunt fetiță!", îi răspundea Fulvia. Dacă se îmbolnăvea vreunul din cei șase copii, era izolat într-o odaie. Primea portocale, cărți cu poze, șodouri, compot. Tatăl era de altă părere. "Mie nu mi-e că te-oi bolnăvi, mi-e că te-oi nărăvi." Dar Fulvioara cea plină de viață nu nimerea acolo. N-avea de ce.
Scâârț, scââârț... Slavici a scris, până la capăt, cu pene de gâscă. Și le ascuțea singur, cum îi deprinsese dascălul, domnu' Voștinar. Iar Maica-Mare, soția, își potolea copiii. "Șșt, auziți! Tata lucrează! Scrie." Urmau șopocăieli pe îndesate. Apoi ușa se dădea de perete. Apărea Slavici: "Da' vorbiți tare, vă rog! Dacă șoptiți, trag cu urechea și nu mă pot concentra. Tare, vorbiți tare..." Atunci, mititica de Fulvioara se punea pe cântat. Așa, cu foc. "Tată, dumneata ne tot zici că banii trebuie câștigați cinstit. Atunci de ce le dai mereu cerșetorilor?", îl lua la întrebări. "Fiindcă întind mâna, de aia. S-au coborât pe sine atât de jos..." Și soția, Eleonora, avea reclamații: "Slavici (așa-i spunea), ai avut galoși noi. Unde sunt?". Mergeau prin cimitir, pe o alee noroioasă. Și lui îi rămăsese unul în glod. Așa că l-a pus, frumușel, și pe celălalt, alături. "Să găsească omu' o pereche, Eleonoro, ce să facă doar cu unul?". Altă dată, aflați la restaurant, fiecare din cei șase copii comanda câte ceva și, mai mereu, lăsau în farfurie. Tatăl și le trăgea pe toate în față și, tacticos, le golea pe rând. "Slavici, ți se face rău!", îi șoptea soția la ureche. Iar el răspundea, tare de tot. "Să știu de bine că mor, eu lucrurile astea le-am plătit!"
Pe atunci, protipendada mergea vara la Sinaia. Artiștii, literații, la Bușteni. Caragiale povestea, înecându-se de râs, cum a zărit, în zori, "ceata lui Slavici" urcând pe munte, cu bagaje pe măgăruș. Au fost înaintași, pionieri, în excursii și escalade. Moda alpină nu venise încă, și vilegiaturiștii făceau doar promenade pe șosea. Va fi râs în sine și Slavici de ei, orășenii.
Automobilul Reginei
Dar raiul a răpit-o pe Fulvioara când au plecat la Măgurele. Pe vremea aceea, ea era cea mai mică. La nou înființatul Institut Oteteleșanu, Fundație Regală, Maica-Mare, Eleonora, a fost numită directoare și profesoară de biologie, iar Tata-Bătrânu, Slavici, preda română și istorie. Aparent ciudat, la Măgurele, unde domnește acum Fizica Nucleară, în clădirea maiestuoasă, un castel cu un parc fără margini, Slavici n-a scris deloc literatură. Și totul arăta precum o casă de creație! De scris, a scris totuși, dar cărți de pedagogie și manuale. Asta a iubit cel mai mult, să fie dascăl. Apoi, grădinărea, planta, tundea, altoia... Și umbla prin sat. Oferea oamenilor puieți și se punea să le stârpească oțetarii. Dădea copiilor un bănuț, pe un cuib de cioară. Până a prins de veste Maica-Mare, că se cam repetau cuiburile aduse. Slavici râdea. Fusese năstrușnic, la vremea sa. Acum, era un soi de Popa Tanda, personaj dintr-o nuvelă a lui. Circula o zicală în epocă: "Proza românească a ieșit din «Popa Tanda», precum cea rusă din «Mantaua» lui Gogol!" Mărturisea că literatură făcea "din neastâmpăr", că nu poate altfel. Nu-i păsa deloc dacă se va publica sau nu ce scria. Dar aici, la Măgurele, nu-l mai bântuia acel neastâmpăr. Viața viață îi era plină. Iar Fulvioara mea, copilița mea de bunică, zburda, zbura ca o gâză, zburătăcea bobocii de pe iaz. Se spune că acestei ape i-a închinat Eminescu poezia "Lacul". Ajungea, și el, în casa lui Slavici. Fericirea pulsa, vibra, colora aerul.
La o vizită a Reginei Maria, pe fetiță au încuiat-o. Era mult prea arsă de soare și zăpăucă. Îi ziceau "musca-n lapte", din cauza rochițelor albe pe care le purta. Dar ea a evadat. A țâșnit în fugă, gâfâind, cu ochii scântei, drept în mijlocul sălii festive. "Care e Regina ?!" Alteța a râs și s-a întins s-o ia în brațe. Fulvioara i-a pus mâinile-n piept și a împins-o: "Nuu! Tu fumeezi!!" Portțigaretul de chihlimbar a zburat cât colo. Asistența a împietrit. Nu se mai auzea nicio suflare. Apoi, scuze, reverențe, explicații. Regina și-a chemat șoferul... Și, ce să vezi ? I-a dat dispoziție să facă ture lungi, prin parc, cu micuța de Fulvia. Prima ei plimbare cu mașina. Automobilul cu nr. 2 al României. A mai spus și că dorea s-o revadă la viitoarea vizită. Negreșit!
Altădată, jucându-se de-a v-ați ascunselea, a ajuns departe, departe, la capătul grădinilor de zarzavat, printre șuri și hambare. S-a cățărat într-un pod și a aruncat scara. Când s-a lăsat noaptea, auzea undeva, hăt, ecouri de voci. Se legănau și felinare, dar nicio lumină nu se apropia destul. Oricum, nu putea răspunde. Vocea i se gâtuise de mult, printre foșgăielile liliecilor din jur. Dimineața, au găsit-o fără glas. Cândva, guvernanta îi mai dusese pe copii acolo. Îi cocoțase pe grămada de bălegar și le ceruse să tragă adânc, în piept, aerul iute, înțepător, că face bine la plămâni. Tot așa, nemțoaica lăsa, noaptea, în cofă, un piron de fier, și dimineața beau o cană de apă roșietică, feruginoasă. Iarna, spărgeau pojghița de gheață de pe lavoar, când se spălau. Și ce bine era! Ce vesel! Toate ciripeau în jur. Până și ciorile erau nostime cu cârâitul lor. Cum ar mai fi rămas Fulvioara acolo!
Lupa și fluturii
Vara, în București, pe strada din spatele Observatorului Astronomic, mirosea a tei și se auzeau trenurile țipând în noapte. Nici nu era așa departe gara, dacă te gândeai. Dar nu ne gândeam, nici eu, nici ea. Ne cuprindea, pe fiecare, dorul de ducă. Eu purtam dorul copilului cu viața înainte. Să plec... Ea, poate ca Tolstoi, dorul de-a părăsi corabia. Când se lăsa seara, nu cobora jaluzelele pe ferestre. Dimpotrivă. Le ridica. Se așeza pe un fotoliu micuț și citea. Felinarul de pe stâlp lumina până-n străfundul odăii. Așa că citea fără să aprindă lampa. Mă fermeca. Era încadrată de geam, ca-n rama unui tablou. Umbrele lungi, păstoase, mă înveleau și-i respiram tihna ca pe-un abur. Dintre toți scriitorii, îi plăcea Anatole France. Și Samuel Pepys. Literele erau șiruri de fluturi. Îi pironea cu lupa. Nu mai vedea cu ochelarii, dar nu putea renunța la citit.
Într-o bună zi, sună cineva la ușă. Mă duc cu mirare. Cei apropiați știau să deschidă, vârând mâna pe un ochi de geam. Într-adevăr, era un necunoscut. În vârstă. Îmi spune c-a venit la Doamna Fulvia să bea o cafea. Și-mi arată în mână un șervețel împăturit, ascunzând comoara incriminată. Cafeaua! Maica nu vrea să vină până la ușă. "Neobrăzatul, neobrăzatul... De nepermis." Deunăzi, la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (ce nume!), la coada la care stăteau să-și achite ratele la împrumuturi, vorbiseră mai toți despre însingurările lor de bătrâni. Și, iată ispravă, domnul de la ușă înțelesese greșit, cum că ar fi avut nevoie de ajutor...
Într-altă zi, sună telefonul. Parcă-l aud. Dur, tăios. Maica răspunde și, apoi, după o pauză grea, silabisește. "Îmi pa-re răău!" Închide încet și nu vrea să povestească. Dar auzisem. Voce de bărbat. Dură, tăioasă. Strigase răgușit. "M-a ajuns blestemul dumitale! Băiatul meu s-a dus la ștrand. Mi l-au adus mort, înecat!" Cândva, omul care sunase fusese directorul penitenciarului de la Canal. Și o ținuse pe Fulvia trei zile și două nopți, iarna, la poartă. Fără apă sau mâncare, pe un vânt cumplit. Nu-i dăduse drumul la Vorbitor și nu i se luase pachetul. Pachetul ei obișnuit, cu chiștoace, șosete și-o pită, adusă anume de cineva din Ardeal. Nu-i spuseseră nici măcar dacă fiul ei mai era acolo sau dacă mai trăia. Se auzise că și-ar fi tăiat venele cu cazmaua. (Asta se și întâmplase și se afla la infirmerie...) La întoarcere, Maica nu s-a lăsat până nu i-a găsit numărul de telefon și a vorbit chiar cu șeful. "Să ai parte de durerea mea!". Atât îi spusese, dârz. Dar fusese destul. Maica nu povestea despre astea. Vorbea însă, cu bucurie, despre alte vremuri frumoase. Ce-i mai plăcea! Schimba vocea, tonul, ritmul, și râdea fără sunet, cu lacrimi. Se-nroșea bunica, se îneca.
"Entre deux, mon coeur balance"
În anii dintre războaie, Fulvia era tânără. Studentă ca noi. Spun "noi", fiindcă o grămadă de prietene ale mele de la Filologie veneau la ea. Ne povestea, cu umor, despre colegii de bancă. Topârceanu în stânga, Camil Petrescu în dreapta. Ce altceva să fi vrut? Istorie literară pe pâine. Lui Camil i se spunea "Vrăbioiul", fiindcă era mărunt, repezit, cu un fel de ciuf pe cap și nervos. În stânga lui Topârceanu era Constanța Hodoș, o ardeleancă, rudă de-a Fulviei. El le lua pe fete de braț și cânta: "Entre deux, mon coeur balance". Apoi, plimbările prin Cișmigiu, cu Minulescu, înfășurat în eternul lui fular lung, alb, boem. La un bal mascat (Fulviei îi plăcea la nebunie să danseze), mersese la masa lui Rebreanu. "Maestre, un damen-tangou" și, către orchestră: "Ciuleandra, vă rog!" (cam ciudat tangoul).
Pe Fulvia o iubise, aprig, fără speranță, Perpessicius. Târziu, când venea în vreo vizită, era încă emoționat. Nu știa să-și ascundă tulburarea, iar fiii Fulviei, băiețandri, râdeau pe ascuns. Literatul se întorsese din război rănit, fără o mână. Din idilă se retrăsese însă înainte, demn. "Aaa, Fulvia, înțeleg, ești îndrăgostită de Scarlat." Scarlat Struțeanu, poate tânărul cu cea mai elegantă ținută dintre ei, înalt, cu ochi albaștri, jumătate polonez, jumătate german. Iubea limba română, a devenit istoric literar și... soțul Fulviei și ginerele unui scriitor clasic, Slavici. Au vrut să se căsătorească la plecarea lui în război, în 1916. Era, firește, rezervist, căpitan de cavalerie. Avea să treacă Dunărea înot, la Turtucaia. "Numai gândul la tine m-a ținut", îi scria. Scrisori lungi, lungi, un sertar plin. A băut șampanie la victorie, la popota ofițerilor, dintr-un pantof de-al Fulviei, pe care-l luase cu el, porte-bonheur. Maica-Mare, Eleonora, o oprise să facă nunta înainte. "Îl omori pe tatăl tău. Slavici moare, dacă te va ști văduvă". Dar n-a murit înainte să ajungă bunic. Înduioșător ca orice bunic, îi spunea nevestei, la patru anișori ai nepotului Mircea, tatăl meu: "Eleonoro, dacă n-am fi regat, aș spune că băiatul ăsta ajunge președinte de republică! Atâta maturitate și gândire limpede se-ntrevede în el." Relația lui Slavici cu Carol I fusese, însă, fermecătoare. Regele îl prețuia și-l invita, uneori, la dejun privat. Câteodată, ordona să se ridice tacâmurile. "Puiul se mănâncă cu mâna", decreta. Să nu-l facă pe bătrânul din Șiria să se simtă stânjenit de neîndemânarea lui.
*
Ca un ghețar spre ocean, așa i s-a scurs viața. Zdrelindu-se de stânci, de pietriș. Morenă. Dar trăia prezentul la fel de viu, bucuroasă și nedoborâtă, deși au fost destule care ar fi putut s-o covârșească. Doar privirea-i bătea, abătută cumva, spre viitor. Era toamna lui '74. Într-o seară, și-a aplecat capul pe umăr, în balansoarul ei, și dusă a fost. Fulvia, fiica lui Slavici.
N-am băgat de seamă o vreme că, pentru mine, s-a stins, de fapt, o întreagă lume. Cei ce-au locuit-o și-au luat cu ei valijoara cu valori.
Am fi, acum, amândouă de-o vârstă. Și s-ar plimba cu mine la șosea. Cu frunzele alea ruginii de arțar în mână, adunate pe-ndelete. Am sta pe-o bancă. I-aș putea spune și eu, acuma, povești. Întâi de toate, că am avut o bunică fenomenală. Pe ea. Fulvia, fiica lui Slavici. Maica. Bunica mea. Aș fi în stare să repet numele ăsta la nesfârșit. De parcă aș putea să mai schimb ceva...