ALEXANDRA MARIA HOJDA - "«Vocea României» a fost doar o etapă importantă în viaţa mea"

- Frumoasă foc, cu o voce cât... Maramureşul, a fost la un pas să câştige marele trofeu de la PRO TV. Nu l-a câştigat, dar prezenţa ei pe scena concursului s-a transformat într-o veritabilă sărbătoare, care a cucerit publicul. Ascultaţi-i povestea! -

Cosânzeana din Maramureş

- Eşti una dintre finalistele concursului "Vocea României", de anul trecut. Nu ai câştigat finala, dar prin participarea ta extraordinară, ai câştigat sim­patia şi aprecierea milioanelor de români care au urmărit competiţia. Cum priveşti în urmă, "cu mâ­nie" sau cu bucurie?

- "Vocea României" a fost o perioadă superbă din viaţa mea. Am avut ocazia să lucrez cu o echipă de adevăraţi profesionişti, cu oameni dedicaţi meseriei lor. Loredana a fost minunată! O antrenoare care s-a im­plicat total şi ne-a îndrumat pe toţi cu drag şi gene­rozitate. În acelaşi timp, ne-a pus în dificultate, dân­du-ne piese care să ne scoată din zona de confort a fiecăruia. A fost o adevărată aventură să descopăr şi să redescopăr fiecare piesă în parte, să le înţeleg şi să-i găsesc fiecărui vers însemnătatea. Dar marea aventură a fost să o am concurentă, pe scenă, pe sora mea, Li­gia. M-am bucurat enorm, ne-am dat încredere una alteia. De fapt, ne-am convins reciproc să participăm la această emisiune şi nu îmi pare rău. Le mulţumesc din inimă oamenilor pentru dragostea pe care mi-au trans­mis-o prin mesajele lor.

- Trebuie că a existat şi puţină tristeţe după pier­derea trofeului... Ai reuşit să te remontezi?

- E inevitabil să nu apară şi un sentiment de tris­teţe, pentru că eram foarte aproape de trofeu şi mă gân­deam - nu doar că-mi împlineam un vis, dar şi cât de mult i-aş fi putut ajuta pe cei din familia mea, cu premiul câştigat. Totuşi, ştiu că nu titlul e cel care contează, ci experienţa şi faptul că sunt atâţia oameni care cred în mine. Sunt sigură că nimic nu e întâmplă­tor şi că am drumul meu. Optimismul, veselia, dra­gostea pentru muzică, iubirea familiei şi a prietenilor, iată lucrurile care nu mă vor lăsa niciodată să cad pra­dă tristeţii.

- Pe lângă vocea de excepţie cu care te-a dăruit Dumnezeu, ai şi o prezenţă scenică extraordinară, eşti frumoasă, luminoasă, subţire, o adevărată Co­sânzeană din Maramureş...

- Oh! Mulţumesc pentru aprecieri! Mă simt foarte bine pe scenă, foarte liberă, naturală... Bineînţeles că şi experienţa îşi spune cuvântul. Dacă multă vreme m-am lăsat purtată de simţuri şi intuiţie, acum reuşesc să îmi controlez mult mai bine gesturile. E foarte im­portant să fii liber, însă, pe lângă asta, ai nevoie de stu­diu şi de precizie. Uneori, un gest poate să trans­mită mai mult decât o mulţime de mişcări dezor­donate şi făcute la întâmplare, chiar dacă ele vin din ini­mă şi pasiune.

Una din cinci

- În jurul cosânzenelor se ţes totdeauna poveşti. Basmul tău cum a început? Cine e fata din Ma­ramureş, transformată, la Bucureşti, în stea?

- Cine sunt? Sunt cel de-al doilea vlăstar din cinci copii ai unei familii frumoase şi nume­roase din Sighetu-Marmaţiei. Sunt un om care iubeşte ceea ce face, care se bucură şi suferă, care luptă pentru ceea ce îşi doreşte. Părinţii au desco­perit că eu şi fraţii mei putem să cântăm. Părinţii sunt cei care ne-au ghidat către artă şi, în special, către muzică. Ne-au cântat când am fost mici, iar tata ne învăţa să cântăm pe voci. Pentru că şi-au dat seama că avem talent, ne-au înscris, pe fiecare, pe rând, la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Sighetu-Marmaţiei. În clasele I-IV, eu am studiat pianul şi mai apoi, în clasele V-VIII, viola. Pe lângă asta, cântam îm­­preună cu sora mea, Ligia, şi cu tatăl nos­tru, muzică folk. Ma­ma a fost cea care a insistat să mer­gem la cursurile şcolii de muzică, iar tata şi-a împlinit visul de a cânta pe scenă, prin noi. Cred că pe atunci nu se gândeau că vom merge hotărât pe di­recţia asta. Voiau doar să creştem într-un me­­diu artistic, însă odată cu trecerea tim­pului, şi-au dat seama că avem potenţial şi ne-au ajutat să îl dez­voltăm. Când am ter­minat clasa a VIII-a, eu îmi doream să de­vin judecător sau psi­holog, şi pe lângă as­ta, să cânt, însă atât pro­fesorii, cât şi apro­pia­ţii familiei au spus că drumul meu este mu­zica, şi mi-au dat în­credere să îl urmez. Apoi am intrat la Li­ceul de Artă din Baia-Mare, la secţia canto clasic. Am fost fasci­nată de liceul ăsta, de oamenii şi profesorii de acolo. Îi iubeam, chiar dacă făceam şi năzbâtii, din când în când. Au fost nişte ani superbi. Eram o fire extrem de independentă şi rebelă, dar sper că în sensul frumos al cuvântului. (râde) În perioada liceului, fiind departe de casă, am stat la nişte măicuţe şi mergeam doar o dată sau de două ori pe lună în Sighet. A fost decizia părinţilor să stau acolo şi, evident, la început nu am vrut deloc. Sunt mulţi preoţi la noi în familie, suntem oameni cre­din­cioşi, dar nu pentru rugăciune mă trimiseseră ai mei la maici, ci pentru disciplină. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că a fost o decizie înţeleaptă, pentru că firea mea rebe­lă trebuia cumva astâmpărată sau, mai bine zis, controlată şi direcţio­nată. Câţiva colegi de-ai mei chiar şi-au risipit talentul din cauza prea marii libertăţi, aşa încât chiar le mul­ţu­mesc acum părinţilor că m-au lăsat în grija măicuţelor, în perioada li­ceului. Fiind la vârsta adoles­cen­ţei, aveam nevoie şi de o viaţă spiri­tuală, de oameni cu credinţă şi cu suflete calde şi senine.

Oraşul viselor împlinite

- Pe scenă când te-ai urcat?

- În perioada li­ceului am avut prima mea trupă rock, se nu­mea Utopia. A­veam piese proprii şi ne înţelegeam bine, însă, când am ajuns în clasa a XII-a, dru­murile noastre s-au despărţit. În anul ace­­la am participat la emisiunea Megastar, în cadrul căreia am cân­tat cu Adrian Igri­şan, de la trupa Cargo, cu care mai păstrez legătura şi acum. Este pentru mine un fel de men­tor. Apoi am dat ad­mitere şi am intrat la Universitatea Naţio­nală de Muzică din Bucureşti, la secţia Pedagogie Muzicală. Mi-am dorit foarte mult să rămân în Bu­cureşti, pentru că aveam senzaţia că acest oraş este "ora­şul viselor împli­ni­te". Între timp, cân­tam cu diverse trupe. Nu mă mai opream din cântat. Cântam la Universitate, cântam acasă, aveam repetiţii până seara, târziu, iar în weekend-uri aveam concerte. Eram fericită şi, aş putea spune, in­conşti­en­tă, pentru că nu aveam un program prea sănă­tos şi ne­glijam răcelile şi bolile. Toate astea, până am păţit-o, şi nu am mai avut voie să cânt timp de aproape trei ani, din cauza unor probleme grave cu gâtul. A fost un mare şoc pentru mine. Dar răul a fost spre bine. Pentru că simţeam nevoia să mă exprim artistic, m-am înscris la Fundaţia de Teatru Sigma Art, unde am activat timp de patru ani. Am jucat diverse roluri, am participat la festivaluri şi workshop-uri de teatru, atât în ţară, cât şi în străinătate, iar între timp, mer­geam la facultate. A fost o etapă importantă a dezvol­tării mele pe plan artis­tic şi uman. Apoi, în urmă cu trei ani, am primit permisiunea medicală de a cânta din nou şi a trebuit să o iau de la capăt. Intonam câte un sunet, câte două, câte trei şi, încetul cu încetul, am ajuns să cânt melo­diile pe care le cântam înainte. Într-un fel, boala şi pauza m-au ajutat, acum cânt mult mai bine decât înainte, pentru că o fac corect, cu teh­nică, am învăţat să nu mai forţez. De un an de zile sunt backing-vocals în trupa Loredanei, şi de ceva timp, m-am apucat să studiez tehnică vocală completă, "CVT", cu Lucia Ciu­botaru, la Şcoala de muzică a Lore­danei. O consi­der o perioadă importantă din viaţa mea, pentru că am învăţat o mulţime de lucruri şi am stat lângă oameni profesionişti. Am avut ocazia să iau parte la două dintre concertele Lo­redanei de la Sala Palatului, Magic şi Reveria. Loredana chiar este un artist complet, care oferă iubire şi energie pu­blicului. Mă bucur mult că am avut ocazia să colabo­rez cu ea.

Nişte eroi

- Să ne în­toar­cem în Maramureş. Un loc important în povestea ta e ocu­pat de părinţi. Fără ei, mersul tău pe curcubeu ar fi fost imposibil. I-am vă­zut şi în sală, în tim­pul concursu­lui. Morţi de fericire şi de mândrie pentru tine şi sora ta...

- Părinţii mei sunt nişte oameni ex­traordinari, care ne iubesc enorm şi au făcut o mulţime de sacrificii pentru noi. Eu îi consider nişte eroi. Mama este profesor, iar tata, inginer. Tata a fost chitarist şi cân­tă­reţ de muzică folk, iar mama are un puternic simţ ar­tistic şi critic. Provine dintr-o familie nobilă, care se trage din Dragoş Vodă, şi care a oferit oameni de va­loa­re în aproape toate domeniile, inclusiv în artă. Şi ta­tăl meu descinde dintr-o familie de valoare în istoria Maramureşului. Cine ştie ce gene am moştenit? Mama şi tata ne-au încurajat în­totdea­una şi ne-au criticat atunci când a fost nevoie. Făceau cu schimbul, când ne lăuda unul, ne critica celălalt. Ei sunt cei care nu ne-au lăsat să renunţăm, atunci când dădeam de greu.

- Sunteţi patru fete şi un băiat, toţi talentaţi... De-a dreptul miraculos! Pe lângă faptul că e lucru rar să mai existe familii cu atâţia copii, să mai fie şi toţi unul şi unul!... Care este atmosfera în familia voas­tră "muzicală"?

- E foarte frumos să faci parte dintr-o familie nu­me­roasă, dar este şi foarte greu. Atmosfera din casă a fost mereu una superbă, dar mai aveam şi momente tensionate, cauzate de lipsa banilor şi de problemele de sănătate ale tatălui meu. Nu voi uita niciodată zilele când ne adunam şi cântam toţi, uneori dansam, spu­neam poezii, compuneam. Tata ne mai arăta câteva acor­duri la chitară şi ne învăţa melodii din ce în ce mai grele, iar mama ne citea po­veşti. Tot cu ea stu­diam la mate­riile umane şi cu tata, la cele reale. Îmi aduc amin­te că eram în clasa a II-a sau a III-a, când i-am spus mamei că nu mai vreau să merg la pian. Ţipam în parcul din faţa blocului că nu mai vreau să merg şi că vreau să mă joc şi, bineînţeles, fiind un copil încă­păţânat, nu m-am dus. Atunci mama m-a în­chis într-o cameră, mi-a dat toate jucăriile şi m-a lăsat să stau aco­lo. Am stat foarte mult, până m-am plictisit de ju­cat, şi m-am dus să-i spun că am ales să merg la pian. Ce să zic, exista şi există în familia mea o energie puter­nică, ce ne ajută să depăşim orice greutate şi să mer­gem înainte. Poate nu aveam în­totdeauna cele mai scumpe haine sau cele mai noi modele de tele­foane, dar pă­rinţii noştri au ştiut în ce să in­ves­tească: educaţia noastră. Ne iubim enorm şi reu­şim să ne în­ţe­legem, trecând peste faptul că suntem personalităţi diferite. Suntem alături şi prezenţi la evenimentele im­portante din viaţa fiecăruia în parte. Eu locuiesc în Bucureşti de aproape şase ani, iar anul trecut au venit şi surorile mele, Ligia şi Flavia. Pe Ligia, Vocea Ro­mâ­niei a stimulat-o să se reapuce de cântat. Ea a stu­diat pianul şi chita­ra. A absolvit Fa­cul­tatea de Ingine­ria Me­diu­lui şi şi-a dat masteratul în ace­laşi domeniu. A stu­diat şi Dreptul. Îşi doreşte să cân­te, dar să lucreze şi în cercetare. Flavia este studentă în anul doi la actorie, în cadrul UNATC. A jucat de curând în filmul "Selfie". A participat la X Factor şi a studiat pianul şi chitara, este foarte talentată la pictură. Fratele nostru, Iuliu, este elev în clasa a XII-a, la matema­tică-informatică, compune versuri şi cântă muzică rap. Francesca este în clasa a VI-a, la Li­ceul de Artă din Baia-Mare, la sec­ţia pian. Este cea mai talentată din­tre noi. A fost pri­ma oară pe scenă la vârsta de trei ani şi a uimit cu vocea şi prezenţa ei. Compune, se acompaniază singură, a câştigat o mul­ţime de premii la concursuri de muzică. E un copil matur, cu un suflet minunat. Îmi este extrem de dor de momentele în care eram toţi şi sărbătoream fru­mosul şi viaţa. Îmi e dor de momentele acelea pure, în care ai senzaţia că timpul stă în loc şi nu ai nevoie de nimic altceva.

Bunica şi vântul

- Viaţa ta seamănă cu o poveste, şi datorită lo­cului în care te-ai născut: Maramureş. Un paradis românesc. Dacă închizi acum ochii şi pluteşti în timpul copilăriei, ce tablou sau care întâmplare îţi vine prima dată în minte?

- Îmi aduc aminte de momentele când mergeam la ţară, la bunici. Ne adunam toţi verişorii şi jucam di­verse jocuri inventate de noi, făceam triburi şi ne dădeam nume, făceam întreceri sportive, ne căţăram prin copaci, cutreieram dealurile şi mergeam la fân, ne scăldam în râu, mergeam să prindem peşti cu bor­canul sau cu undiţe pe care ni le făceam noi. Mer­geam în atelierul de sculptură al bunicului nostru şi ne meşteream săbii şi cuţite. Bunicul sculpta extra­ordinar, scria poezii, se juca cu noi, ne învăţa tabla înmulţirii şi capitalele lumii. Celălalt bunic, din partea tatălui, ne spunea nişte poveşti fabuloase. Cu bunica din partea tatălui cântam şi dansam. Îmi aduc aminte că la casa bunicii mele din partea mamei veneau foar­te mulţi turişti, foarte mulţi etnologi, etnomuzico­logi... La un moment dat, cineva a rugat-o pe bunica să cânte o doină, şi timp de câteva minute, s-a făcut linişte ca în biserică. Se auzeau doar vocea bunicii, păsărelele şi vântul. Eu aveam lacrimi în ochi şi vi­sam.

- Maria, te simţi legată de tradiţiile Maramu­reşului? Mai estelocul copilăriei un refugiu pentru sufletul tău?

- Da, iubesc tradiţiile şi oamenii simpli şi adevă­raţi din Maramureş. Sper ca la un moment dat, să îmi fac datoria de fiică a acestui pământ şi să duc tradiţia mai departe. Maramureşul, în afară de natură, de pei­sajele superbe şi de oameni, e special şi datorită fap­tului că nu şi-a negat tradiţiile. Maramureşul e o zonă nesecată de trecut românesc.

- Ce urmează să faci în viitorul apropiat? Care este ţelul vieţii Mariei Hojda?

- Visul meu este acela de a mă desăvârşi ca om şi ca artist. Nu ştiu încă ce înseamnă desăvârşire, dar caut şi încerc să îmi depăşesc limitele. "Vocea Româ­niei" a fost doar o etapă importantă în cariera mea.