ALEXANDRA MARIA HOJDA - "«Vocea României» a fost doar o etapă importantă în viața mea"

- Frumoasă foc, cu o voce cât... Maramureșul, a fost la un pas să câștige marele trofeu de la PRO TV. Nu l-a câștigat, dar prezența ei pe scena concursului s-a transformat într-o veritabilă sărbătoare, care a cucerit publicul. Ascultați-i povestea! -

Cosânzeana din Maramureș

- Ești una dintre finalistele concursului "Vocea României", de anul trecut. Nu ai câștigat finala, dar prin participarea ta extraordinară, ai câștigat sim­patia și aprecierea milioanelor de români care au urmărit competiția. Cum privești în urmă, "cu mâ­nie" sau cu bucurie?

- "Vocea României" a fost o perioadă superbă din viața mea. Am avut ocazia să lucrez cu o echipă de adevărați profesioniști, cu oameni dedicați meseriei lor. Loredana a fost minunată! O antrenoare care s-a im­plicat total și ne-a îndrumat pe toți cu drag și gene­rozitate. În același timp, ne-a pus în dificultate, dân­du-ne piese care să ne scoată din zona de confort a fiecăruia. A fost o adevărată aventură să descopăr și să redescopăr fiecare piesă în parte, să le înțeleg și să-i găsesc fiecărui vers însemnătatea. Dar marea aventură a fost să o am concurentă, pe scenă, pe sora mea, Li­gia. M-am bucurat enorm, ne-am dat încredere una alteia. De fapt, ne-am convins reciproc să participăm la această emisiune și nu îmi pare rău. Le mulțumesc din inimă oamenilor pentru dragostea pe care mi-au trans­mis-o prin mesajele lor.

- Trebuie că a existat și puțină tristețe după pier­derea trofeului... Ai reușit să te remontezi?

- E inevitabil să nu apară și un sentiment de tris­tețe, pentru că eram foarte aproape de trofeu și mă gân­deam - nu doar că-mi împlineam un vis, dar și cât de mult i-aș fi putut ajuta pe cei din familia mea, cu premiul câștigat. Totuși, știu că nu titlul e cel care contează, ci experiența și faptul că sunt atâția oameni care cred în mine. Sunt sigură că nimic nu e întâmplă­tor și că am drumul meu. Optimismul, veselia, dra­gostea pentru muzică, iubirea familiei și a prietenilor, iată lucrurile care nu mă vor lăsa niciodată să cad pra­dă tristeții.

- Pe lângă vocea de excepție cu care te-a dăruit Dumnezeu, ai și o prezență scenică extraordinară, ești frumoasă, luminoasă, subțire, o adevărată Co­sânzeană din Maramureș...

- Oh! Mulțumesc pentru aprecieri! Mă simt foarte bine pe scenă, foarte liberă, naturală... Bineînțeles că și experiența își spune cuvântul. Dacă multă vreme m-am lăsat purtată de simțuri și intuiție, acum reușesc să îmi controlez mult mai bine gesturile. E foarte im­portant să fii liber, însă, pe lângă asta, ai nevoie de stu­diu și de precizie. Uneori, un gest poate să trans­mită mai mult decât o mulțime de mișcări dezor­donate și făcute la întâmplare, chiar dacă ele vin din ini­mă și pasiune.

Una din cinci

- În jurul cosânzenelor se țes totdeauna povești. Basmul tău cum a început? Cine e fata din Ma­ramureș, transformată, la București, în stea?

- Cine sunt? Sunt cel de-al doilea vlăstar din cinci copii ai unei familii frumoase și nume­roase din Sighetu-Marmației. Sunt un om care iubește ceea ce face, care se bucură și suferă, care luptă pentru ceea ce își dorește. Părinții au desco­perit că eu și frații mei putem să cântăm. Părinții sunt cei care ne-au ghidat către artă și, în special, către muzică. Ne-au cântat când am fost mici, iar tata ne învăța să cântăm pe voci. Pentru că și-au dat seama că avem talent, ne-au înscris, pe fiecare, pe rând, la Școala de Muzică și Arte Plastice din Sighetu-Marmației. În clasele I-IV, eu am studiat pianul și mai apoi, în clasele V-VIII, viola. Pe lângă asta, cântam îm­­preună cu sora mea, Ligia, și cu tatăl nos­tru, muzică folk. Ma­ma a fost cea care a insistat să mer­gem la cursurile școlii de muzică, iar tata și-a împlinit visul de a cânta pe scenă, prin noi. Cred că pe atunci nu se gândeau că vom merge hotărât pe di­recția asta. Voiau doar să creștem într-un me­­diu artistic, însă odată cu trecerea tim­pului, și-au dat seama că avem potențial și ne-au ajutat să îl dez­voltăm. Când am ter­minat clasa a VIII-a, eu îmi doream să de­vin judecător sau psi­holog, și pe lângă as­ta, să cânt, însă atât pro­fesorii, cât și apro­pia­ții familiei au spus că drumul meu este mu­zica, și mi-au dat în­credere să îl urmez. Apoi am intrat la Li­ceul de Artă din Baia-Mare, la secția canto clasic. Am fost fasci­nată de liceul ăsta, de oamenii și profesorii de acolo. Îi iubeam, chiar dacă făceam și năzbâtii, din când în când. Au fost niște ani superbi. Eram o fire extrem de independentă și rebelă, dar sper că în sensul frumos al cuvântului. (râde) În perioada liceului, fiind departe de casă, am stat la niște măicuțe și mergeam doar o dată sau de două ori pe lună în Sighet. A fost decizia părinților să stau acolo și, evident, la început nu am vrut deloc. Sunt mulți preoți la noi în familie, suntem oameni cre­din­cioși, dar nu pentru rugăciune mă trimiseseră ai mei la maici, ci pentru disciplină. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că a fost o decizie înțeleaptă, pentru că firea mea rebe­lă trebuia cumva astâmpărată sau, mai bine zis, controlată și direcțio­nată. Câțiva colegi de-ai mei chiar și-au risipit talentul din cauza prea marii libertăți, așa încât chiar le mul­țu­mesc acum părinților că m-au lăsat în grija măicuțelor, în perioada li­ceului. Fiind la vârsta adoles­cen­ței, aveam nevoie și de o viață spiri­tuală, de oameni cu credință și cu suflete calde și senine.

Orașul viselor împlinite

- Pe scenă când te-ai urcat?

- În perioada li­ceului am avut prima mea trupă rock, se nu­mea Utopia. A­veam piese proprii și ne înțelegeam bine, însă, când am ajuns în clasa a XII-a, dru­murile noastre s-au despărțit. În anul ace­­la am participat la emisiunea Megastar, în cadrul căreia am cân­tat cu Adrian Igri­șan, de la trupa Cargo, cu care mai păstrez legătura și acum. Este pentru mine un fel de men­tor. Apoi am dat ad­mitere și am intrat la Universitatea Națio­nală de Muzică din București, la secția Pedagogie Muzicală. Mi-am dorit foarte mult să rămân în Bu­curești, pentru că aveam senzația că acest oraș este "ora­șul viselor împli­ni­te". Între timp, cân­tam cu diverse trupe. Nu mă mai opream din cântat. Cântam la Universitate, cântam acasă, aveam repetiții până seara, târziu, iar în weekend-uri aveam concerte. Eram fericită și, aș putea spune, in­conști­en­tă, pentru că nu aveam un program prea sănă­tos și ne­glijam răcelile și bolile. Toate astea, până am pățit-o, și nu am mai avut voie să cânt timp de aproape trei ani, din cauza unor probleme grave cu gâtul. A fost un mare șoc pentru mine. Dar răul a fost spre bine. Pentru că simțeam nevoia să mă exprim artistic, m-am înscris la Fundația de Teatru Sigma Art, unde am activat timp de patru ani. Am jucat diverse roluri, am participat la festivaluri și workshop-uri de teatru, atât în țară, cât și în străinătate, iar între timp, mer­geam la facultate. A fost o etapă importantă a dezvol­tării mele pe plan artis­tic și uman. Apoi, în urmă cu trei ani, am primit permisiunea medicală de a cânta din nou și a trebuit să o iau de la capăt. Intonam câte un sunet, câte două, câte trei și, încetul cu încetul, am ajuns să cânt melo­diile pe care le cântam înainte. Într-un fel, boala și pauza m-au ajutat, acum cânt mult mai bine decât înainte, pentru că o fac corect, cu teh­nică, am învățat să nu mai forțez. De un an de zile sunt backing-vocals în trupa Loredanei, și de ceva timp, m-am apucat să studiez tehnică vocală completă, "CVT", cu Lucia Ciu­botaru, la Școala de muzică a Lore­danei. O consi­der o perioadă importantă din viața mea, pentru că am învățat o mulțime de lucruri și am stat lângă oameni profesioniști. Am avut ocazia să iau parte la două dintre concertele Lo­redanei de la Sala Palatului, Magic și Reveria. Loredana chiar este un artist complet, care oferă iubire și energie pu­blicului. Mă bucur mult că am avut ocazia să colabo­rez cu ea.

Niște eroi

- Să ne în­toar­cem în Maramureș. Un loc important în povestea ta e ocu­pat de părinți. Fără ei, mersul tău pe curcubeu ar fi fost imposibil. I-am vă­zut și în sală, în tim­pul concursu­lui. Morți de fericire și de mândrie pentru tine și sora ta...

- Părinții mei sunt niște oameni ex­traordinari, care ne iubesc enorm și au făcut o mulțime de sacrificii pentru noi. Eu îi consider niște eroi. Mama este profesor, iar tata, inginer. Tata a fost chitarist și cân­tă­reț de muzică folk, iar mama are un puternic simț ar­tistic și critic. Provine dintr-o familie nobilă, care se trage din Dragoș Vodă, și care a oferit oameni de va­loa­re în aproape toate domeniile, inclusiv în artă. Și ta­tăl meu descinde dintr-o familie de valoare în istoria Maramureșului. Cine știe ce gene am moștenit? Mama și tata ne-au încurajat în­totdea­una și ne-au criticat atunci când a fost nevoie. Făceau cu schimbul, când ne lăuda unul, ne critica celălalt. Ei sunt cei care nu ne-au lăsat să renunțăm, atunci când dădeam de greu.

- Sunteți patru fete și un băiat, toți talentați... De-a dreptul miraculos! Pe lângă faptul că e lucru rar să mai existe familii cu atâția copii, să mai fie și toți unul și unul!... Care este atmosfera în familia voas­tră "muzicală"?

- E foarte frumos să faci parte dintr-o familie nu­me­roasă, dar este și foarte greu. Atmosfera din casă a fost mereu una superbă, dar mai aveam și momente tensionate, cauzate de lipsa banilor și de problemele de sănătate ale tatălui meu. Nu voi uita niciodată zilele când ne adunam și cântam toți, uneori dansam, spu­neam poezii, compuneam. Tata ne mai arăta câteva acor­duri la chitară și ne învăța melodii din ce în ce mai grele, iar mama ne citea po­vești. Tot cu ea stu­diam la mate­riile umane și cu tata, la cele reale. Îmi aduc amin­te că eram în clasa a II-a sau a III-a, când i-am spus mamei că nu mai vreau să merg la pian. Țipam în parcul din fața blocului că nu mai vreau să merg și că vreau să mă joc și, bineînțeles, fiind un copil încă­pățânat, nu m-am dus. Atunci mama m-a în­chis într-o cameră, mi-a dat toate jucăriile și m-a lăsat să stau aco­lo. Am stat foarte mult, până m-am plictisit de ju­cat, și m-am dus să-i spun că am ales să merg la pian. Ce să zic, exista și există în familia mea o energie puter­nică, ce ne ajută să depășim orice greutate și să mer­gem înainte. Poate nu aveam în­totdeauna cele mai scumpe haine sau cele mai noi modele de tele­foane, dar pă­rinții noștri au știut în ce să in­ves­tească: educația noastră. Ne iubim enorm și reu­șim să ne în­țe­legem, trecând peste faptul că suntem personalități diferite. Suntem alături și prezenți la evenimentele im­portante din viața fiecăruia în parte. Eu locuiesc în București de aproape șase ani, iar anul trecut au venit și surorile mele, Ligia și Flavia. Pe Ligia, Vocea Ro­mâ­niei a stimulat-o să se reapuce de cântat. Ea a stu­diat pianul și chita­ra. A absolvit Fa­cul­tatea de Ingine­ria Me­diu­lui și și-a dat masteratul în ace­lași domeniu. A stu­diat și Dreptul. Își dorește să cân­te, dar să lucreze și în cercetare. Flavia este studentă în anul doi la actorie, în cadrul UNATC. A jucat de curând în filmul "Selfie". A participat la X Factor și a studiat pianul și chitara, este foarte talentată la pictură. Fratele nostru, Iuliu, este elev în clasa a XII-a, la matema­tică-informatică, compune versuri și cântă muzică rap. Francesca este în clasa a VI-a, la Li­ceul de Artă din Baia-Mare, la sec­ția pian. Este cea mai talentată din­tre noi. A fost pri­ma oară pe scenă la vârsta de trei ani și a uimit cu vocea și prezența ei. Compune, se acompaniază singură, a câștigat o mul­țime de premii la concursuri de muzică. E un copil matur, cu un suflet minunat. Îmi este extrem de dor de momentele în care eram toți și sărbătoream fru­mosul și viața. Îmi e dor de momentele acelea pure, în care ai senzația că timpul stă în loc și nu ai nevoie de nimic altceva.

Bunica și vântul

- Viața ta seamănă cu o poveste, și datorită lo­cului în care te-ai născut: Maramureș. Un paradis românesc. Dacă închizi acum ochii și plutești în timpul copilăriei, ce tablou sau care întâmplare îți vine prima dată în minte?

- Îmi aduc aminte de momentele când mergeam la țară, la bunici. Ne adunam toți verișorii și jucam di­verse jocuri inventate de noi, făceam triburi și ne dădeam nume, făceam întreceri sportive, ne cățăram prin copaci, cutreieram dealurile și mergeam la fân, ne scăldam în râu, mergeam să prindem pești cu bor­canul sau cu undițe pe care ni le făceam noi. Mer­geam în atelierul de sculptură al bunicului nostru și ne meșteream săbii și cuțite. Bunicul sculpta extra­ordinar, scria poezii, se juca cu noi, ne învăța tabla înmulțirii și capitalele lumii. Celălalt bunic, din partea tatălui, ne spunea niște povești fabuloase. Cu bunica din partea tatălui cântam și dansam. Îmi aduc aminte că la casa bunicii mele din partea mamei veneau foar­te mulți turiști, foarte mulți etnologi, etnomuzico­logi... La un moment dat, cineva a rugat-o pe bunica să cânte o doină, și timp de câteva minute, s-a făcut liniște ca în biserică. Se auzeau doar vocea bunicii, păsărelele și vântul. Eu aveam lacrimi în ochi și vi­sam.

- Maria, te simți legată de tradițiile Maramu­reșului? Mai este locul copilăriei un refugiu pentru sufletul tău?

- Da, iubesc tradițiile și oamenii simpli și adevă­rați din Maramureș. Sper ca la un moment dat, să îmi fac datoria de fiică a acestui pământ și să duc tradiția mai departe. Maramureșul, în afară de natură, de pei­sajele superbe și de oameni, e special și datorită fap­tului că nu și-a negat tradițiile. Maramureșul e o zonă nesecată de trecut românesc.

- Ce urmează să faci în viitorul apropiat? Care este țelul vieții Mariei Hojda?

- Visul meu este acela de a mă desăvârși ca om și ca artist. Nu știu încă ce înseamnă desăvârșire, dar caut și încerc să îmi depășesc limitele. "Vocea Româ­niei" a fost doar o etapă importantă în cariera mea.