O poveste la taragot - PERA BULZ

- Cântăreţul Pera Bulz din Vaţa de Jos a fost numit de UNESCO "tezaur uman viu". Cine este acest om, ce se ascunde în spatele acestui titlu neobişnuit, cum s-a ajuns să fie el ales şi nu altcineva, cum se desfăşoară viaţa lui acum, după ce a fost premiat pentru felul minunat în care cântă, iată doar câteva dintre întrebările cu care am pornit la drum în nordul judeţului Hunedoara, dincolo de Brad, înspre Apuseni -

Ucenicia

Noiembrie era pe sfârşite când am ajuns la Vaţa de Jos. Ceţurile rupte dinspre pădure lăsau să se vadă, din când în când, copacii goi. Am scăpat de ploaia mohorâtă, în casa primitoare, aflată pe vârful unui deal, unde l-am găsit pe Pera Bulz. Aştepta nerăbdător ninsoarea. Îi era dor de iarna aceea adevărată şi de zăpezile tihnite, căci s-a săturat de fulguielile păcăli­toa­re de până acum. Pentru ca nimic din măreţia pri­mei ninsori să nu-i scape, şi-a scos din vre­me taragotul din cutie, l-a şters şi l-a pregă­tit ca să fie numai bun de cântat. Şi asta, pentru că vrea să întâmpine iarna cu cânte­ce vechi, numai de el ştiute, învăţate de la meşteri mari care, atunci când se apu­cau de cântat, făceau pădurile şi dealurile să cânte odată cu ei. Cu dorul proaspăt de zăpezi, amintirile şi poveştile s-au lăsat ţesute fără greutate.
"Prima dată când am simţit io că mu­zica e un fel de taină, ca o vrăjitorie cum­va, eram copil, aveam doar câţiva ani şi l-am auzit cântând la vioară pe ţiganul Fe­renţ, un bătrân pe care-l angajau oame­nii să le cânte, în vreme ce secerau. La toate clăcile din vremea aceea cântau mu­zi­canţi, poate pentru ca să le pară oame­nilor mun­ca mai uşoară. Mi-a rămas în minte Ferenţ şi nu voi uita niciodată felul în care ţinea vioara, cum se apleca peste ea când cânta, cum ţinea arcuşul cu un fel de eleganţă, cumva. Deşi era un biet ţigan amărât, cân­ta cu tare mare seriozitate. Şi cum cânta! Doamne Dumnezeule, că te apu­cau fiori când îl ascultai. Cânta mai ales o doină, "Frunza" îi zicea, şi o inter­preta cu atâta jale, cu atâta iscusinţă, încât ascultându-l, deşi era vară, parcă am şi văzut deodată cum frunzele sunt purtate de vânt, cum cad, ca toamna, cum sunt mân­cate de brume. Am fost fermecat cu totul şi mi-am zis că musai şi eu să învăţ meşteşu­gul acela minunat al muzicii şi am mai simţit că nimic nu mă va putea opri de la asta."
Rugăminţile şi rugăciunile pruncului de nici opt ani au găsit sprijin la părinţii care cântau şi ei din gură, cât era ziua de mare, prin gospodărie, la munci, căci aveau "voci de aur, cum rar se aud". Tatăl lui i-a meşterit o vioară pe mă­sură, ajutat de un vecin mai iscusit, şi aşa a înce­put ucenicia într-ale cântatului, fără să aibă la început alt dascăl, în afară de păsările cerului, apele izvoarelor şi frunzele mişcate de vânt. Micul Pera asculta cu atenţie zgomotele din jurul lui şi apoi încerca să le reproducă la vioară, armonizându-le. "Seara, după ce terminam muncile din gospodărie, ne aşezam cu tata Aurel şi cu mama Aurelia şi cântam până nu mai pu­team. Părinţii mei cântau tare frumos amândoi şi de la ei am prins cântece vechi, pe care puţini le mai ştiu astăzi, în afa­ră de mine. Toată ziua eram cu vioara aceea în mână. Dimineaţa, pe la poarta noastră tre­cea domnul învă­ţător Negrea Ion către şcoală. Îl aşteptam şi îi dădeam onorul, cântându-i la vioară de cum apărea în colţul uliţei. El se oprea zâmbind lângă mine, mă asculta un timp, mă acompania cu vocea câ­teoda­tă şi mă corecta, dacă era cazul. Doamne, odihneşte-l, că m-a încurajat cât a putut!"
Vestea că pruncul Pera ştie să cânte minunat s-a întins şi n-a trecut multă vreme până când a fost chemat să cânte la jocurile tinerilor, chiar dacă n-avea decât câţiva ani. Faima i-a crescut, stă­pânea deja bine secretele viorii, dar totuşi, sim­ţea că parcă, parcă, rămâne mereu ceva nespus, ceva nelămurit, ceva ce vioara nu reuşea să prin­dă în sunetele ei, ori poate că era ea prea primi­ti­vă în alcătuirea înjghebată de tatăl lui. De aceea şi-a zis că ar fi bine să înveţe să cânte şi la alte instru­mente. A început cu clarinetul şi, vreme de trei ani i-a cercetat toate "vocile", dar nici acestea n-au putut reda tumultul care se ascundea în sufletul lui. Abia atunci s-a gândit să încerce să cânte la taragot şi iarăşi, ca de fiecare dată când îi meşterea vreun instrument, părin­tele lui, tata Aurel, l-a ajutat să-şi vadă visul împlinit. "Tata a avut mare încredere în mine, a văzut cât sunt de serios cu muzica şi ca să-mi poată cumpăra un taragot a vândut o vacă cu trei mii de lei. Nu erau prea înstăriţi ai mei, tata avea doar două vaci cu care şi trăgea căruţa, când era de cărat ceva. A vândut una ca să mă ajute, şi apoi a trebuit să ia mereu câte o vacă împrumut, când era de tras la căruţă. Dar nicio­dată nu mi-a reproşat acest lucru şi când a văzut cât de repede şi de bine am învăţat să cânt la taragot şi cât mă lăudau oamenii pentru felul în care cântam, a fost tare, tare mulţumit şi mândru de mine. Dar nici eu n-am uitat sacrificiul pe care l-au făcut părinţii mei. Am ştiut că trebuie să mă strădu­iesc să ajung cel mai bun. Abia când am început să cânt la taragot, am sim­ţit că, în sfârşit, am găsit in­stru­mentul cu care mă voi ajuta ca să exprim toată frumu­seţea care este ascunsă în această lume. Dar în acelaşi timp, am ştiut că am datoria să nu uit cânte­cele primite în dar, învăţate de la cei care au crezut în mine."

"Impresarul"

Pera Bulz e un om timid.Tot ceea ce face şi spune este însoţit de blândeţe şi de judecată paşnică. Vorbele lui sunt aşezate, curg lin, împăciuitor, fără stridenţe. Se vede că nu prea îi place să vorbească despre el şi pare cumva ruşinat când soţia lui, Eugenia, aduce o cutie mare de carton, plină de fotografii şi diplome, ex­plicându-ne, cu voce hotărâtă şi fermă, cine este bărbatul ei. Căci "nu este ţară din Europa pe care să n-o fi colindat cu taraful lui". Se vede că ea este "mo­torul", "impresarul", şi Pera, blajin, se lasă "povestit", intervenind doar din când în când cu câte o glumă ori cu vreo amintire din călătoriile pe care le-a făcut. "Io-s mai aprigă cu gura", mărturiseşte ea, de la înce­put, ca să ştim cum stau lucrurile "şi, câteodată, atunci când Pera nu mai voia să meargă la vreun con­curs sau spectacol în străinătate, îi puneam bagajele în faţă şi-i spuneam: «Du-te, Pera! Să te duci acolo şi să vii cu diplomă acasă!». Şi el venea întotdeauna încărcat de cadouri pentru toţi, şi mie-mi dădea diploma. Eram mândră de el, eram fericiţi, mă îmbrăcam în rochiile frumoase pe care mi le aducea de pe unde umbla şi uitam că m-a lăsat singură, cu toată gospodăria asta mare şi cu toate greu­tăţile, ca să poată merge la cântat."
"Dezvăluirile" doamnei Jeni coboară în timp şi la momentul în care s-au cunoscut. Era în clasa întâi şi a fost împinsă în curtea şcolii de un băiat. "Atunci Pera a venit la mine, el era mai mare, într-a patra, şi mi-a spus să nu fiu supărată, că mă va avea el în grijă de atunci înainte... Şi-a ţinut promisiunea. Uite, am îm­plinit patruzeci şi şase de ani de la nun­tă...", mai adaugă doamna râzând sănătos şi cu mare voie bună, în vreme ce Pera "vorbeşte" cu Bo­biţă, câinele care nu se dezlipeşte de el şi îl ur­mează peste tot prin gospodărie, prin grădină, pe unde are treabă, ori prin sat, dacă pleacă de acasă.
Dincolo de vorbele care s-au spus, dincolo de declaraţiile care s-au făcut, dincolo de a­min­­tirile iscate de o grămadă uriaşă de foto­grafii care ne-au fost "lămurite", rând pe rând, se vede de la o poştă armonia care-i stăpână în casa acestor oameni şi, dincolo de ea, am des­coperit iubirea trainică şi netulburată care-i leagă şi-i face să fie mereu zâmbitori şi senini. Şi poate că această armonie este responsabilă, într-un oarecare fel, şi de muzica minunată pe care Pera o întoarce în dar celor care-l ascultă.

Umbra veghetoare

"Poate că e şi mâna Părintelui Arsenie Boca aici, în bucuria din casa noastră", măr­tu­ri­seşte la un moment dat doamna Jeni. "Poa­te că Părintele veghează la binele nostru şi nu încetăm să-i mulţumim pentru asta prin rugăciuni. Pera se trage din neamul Părintelui, e născut acolo, la Vaţa de Sus, în locul numit Bujoara, loc care se învecinează chiar cu căsuţa în care s-a năs­cut Părintele. Am observat, de când sunt în familia aceasta, că toţi din neam sunt oameni binecuvântaţi şi silitori. După ce-am ştiut din ce neam se trage Pera, n-am avut stare şi am cercetat tot ce se mai ştia acolo, sus, la Bujoara, despre Părintele. Am fost la biserică şi am văzut certificatul de botez al Părintelui, unde sunt consem­naţi şi naşii care l-au botezat şi care sunt din familia Bulzan. Le-am cunoscut copiii şi-am vor­bit cu ei des­pre Părintele. Eu nu l-am cunoscut direct, îl ştiu nu­mai din poveştile altora, dar îl simt că ve­ghează asu­pra familiei mele. Un unchi care are casa acolo, sus, la Bujoara, mi-a povestit că într-o zi tăia lemne şi a văzut un călugăr care s-a apropiat de gard. Era obosit tare sau supărat, cumva. "Tai lemne?", l-a în­trebat călu­gărul. "Tai", a zis unchiul şi s-a dus repe­de în casă s-o cheme pe Rusalina, nevasta lui, ca să vor­bească ea cu călugărul, căci el s-a simţit dintr-oda­tă tare intimidat de omul acela. Numai că până să iasă afară, călugărul şi plecase. L-au văzut urcând dealul, în capătul grădinii, cu haina fluturată de vânt prin iarba înaltă, necosită. Imaginea asta a Părintelui care se întoarce ca o umbră, în satul naş­terii sale, mânat de dorul către casa lui părintească, îmi stăruie în minte, de când mi-a fost povestită. N-o pot uita şi mă ajută să-l simt şi eu pe Părintele Arse­nie aproape de noi, să simt cum ne veghează."

"Tezaur viu"

Nichifor Bulz, Haida Sabin, Trandafir Haida, Sabin Petreanu sunt doar câţiva dintre instrumentiştii de altădată de la care Pera a învăţat melodii şi cântece bătrâneşti. Toţi, dar absolut toţi învăţătorii lui i-au cerut să nu se lase păcălit ori cumpărat cu ceva, ca să modifice, eventual, după placul unuia sau altuia aceste cântece vechi, după cum se mai întâmplă pe la multe nunţi şi petreceri de azi, când manelele ucid adevăra­tul folclor. Ele au putut fi ascultate şi acum o sută, două sute de ani şi, din fericire, vor rămâne şi în viitor, pentru că le-au preluat deja băiatul lui Pera, Eugen, şi nepotul Darin. "Am vrut ca băiatul şi nepotul meu să înveţe de la mine ceea ce nu mai ştiu alţii, ca să fiu sigur că nu se vor pierde aceste comori. «Ţarina din Brad», «Ardeleanca din Ghiadin», «Jocul din Câm­peni», «Ţarina din Buciumani», «Ţarina de la Abrud», cântată în patru variante, ori «Ţarina de la Găina», «Muzicuţa din Tărtăreşti», «Ponoreanca», «Bătuta», «Învârtitele», «Suitele de pe Valea Crişului Alb», acestea sunt cântecele ivite în locurile acestea şi ele fac parte acum din zestrea noastră, a tuturor. Tre­buie să le preţuim cum se cuvine. Le-am cântat prin toată lumea pe unde am fost, prin toate ţările Eu­ropei, ba chiar şi în Vietnam, la Hanoi, unde am ajuns acum vreo douăzeci de ani. Am primit o groază de diplome pentru cum ştiu să le cânt, nici nu le mai ştiu numărul, dar ultima le întrece pe toate. Nici n-am ştiut ce înseamnă diploma asta. Cum adică, «tezaur uman viu»? M-am gândit io la început că e ca şi cum i-ai face unuia monument, deşi trăieşte. Apoi m-au sunat cei de la judeţ şi mi-au spus că diploma asta e o mare onoare, de care n-a mai avut parte nimeni în Hunedoara, că sunt numai câteva de toate în ţară, şi după ce mi-au dat-o în cadru festiv, la «Festivalul ta­ragotului», au început să năvălească ziariştii. Atunci mi-am dat seama că diploma asta e ceva ieşit din co­mun, dar io nu m-am schimbat de când am primit-o. Sunt acelaşi Pera, am rămas tot vesel şi bucuros să cânt la petreceri şi sărbători, la fel cum am învăţat demult, demult, ca să le aduc bucurie oamenilor. Mă mai gândesc câteodată că e o chestie, totuşi, să fii apre­ciat aşa, adică să fii şi viu, şi să fii şi tezaur..."

Rugăciunea de Crăciun

Pera Bulz a pornit în lume din­tr-un loc cu o frumuseţe binecu­vân­­tată şi a simţit toată viaţa pute­rea minunată şi forţa cu care locul ace­la îl cheamă mereu înapoi, ori­unde s-ar afla şi oricât de departe l-ar duce concertele şi ieşirile în lume. Ori de câte ori se retrage în raiul acela aflat deasupra dealu­rilor, deasupra cu mult de locul în care are acum casa, îşi dă seama că renaşte şi că nu-l mai supără me­teh­nele bătrâneţii. Cea mai mare bucurie a lui este că a reparat casa părintească şi a mărit averea lăsată de părinţi, cumpărând pământurile părăsite de cei care au plecat la oraş. A pus pomi, ca să facă livezi, le-a îngrădit, le în­grijeşte şi simte mai mult decât înainte că rostul lui în lume e tot mai legat de locul din care a pornit acum aproape şapte­zeci de ani. Îmi povesteşte că cea mai mare sărbătoare a copilăriei lui a fost întotdeauna Cră­ciunul şi că atunci când era copil, orice sărbătoare din casa lor începea cu gândul de mulţumire către Cel de Sus.
Străbunica lui, pe care-o chema Creştina (la fel ca pe mama părintelui Arsenie Boca), îi punea cartea sfântă pe cap şi citea din ea rugăciunile şi atunci o li­nişte mare îl cuprindea. Era în aer ceva care îl făcea să se simtă apărat şi în siguranţă, ceva care-l ajuta să nu se teamă de nimic, să ştie că nimic rău nu i se poate întâmpla şi să fie cu totul şi cu totul fericit. "Aşa înce­pea pe-atunci Crăciunul, şi nu ştiu cum, dar întot­deauna erau zăpezi mari, uriaşe, care făceau lumea mai mică şi îi adunau mai uşor pe oameni unii către alţii, îi făceau să se caute mai des şi să petreacă în bucurie toate zilele ace­lea luminate, până în ia­nuarie, la Sfântul Ion. Erau zile de poveste, şi eu mă stră­duiesc acum să le păstrez la fel, pen­tru familia mea şi pentru vecinii pe care-i colind şi cu care petrecem sfâr­şitul unui an şi înce­putul altuia mai tânăr. N-avem voie să lăsăm să moară sărbătorile şi nici să le transformăm în circul care se vede pe la unele te­le­viziuni fără cap. Câtă vreme ne vom ţine de sărbătorile vechi, va trăi şi tradiţia noastră cu­rată şi noi vom fi nor­mali."

Sărbători de fiecare zi

În vârful dealului, în casa Eugeniei şi a lui Pera Bulz, toate cele ale vieţii curg altfel decât în vale. Timpul pare oprit în loc la ora abundenţei, vacile dau lapte mai mult decât în alte gospodării, găinile fac ouă mai mari, pisicile au pui mai frumoşi şi mai harnici la prins şoareci, pomii dau roadă îmbelşugată an de an, câinii sunt mai înţelepţi şi mai păzitori. Gospodăria lor a ajuns înfloritoare, şi oa­me­nii sunt curioşi să afle care-i secretul ce se as­cun­de în spatele acestui bel­şug. "Eu am ajuns un exem­­plu pentru toţi. Oa­me­nii se iau după mine, dacă ies în holdă primăvara, şi ei ies, dacă mă apuc de crescut anu­mite animale, tăţi cresc. Acuma vreau să m-apuc să cresc vaci din rasa Angus şi anul viitor, dacă veniţi pe-aici, sigur o să mai găsiţi şi pe alţii cu ele în grajd. S-au tot întrebat oamenii o vreme: «Oare cu ce le hrăneşte Pera pe vacile lui, de dau atâta lapte? Oare de ce vacile lui fac numai viţele grase şi fru­moase? Cum de pomii lui sunt toamna mai încăr­caţi?». Răspunsul e unul singur şi uşor de dat. Dragul de toate cele face ca în curtea mea să crească pomi şi animale şi flori ca-n poveşti. Am pornit de la o vacă şi-am ajuns acum să am zece. Păi, cum să tai io viţe­lele? Io am mare drag de animale. La mine nu se aruncă pisoii ori că­ţeii, când sunt mici. Nici nu mai ştiu câte animale am. Nevasta le ţine socoteala, ea le cunoaşte pe toate, după nume şi obiceiuri. Şi tot ea mai dă pui de pisică, pe ascuns de mine, pe la prieteni care se îndrăgostesc de ei, de cum îi văd, că-s tare frumuşei. Da' să-i omo­râm noi, cu mâna noastră, du­pă ce Dumnezeu ne-a făcut bucuria să-i vedem, nici nu încape vorbă! La mine în gospodărie animalele mor de bătrâneţe. Dum­nezeu ne-a lăsat pământul tuturor, încăpem toţi pe el, dacă avem omenie. Păi când ies io în curte, mă în­con­joară toate, vin la mine şi se uită în ochii mei, aşteaptă să vadă ce le zic. Ăsta-i un alt fel de sărbătoare pentru mine. Zilnică. Şi n-o pot cumpăra toate averile din lume. Ce-mi trebuie mai mult?!
Şi dacă am văzut că Dumnezeu mi-a dat şi că îmi dă mai mult decât am nevoie, deşi am copil şi nepot aşezaţi la casele lor bine înzestrate, m-am dus la Casa copilului şi am înfiat încă doi copii. După aceea, am dat o petrecere mare, la care i-am chemat pe toţi vecinii şi le-am prezentat copiii, ca să ştie cine sunt şi de cine ţin. Au crescut în curtea mea şi au învăţat tot ceea ce trebuie să ştie un bun gospodar. Mă ajut cu ei şi mă mândresc că din nişte copii abandonaţi fără milă am scos oameni. Unul din­tre ei are talent la muzică şi l-am dat să înveţe să cânte la tobe. Celălalt are mare drag de animale şi toată ziua are de grijă să nu le lip­­sească ceva. Radu şi George îi chea­mă şi pot să spun acum, după ce-au stat deja la noi câţiva ani, că sunt ca ai noş­tri. Nevasta le organi­zează zilele de naş­te­re, chea­mă in­vitaţi, le pre­gă­teşte cadouri. La ultima petrecere de acest fel, i-a îm­brăcat în costume de gală, cu papion, şi i-a chemat şi pe cei de la Casa copilului, ca să vadă ce-au ajuns copiii aceia părăsiţi şi ai nimănui. Nici nu le-a venit ălora să creadă când i-au văzut. Dar io ştiu, io am în­văţat bine lecţia: cu dragoste poţi face orice, poţi îm­blânzi şi pietrele, de vrei. Numai să vrei, şi Dumnezeu îţi deschide calea."

Concert la firul ierbii

Când vine primăvara, Pera Bulz urcă întotdeauna cu toate animalele în gospodăria din Vaţa de Sus, aco­lo unde s-a născut. Călătoria aceasta e şi o întoar­cere în timpul fericit al copilăriei şi un prilej de a-şi aminti de cei dragi. Îşi ia cu el întotdeauna taragotul, căci acesta face parte acum din fiinţa lui. Nu s-ar mai putea despărţi de el. Dacă ar face asta, ar fi ca şi cum şi-ar lăsa acasă o mână ori un picior. "Taragotul are un ton dulce, mai plin decât are clarinetul care poate cânta ca o pasăre. Taragotul este o armonie de păsări şi sunetul lui este mult mai bogat. El prinde muzica po­milor scuturaţi de vânt, a florilor miş­cate de adieri, a apelor care se stre­coară printre ierburi, a pietrelor care se rostogolesc. Toate sunetele din natu­ră pot fi redate în muzica taragotului. El este regele instrumentelor. Io n-aş mai putea trăi dacă cineva mi-ar inter­zice acum să mai cânt."
La Bujoara, între pomi, înconjurat de animale, Pera Bulz dă cele mai iu­bite şi aşteptate cântări ale sale, "con­cer­tele din iarbă". Cântă cât ţin zilele de vară, până când toamna îl coboară iar acasă. Acolo, sus, muzica lui nu e doar pentru oame­nii vii care îl încon­joară, ci sună şi pentru cei duşi în altă lume, pentru care Pera cântă "cântecele adevă­rate", aşa cum se auzeau ele pe acele dealuri, de la începutul lumii. "Nicio sărbătoare nu-i mai mare decât aceea când acolo sus, la munte, înconjurat de animale, dau drumul la taragot, de sună toate văile. Cânt şi văd că şi vacilor le place, şi ele pasc mai vesele cu muzică şi păscutul lor, zgo­motul făcut de ruperea ierbii mă acompaniază, cân­tăm împreună bucuria de a fi. Ce-ţi trebuie mai mult? Poate că unii care mă aud se gândesc: «No, ni, acela n-are treabă, n-are de lucru, de cântă tătă ziua...». Numai că io mă gândesc şi altfel, şi anume, că lumea îi atâta de fru­moasă, că ar fi şi păcat, dacă nu m-aş strădui s-o prind în cântecele mele."

Fotografii din arhiva Pera Bulz