La TNB, directorul general al primei noastre scene, Ion Caramitru, ne propune, în plină iarnă, o premieră. Un spectacol reușit, cu o piesă al cărei titlu nu este, după părerea mea, la înălțimea excelenței textului dramatic: "Dumnezeu se îmbracă de la second hand"... Autorul piesei: Iulian Margu. Regia: Ion Caramitru. Succesul a fost evident încă de la premieră: spectatorii au aplaudat în picioare, minute în șir. (Ca amuzament, aflu că atunci când amatorii de teatru telefonează pentru rezervări la spectacol, ei spun: "Vreau două locuri pentru... Dumnezeu".)
Se pare că avem de-a face cu unul dintre cele mai bune texte care au apărut în dramaturgia românească, în ultimele două decenii. De aceea am crezut mai nimerit să stau de vorbă cu regizorul spectacolului, decât să scriu eu o simplă cronică. Așadar:
- Dragă Ion Caramitru, cum ai dat de piesa asta, semnată de un cvasinecunoscut?
- Dintr-o întâmplare fericită, pe care o povestesc, mai pe larg, în programul de sală. Aș zice că... Dumnezeu a vrut să dau peste ea. Mă aflam cu Horațiu Mălăele, într-un turneu cu un spectacol al nostru, la Râmnicu Vâlcea. Pe drumul de întoarcere, în microbuzul cu care eram, luasem un text de citit. O piesă. Abia început, l-am parcurs pe nerăsuflate. Era "Dumnezeu se îmbracă de la second hand", o poveste cap-coadă, cum rar întâlnești în dramaturgia de azi. Din nefericire, dramaturgia noastră contemporană excelează prin lipsa "story"-ului. Prin lipsa poveștii! Este vorba, mai degrabă, despre un teatru... eseistic, un teatru de idei. Această carență explică și o anume abundență de piese străine în repertoriul teatrelor de pe la noi. Toate au un "story", începând cu Shakespeare și mai apoi cu Ibsen, cu Cehov și alți mari dramaturgi ai lumii. Toți spun câte o poveste. Revenind la această piesă, am încercat, ca regizor, să-i duc mai departe structura.
- Intenția ta regizorală a fost mult susținută de personajul principal al piesei, care este un... pian. Și care se află tot timpul pe scenă. El este liantul tuturor întâmplărilor povestite de dramaturg. Întâmplări tipice, aș zice, pentru epocile istorice pe care dramaturgul Iulian Margu le aduce în scenă.
- E bine să se știe că Margu nu este un fel de... debutant în ale dramaturgiei. A realizat niște documentare foarte reușite (mai toate premiate) pentru Televiziunea Etalon la care a lucrat în Râmnicu Vâlcea. A scris și niște piese "dure", prea "dure" pentru anii optzeci. Unii îl consideră "un dramaturg redutabil". Și eu cred că așa este. Piesa asta urma să se joace la Teatrul "Ariel" din Râmnicu Vâlcea, numai că am luat-o eu. Ca să pot povesti "story"-ul, rapid și coerent, am folosit scena turnantă...
- Și astfel ai obținut o fluiditate emoționantă a întâmplărilor, la care a contribuit marele aliat al tău, Decorul: Decorul - ca și costumele - create de acea excepțională scenografă care este Maria Miu. Un alt aliat de forță al tău, în crearea atmosferei acestui excelent spectacol, este Muzica. Acel pian Pleyel, având clapele însuflețite de un mare pianist, Mihai Ungureanu, directorul Filarmonicii din Craiova. El ți-a fost și consultant, după cum scrie în programul de sală, când ai ales pentru "ilustrația muzicală" piese de Chopin, Schumann, Mozart, Brahms...
- Dar să știi că "Marșul măgarilor", care, de asemenea, e "ilustrație muzicală", l-am cântat chiar eu... personal, așa cum se aude pe bandă, într-un anume moment al spectacolului. Ha! Ha!
- Cât privește distribuția, ea cuprinde actori ai teatrului, unul și unul... Toți au creații remarcabile...
- Da. O distribuție destul de mare. I-am ales și pe unii mai puțin "jucați", și pe unii mai noi. Am încercat să "șlefuiesc", împreună cu ei, cu o răbdare de ceasornicar, fiecare personaj...
- Ceea ce ți-a reușit din plin! Distribuția fiind destul de numeroasă, nu-i pot cita pe toți actorii, așa cum ar merita harul și performanța lor. Aș remarca, totuși, două excepționale creații: Florina Cercel, în rolul Teodora, și Carmen Ungureanu, în Eliza. De acord?
- Total de-acord!