Mă număr printre cititoarele fidele ale "Formulei AS", pe care o consider revista mea de suflet. De câteva ori, v-ați referit în articolele dvs. la cei bătrâni aflați în așezăminte (mi-e greu să spun azile), triști și îndurerați că nu mai sunt la casa lor, în mijlocul celor dragi. De fiecare dată mi s-a umplut sufletul de mila lor, dar și de revoltă la adresa familiilor care-i abandonau...
Aș vrea să vă prezint și cealaltă față a medaliei, a suferinței trăite de cei care au fost nevoiți să-și interneze părinții în asemenea așezăminte. Voi face o mărturisire extrem de dureroasă, dar și extrem de adevărată.
Sunt o pensionară de 67 de ani, și din 1991, am avut grijă de mama. Neavând copii, am considerat-o ca pe copilul meu, de care am avut grijă ca de ochii din cap. Am avut o mamă extraordinară, care, fiind soție de deținut politic, a îndurat toate greutățile și umilințele regimului comunist. S-a luptat ca o leoaică să ne crească (pe fratele meu și pe mine), a ținut loc și de tată (atâta timp cât tata a fost arestat). De nenumărate ori se culca flămândă, pentru ca singura porție de mâncare existentă în casă să ne-o lase nouă. Ne-a crescut frumos, cu credință în Dumnezeu, ne-a învățat să fim cinstiți și buni, să-i iertăm pe cei ce ne-au greșit, să fim demni, și ne-a insuflat dragostea de carte. Atâta timp cât am fost elevi, singura noastră răsplată pentru mama erau notele bune pe care i le aduceam acasă. Doar asta îi înflorea zâmbetul pe buze.
Câțiva ani după arestarea tatei, nu au primit-o în niciun serviciu. Orașul în care m-am născut este mic și toată lumea cunoaște pe toată lumea. Se știa că tata e arestat politic și nimeni nu o angaja. A fost o perioadă extrem-extrem de grea. Împletea zi și noapte flanele, fuste, căciuli, pentru a face un ban. Apoi am luat în gazdă copii de la țară care învățau în oraș, dar nu aveau loc în internatul școlii. În doar două camere (căci jumătate din casă fusese confiscată) locuiau și învățau patru copii și mama. Mai târziu (după vreo 3-4 ani) i s-a sugerat mamei să divorțeze de tata și atunci va primi serviciu. A fost un gest pe care l-a amânat cât a putut, gândindu-se la lovitura pe care i-o dădea tatei prin acest divorț. Am fost foarte fericiți împreună, iar noi am avut norocul să creștem într-o armonie deplină, înconjurați de dragostea ambilor părinți, pe care i-am avut ca modele în viață.
După divorț, a reușit cu mare greutate, totuși, să ocupe un post prost plătit și cu mult sub pregătirea ei. Accepta însă orice, doar să aibă siguranța unui salariu, pe care numai ea știa cum îl chibzuia. Întoarcerea tatei, în 1964, acasă, a fost o bucurie greu de descris în cuvinte. Numai că cei 6 ani de închisoare (din 10 la cât fusese condamnat) și-au pus amprenta pe sănătatea lui. Au urmat ani frumoși, dar și grei, din cauza bolilor sale. Fratele meu și cu mine am mers mai departe la facultate, din nou cu eforturi mari făcute de părinți.
Între fratele meu și mine, dar și între noi doi și părinți, a existat și încă mai există o dragoste pe care nu știu cum s-o numesc sau s-o explic. Ceva de genul: "pentru celălalt îmi dau viața fără să ezit o clipă". Multă lume spune că e ceva exagerat. Se poate, dar asta simțim. Probabil că greutățile din copilărie, nenumăratele suferințe și umilințe trăite de noi și părinții noștri ne-au legat așa de puternic.
După moartea tatei, în 1991, am adus-o pe mama în orașul în care locuiesc. Am făcut tot ce s-a putut ca să-i ușurez viața și să-i îndulcesc durerea pricinuită de moartea lui. Fără să-mi dau seama, am devenit hiperprotectivă, căutând ca toate greutățile să le iau asupra mea. Cu părere de rău trebuie să recunosc că, uneori, căsnicia mea a avut de suferit, acordându-i mamei primul loc în viața mea, deși îmi iubesc soțul foarte mult. Noroc că el este un om minunat și m-a iertat.
Anii au trecut cu bune și rele, dar acum doi ani, au apărut la mama primele semne ale unei depresii, care s-au dovedit a fi, de fapt, primele semnale de Alzheimer... Boala a avut evoluție rapidă și extrem de urâtă, ba chiar periculoasă.
Minunata mea mamă, care a fost și cea mai bună și fidelă prietenă a mea, s-a transformat din cauza bolii într-un om pe care nu-l mai recunoșteam. Nu vreau și nu pot să scriu câte am îndurat. Urmarea a fost că m-am îmbolnăvit și eu. Tot organismul îmi este dat peste cap, încât, dacă ar trebui să mă tratez, nu știu cu ce ar trebui să încep... De o lună de zile mi s-a desprins proteza de șold și trebuie să fac de urgență o nouă intervenție chirurgicală, mult mai complicată de data asta. Mișcările mi s-au limitat extrem de mult și nu am mai putut avea grijă de mama. În momentul actual, ea trebuie spălată, îmbrăcată, dezbrăcată, hrănită și urmărită permanent. Fratele și soțul meu au luat hotărârea internării ei într-un așezământ. Este cel mai bun din orașul în care locuim. Pacienții au parte de o îngrijire foarte bună, cu un personal inimos. Doar că mama vrea mereu acasă...
Nu știu cum să vă descriu suferința pe care ne-o provoacă (fratelui meu și mie) această rugăminte a ei: "Vreau acasă!". Toate suferințele pe care le-am trăit de-a lungul vieții nu se compară cu asta. Când era acasă, avea mereu dorința și tendința de a pleca, iar acum nu se gândește decât la "acasă la mine". Cum s-o iau acasă, când eu nici de mine nu pot avea grijă, nu pot să mă aplec, nici să iau un fir de ață de pe jos, sau să mă încalț singură? Operația e programată peste două săptămâni, dar recuperarea durează câteva luni: fără efort, fără mișcări bruște... Fratele meu, care locuiește în alt oraș, vine la ea din două în două săptămâni. Vorbim zilnic la telefon. La 2-3 zile mă duc la ea, deși scrâșnesc din dinți de durere. Are momente de luciditate, dar de cele mai multe ori o chinuie halucinațiile. Plec de la ea plângând și cu sufletul răvășit. Simt cum în interiorul meu se prăbușește totul. Caut pe cineva care ar vrea să stea măcar ziua cu ea acasă, dar nu găsesc. În plus, nici mama nu acceptă pentru nimic în lume un om străin. Toată lumea, inclusiv medicii, îmi spun să mă împac cu ideea că va trebui s-o las acolo mai mult timp, căci boala merge din rău în mai rău și că, după operația care mă așteaptă, cel puțin o jumătate de an nu am voie să fac niciun fel de efort. Logica îmi spune că au dreptate, dar sufletul meu nu poate accepta asta.
De doi ani, viața ei e un coșmar, are frici nenumărate, halucinații cumplite, tendință la autoagresiune și ne amenință mereu cu sinuciderea. Este sub tratament de specialitate și am marele noroc că pacienții sunt monitorizați cu camere video. Pot spune cu mâna pe inimă că această nenorocită boală - Alzheimer - e cea mai cumplită suferință omenească existentă în acest moment. Și știți de ce? Poți trăi mult timp cu ea...
Ce fac acasă cu mama? Cum o pot păzi? Dar și cum voi putea trăi mai departe, neîndeplinindu-i dorința de a fi la casa ei... Niciodată nu voi mai judeca pe nimeni. Cine știe câte rude ai acelor mulți bătrâni aflați în azile suferă ca și mine...
G.A.