Umbrele mișcătoare de pe pereți
- Proveniți dintr-o familie muzicală, urmați o tradiție?
- Absolut deloc. Săraca mama mea a ajuns la spital, unde trebuia să facă o operație. A fost pusă pe masă, a venit anestezistul și, intrând în vorbă cu ea, a întrebat cum se numește. "Enescu". "Purtați numele unui mare compozitor". "Da, este fiul meu", a răspuns mama. Am copilărit în zona Podul Grant - Gara Basarab, într-un cartier muncitoresc de oameni săraci, dar un cartier curat. Tata împingea vagoane la Grivița Roșie, iar mama lucra și ea din greu. Părinții mei erau oameni modești, dar cu o mare poftă de a trăi, de a cunoaște ce-i frumos pe lume, și le sunt recunoscător pentru faptul că m-au crescut în acest spirit. Mi-au pus cartea în mână, mi-au arătat de mic ce înseamnă o expoziție, un spectacol de operă, operetă, teatru și film. Tatălui meu îi plăceau spectacolele care se montau la Teatrul Nottara (pe vremea aia se numea Teatrul Armatei) și la Teatrul Giulești, aproape de casa noastră. Am văzut cu el o groază de spectacole, mulți autori ruși, de la Cehov la piese noi, cu spioni sau activiști, dar și Shakespeare sau teatru clasic european. Tata era un munte de om, un tip fascinant, cu o mare deschidere umanistă, i-aș spune un spirit renascentist, pasionat de toate artele, probabil un artist refulat. Tot el m-a dus pentru prima oară la cinematograf, pe când aveam cinci ani.
- Vă mai amintiți primele emoții legate de descoperirea lumii filmului?
- La vârsta aia mă impresiona că văd umbre care se mișcă pe pereți. Filme cu Stan și Bran, Chaplin, Buster Keaton. În cinematografe rulau multe filme rusești și chinezești de război, filme de acțiune, cu multă muzică, înregistrată cu orchestră simfonică și foarte bine sonorizate. Când am mai crescut, fugeam de la școală, luam un bilet la Cinema "Lia", de pe Grivița, și stăteam acolo toată ziua, nu te mai controla nimeni după ce intrai. Mă împrietenisem cu proiecționistul cinematografului, care-mi dădea tăieturi din rolele de film, fotograme, pe care le proiectam pe perete și, uitându-mă la ele, cântam la acordeon, comentând muzical imaginile. Aia a fost prima mea muzică de film. Interesant este că, mult mai târziu, am văzut un film italian care se numește "Cinema Paradiso". Filmul spune povestea unui băiețel dintr-un sat sicilian care se împrietenește cu proiecționistul cinematografului. Acesta îl primește la el în cabină, îi arată cum funcționează aparatele. Proiecționistul moare apoi într-un incendiu. Copilul, acum un om matur, un regizor de film important, găsește o rolă de film cu secvențe-săruturi lipite una după alta, toate scenele cenzurate de preotul satului, descoperind încă o dată sensibilitatea mentorului său. Am rămas năucit când am văzut filmul, mă gândeam "uite, domnule, cum poveștile sunt aproape aceleași, peste tot în lume."
- Cum ați ajuns să cântați la acordeon?
- Mi l-au cumpărat părinții, probabil că era cel mai ieftin instrument muzical. Mai întâi am încercat să cânt singur, apoi mi-au luat un profesor, care m-a învățat limbajul, secretul notelor și al muzicii. Cântam transcripții din muzica clasică, valsuri, tangouri. Îmi plăcea foarte mult să improvizez. Nu am ieșit niciodată cu acordeonul din casă, nu am cântat în public.
- Cum ați ajuns să faceți muzică?
- Drumul meu spre muzică a fost foarte sinuos. Tata, mare amator de rugby, m-a luat cu el pe stadion. Îmi amintesc de meciul România - Anglia, cu 40.000 de spectatori, pe Stadionul 23 August, prima oară când am învins una din marile echipe de rugby ale lumii. Ce atmosferă fantastică! Mi-a plăcut enorm sportul acesta, m-am molipsit eu însumi de el și l-am practicat cu mare drag, până când o accidentare la umăr m-a obligat să renunț. Așa am ajuns la un liceu de muzică și mai apoi la Conservator.
"Muzica se construiește precum o casă"
- Ați avut o studenție efervescentă?
- Atât cât se putea în acei ani '70. Pe vremea aia, era o strânsă legătură între studenții de la Teatru, de la Conservator și de la Arte Plastice. În clădirea Conservatorului se afla o sală de spectacole, pe scena căreia se jucau piese de teatru sau operă, iar pe holuri cei de la Arte Plastice expuneau pictură și grafică. Vedeam filme noi sau vechi la Institutul de Teatru, situat pe atunci în clădirea Teatrului Bulandra-Izvor. Mergeam în atelierele sculptorilor, ale pictorilor, discutam cu ei, căutam să mă inspir. Prin 71-72, am făcut muzica pentru o expoziție experimentală de arhitectură și fotografie. Imagini și muzică. Fenomenul audio-video m-a pasionat de atunci. Tot în facultate, i-am cunoscut pe cei doi cineaști cu care aveam să lucrez mulți ani, Mircea Veroiu și Dan Pița. Pe Veroiu îl știam încă din adolescență, era și el foarte pasionat de sport. De altfel, a urmat câțiva ani la Institutul de Educație Fizică și Sport, până să-și găsească marea pasiune, Filmul. Un om extraordinar și un artist deosebit. În toate filmele sale și-a supervizat operatorul, astfel încât imaginea să iasă exact așa cum își dorea, fiecare din ele arată ca o pictură. Primul film făcut împreună a fost unul polițist, "Șapte zile", în 1972, pe când eram în anul patru de facultate. Au urmat, de-a lungul anilor, alte opt filme de lung metraj, făcute cu el.
- Sunteți un pionier al muzicii electronice românești, ați scris muzică de jazz, pop, simfonică, film, teatru...
- Am avut multă șansă. Șansa de a-i cunoaște în facultate pe acești viitori mari regizori, șansa de a vedea la Centrul de Calcul primul calculator, șansa de a imprima, de foarte tânăr, cu Big Band-ul Radio, de a lucra ca inginer de sunet în Radiodifuziune și în Televiziune și de a afla tainele meseriei, șansa de a audia, pentru câteva luni, cursurile de muzică electronică și film ale unei universități americane. Profesorul de acolo făcea un lucru foarte interesant. Punea pe perete un tablou sau un afiș și spunea: "Sonorizați-l, comentați-l sonor!". Un exercițiu excepțional de imaginație, care te obliga să găsești tot felul de rezolvări muzicale.
- Ce vă inspiră atunci când începeți muzica unui film, de unde vin ideile?
- Chestia asta cum că mergi pe stradă și ideile coboară din înaltul cerului nu prea e adevărată. Sau nu am simțit-o eu! Muzica e talent, inspirație și tehnică. Ce înseamnă tehnică? Înseamnă că toți cei care au scris muzică de-a lungul istoriei au ajuns la niște soluții despre felul în care se gândește și se compune muzica. Tu, compozitor, ar cam trebui să știi despre ce e vorba în aceste povești-concluzii. Muzica se construiește ca o casă. Cu cât e mai solidă, mai bine construită, cu atât rezistă mai mult în timp. Faci subsolul, parterul, câte etaje vrei, apoi acoperișul, și la urmă designul interior. Ai douăsprezece note și începi cu două dintre ele, apoi apar variantele. Unde o pui pe a treia? Știu că pare cam ca la matematică, dar așa apar melodiile acelea extraordinare, din diferite combinații de note. Timpul nu e o linie dreaptă. Nu are nici o formă. Noi nu prea putem să ne imaginăm ceva fără formă. Muzica are și formă, și timp. Se descoperă, se decodifică, se deschide ca o floare. Muzica pe care am scris-o și pe care o scriu mă "povestește" foarte bine. Întotdeauna mi-au plăcut poveștile care nu se termină. Nu îmi place să citesc morala fabulei. Vreau să fiu eu acela care o află. Deslușirea ei înseamnă și șoc. Mă poate redresa. Mulți oameni compun muzică, mulți au nevoie de acest tip de exprimare. Experiența în a șlefui sunete nu se poate povesti. E mai important ce se întâmplă în "laboratorul" creației. A fi compozitor de muzică de film înseamnă să poți jongla cu toate genurile de muzică, pentru că fiecare film are povestea sa, unul are nevoie de muzică simfonică, altul de jazz etc. Pentru mine, imaginea este cheia cu care deschid "seiful cu soluții" și încep să scriu note pe partitura care poartă titlul filmului.
- Și la teatru?
- Sunt două noțiuni diferite: filmul este repetabil, teatrul - irepetabil. În film se trag mai multe duble și apoi se alege cea mai bună, în teatru, fiecare spectacol este unic și diferit de la o seară la alta. Muzica și decorul sunt același, și ele încearcă să stabilizeze jocul actorului, mereu altfel. Și eu, și orice alt compozitor, îmi doresc ca muzica să devină un personaj puternic, ceva de genul personajului invizibil care într-un fel domină scena. Și în muzica de film, și în cea de teatru, compozitorul pornește de la discuția cu regizorul, compozitorul propune, regizorul este cel a cărui viziune trebuie să se impună. Dar întotdeauna ultimul cuvânt îl are producătorul. E bine, e rău? Asta-i altă poveste. Așa este peste tot în show-business.
"Artiștii sunt obsedați de perfecțiune"
- Ați colindat întreaga lume...
- Îmi place să lucrez cu oameni diferiți, să cunosc alte mentalități și culturi. În Japonia am cunoscut oameni ce considerau că s-au născut pentru a munci și pentru a face totul perfect. În Tokyo au construit un teatru elisabetan, unde pun în scenă numai spectacole de Shakespeare, în viziunea unor artiști străini. Prima oară când am ajuns acolo, am făcut muzica pentru spectacolul "Julius Cezar", în regia lui Alexandru Darie. Șocul cultural a fost mare, n-am înțeles mai nimic din Japonia prima oară. Numele stațiilor de metrou erau scrise numai cu ideogramele alfabetului japonez, nu mulți japonezi vorbesc engleza, dacă nu știi să te descurci, ești pierdut. Dar le apreciez foarte mult respectul pentru muncă, pentru natură. Și eu sunt un perfecționist. M-am simțit foarte bine și în Australia, unde, cap la cap, mi-am petrecut mai bine de doi ani. Oricât de diferite ar fi mentalitățile oamenilor, atunci când vine vorba de un concept de marketing, lucrurile sunt foarte clare. Indiferent că acțiunea se petrece în Brazilia, Olanda, Costa Rica sau pe unde naiba am mai umblat, artiștii sunt obsedați de perfecțiune, vor să fie cât mai naturali, mai clari în exprimare, vor ca tabloul sau cântecul lor să fie cât mai atrăgător, poveștile pe care le spun publicului să devină cât mai interesante pentru cât mai mulți oameni. Cunosc foarte mulți astfel de artiști și în România. Din păcate, publicul de aici resimte foarte puternic presiunea derizoriului, un derizoriu care, să ne înțelegem, exista și înainte de '90, și există în toată lumea civilizată. Nu este însă totul pierdut. Acum câțiva ani, la teatrul Bulandra a avut loc premiera unui spectacol de operă barocă regizat de Ducu Darie, cu muzica mea. În acest spectacol, pornesc de la teme din celebra operă a lui Gluck, "Orfeu și Euridice". Ceea ce am făcut se numește "temă cu variațiuni" sau hai să îi spunem "remix". M-am bucurat să văd în sală foarte mulți tineri iubitori de teatru care participau la o experiență unică pentru mulți dintre ei. La fel, la Festivalul Enescu, mii de bilete sunt vândute cu mult timp înainte, iar concertele se țin cu sălile pline timp de o lună, cât durează festivalul.
- Mulți muzicieni se inspiră și își trag energiile din contactul direct cu publicul, din concerte. Nu vă lipsește scena, feedback-ul spectatorilor?
- Toată muzica se cântă în fața publicului, fie jazz, pop sau simfonică. Întotdeauna ai și vei avea nevoie de feedback-ul publicului. În studenție, am avut prima trupă de jazz-fusion din România (eu la pian electric, un sârb la sitar și un pakistanez la tabla), am cântat și la Festivalul de la Sibiu, festival celebru și înainte de '89. Din cauza umărului meu, nu mai pot face performanță ca pianist, nu mai pot cânta o oră și jumătate în fața publicului. Urmăresc reacțiile sale în sala de cinema, la radio, de la oameni sinceri, care îmi spun: "mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut, a fost sau nu interesantă povestea ta". Am scos rar discuri, pe principul că trebuie să lansezi unul numai când ai ceva foarte important de comunicat. Și în muzica de teatru, și în cea de film, în orice muzică am făcut, ce contează cel mai mult este ca gândul artistului să circule între el și public. Creația compozitorului să devină un loc plin de magie, povestea unică a muzicii să se picure până la ultima ei energie.
- Ce altceva vă pasionează, ce alte domenii de interes aveți?
- Nimic altceva decât muzica și rugby-ul. Îl consider cel mai minunat sport, un sport bărbătesc și foarte benefic psihologic, singurul sport la care mă uit și pentru care merg pe stadion, indiferent de țară sau continent. În Tokyo, orașul cu 20 de milioane de oameni, sau în Noua Zeelandă, țara cu 5 milioane de oameni, există multe școli de rugby, fiecare cu uniforma ei, și-i vezi pe băieți în metrou, pe stradă, cum merg mândri, și oamenii șușotesc după ei: "Uite-i pe rugbiști!". Iar stadioanele sunt mereu pline. Cât despre muzică, aș asculta de dimineața până seara, fără să mă satur. Ascult de la muzică din secolul X la cele mai recente experimente. Din fiecare am de învățat câte ceva . Eu cred că s-a compus totul, s-au spus cam toate poveștile. Obligația creatorului de azi este participarea măcar cu un micron la edificiul numit simplu Opera de Artă. Arta compoziției este pentru mine o mare pasiune. Condiția de creator de muzică a fost cheia cu care am deschis multe uși și modul meu de supraviețuire. Pentru mine, muzica este cea mai frumoasă și mai complexă artă. Pot să ascult muzică la infinit. A fi compozitor înseamnă rezistență fizică și psihică. Să nu te doboare nici insuccesele, dar nici succesele. Până la sfârșit, rezistă numai cine iubește cu adevărat arta. Compozitorul stă într-o "chilie" (camera de lucru, studio). Acolo notele muzicale se combină savant și subliminal. Așa iau naștere cântece, simfonii sau alte povești muzicale. Fiecare sunet nou sau combinație de sunete înseamnă o victorie pentru compozitor. Dar vine și momentul de foc. Muzica iese din "chilie". Îmbrăcată de sărbătoare, încrezătoare în forțele ei de seducție, gata de luptă cu oricine. Pe termen scurt, câștigătorul este publicul. Atemporal, este numai compozitorul. Fotografii din arhiva personală