La TNB, directorul general al primei noastre scene, Ion Caramitru, ne propune, în plină iarnă, o premieră. Un spectacol reuşit, cu o piesă al cărei titlu nu este, după părerea mea, la înălţimea excelenţei textului dramatic: "Dumnezeu se îmbracă de la second hand"... Autorul piesei: Iulian Margu. Regia: Ion Caramitru. Succesul a fost evident încă de la premieră: spectatorii au aplaudat în picioare, minute în şir. (Ca amuzament, aflu că atunci când amatorii de teatru telefonează pentru rezervări la spectacol, ei spun: "Vreau două locuri pentru... Dumnezeu".)
Se pare că avem de-a face cu unul dintre cele mai bune texte care au apărut în dramaturgia românească, în ultimele două decenii. De aceea am crezut mai nimerit să stau de vorbă cu regizorul spectacolului, decât să scriu eu o simplă cronică. Aşadar:
- Dragă Ion Caramitru, cum ai dat de piesa asta, semnată de un cvasinecunoscut?
- Dintr-o întâmplare fericită, pe care o povestesc, mai pe larg, în programul de sală. Aş zice că... Dumnezeu a vrut să dau peste ea. Mă aflam cu Horaţiu Mălăele, într-un turneu cu un spectacol al nostru, la Râmnicu Vâlcea. Pe drumul de întoarcere, în microbuzul cu care eram, luasem un text de citit. O piesă. Abia început, l-am parcurs pe nerăsuflate. Era "Dumnezeu se îmbracă de la second hand", o poveste cap-coadă, cum rar întâlneşti în dramaturgia de azi.Din nefericire, dramaturgia noastră contemporană excelează prin lipsa "story"-ului. Prin lipsa poveştii! Este vorba, mai degrabă, despre un teatru... eseistic, un teatru de idei. Această carenţă explică şi o anume abundenţă de piese străine în repertoriul teatrelor de pe la noi. Toate au un "story", începând cu Shakespeare şi mai apoi cu Ibsen, cu Cehov şi alţi mari dramaturgi ai lumii. Toţi spun câte o poveste. Revenind la această piesă, am încercat, ca regizor, să-i duc mai departe structura.
- Intenţia ta regizorală a fost mult susţinută de personajul principal al piesei, care este un... pian. Şi care se află tot timpul pe scenă. El este liantul tuturor întâmplărilor povestite de dramaturg. Întâmplări tipice, aş zice, pentru epocile istorice pe care dramaturgul Iulian Margu le aduce în scenă.
- E bine să se ştie că Margu nu este un fel de... debutant în ale dramaturgiei. A realizat nişte documentare foarte reuşite (mai toate premiate) pentru Televiziunea Etalon la care a lucrat în Râmnicu Vâlcea. A scris şi nişte piese "dure", prea "dure" pentru anii optzeci. Unii îl consideră "un dramaturg redutabil". Şi eu cred că aşa este. Piesa asta urma să se joace la Teatrul "Ariel" din Râmnicu Vâlcea, numai că am luat-o eu. Ca să pot povesti "story"-ul, rapid şi coerent, am folosit scena turnantă...
- Şi astfel ai obţinut o fluiditate emoţionantă a întâmplărilor, la care a contribuit marele aliat al tău, Decorul: Decorul - ca şi costumele - create de acea excepţională scenografă care este Maria Miu. Un alt aliat de forţă al tău, în crearea atmosferei acestui excelent spectacol, este Muzica. Acel pian Pleyel, având clapele însufleţite de un mare pianist, Mihai Ungureanu, directorul Filarmonicii din Craiova. El ţi-a fost şi consultant, după cum scrie în programul de sală, când ai ales pentru "ilustraţia muzicală" piese de Chopin, Schumann, Mozart, Brahms...
- Dar să ştii că "Marşul măgarilor", care, de asemenea, e "ilustraţie muzicală", l-am cântat chiar eu... personal, aşa cum se aude pe bandă, într-un anume moment al spectacolului. Ha! Ha!
- Da. O distribuţie destul de mare. I-am ales şi pe unii mai puţin "jucaţi", şi pe unii mai noi. Am încercat să "şlefuiesc", împreună cu ei, cu o răbdare de ceasornicar, fiecare personaj...
- Ceea ce ţi-a reuşit din plin! Distribuţia fiind destul de numeroasă, nu-i pot cita pe toţi actorii, aşa cum ar merita harul şi performanţa lor. Aş remarca, totuşi, două excepţionale creaţii: Florina Cercel, în rolul Teodora, şi Carmen Ungureanu, în Eliza. De acord?
- Total de-acord!