Ucenicia
Noiembrie era pe sfârșite când am ajuns la Vața de Jos. Cețurile rupte dinspre pădure lăsau să se vadă, din când în când, copacii goi. Am scăpat de ploaia mohorâtă, în casa primitoare, aflată pe vârful unui deal, unde l-am găsit pe Pera Bulz. Aștepta nerăbdător ninsoarea. Îi era dor de iarna aceea adevărată și de zăpezile tihnite, căci s-a săturat de fulguielile păcălitoare de până acum. Pentru ca nimic din măreția primei ninsori să nu-i scape, și-a scos din vreme taragotul din cutie, l-a șters și l-a pregătit ca să fie numai bun de cântat. Și asta, pentru că vrea să întâmpine iarna cu cântece vechi, numai de el știute, învățate de la meșteri mari care, atunci când se apucau de cântat, făceau pădurile și dealurile să cânte odată cu ei. Cu dorul proaspăt de zăpezi, amintirile și poveștile s-au lăsat țesute fără greutate.
"Prima dată când am simțit io că muzica e un fel de taină, ca o vrăjitorie cumva, eram copil, aveam doar câțiva ani și l-am auzit cântând la vioară pe țiganul Ferenț, un bătrân pe care-l angajau oamenii să le cânte, în vreme ce secerau. La toate clăcile din vremea aceea cântau muzicanți, poate pentru ca să le pară oamenilor munca mai ușoară. Mi-a rămas în minte Ferenț și nu voi uita niciodată felul în care ținea vioara, cum se apleca peste ea când cânta, cum ținea arcușul cu un fel de eleganță, cumva. Deși era un biet țigan amărât, cânta cu tare mare seriozitate. Și cum cânta! Doamne Dumnezeule, că te apucau fiori când îl ascultai. Cânta mai ales o doină, "Frunza" îi zicea, și o interpreta cu atâta jale, cu atâta iscusință, încât ascultându-l, deși era vară, parcă am și văzut deodată cum frunzele sunt purtate de vânt, cum cad, ca toamna, cum sunt mâncate de brume. Am fost fermecat cu totul și mi-am zis că musai și eu să învăț meșteșugul acela minunat al muzicii și am mai simțit că nimic nu mă va putea opri de la asta."
Rugămințile și rugăciunile pruncului de nici opt ani au găsit sprijin la părinții care cântau și ei din gură, cât era ziua de mare, prin gospodărie, la munci, căci aveau "voci de aur, cum rar se aud". Tatăl lui i-a meșterit o vioară pe măsură, ajutat de un vecin mai iscusit, și așa a început ucenicia într-ale cântatului, fără să aibă la început alt dascăl, în afară de păsările cerului, apele izvoarelor și frunzele mișcate de vânt. Micul Pera asculta cu atenție zgomotele din jurul lui și apoi încerca să le reproducă la vioară, armonizându-le. "Seara, după ce terminam muncile din gospodărie, ne așezam cu tata Aurel și cu mama Aurelia și cântam până nu mai puteam. Părinții mei cântau tare frumos amândoi și de la ei am prins cântece vechi, pe care puțini le mai știu astăzi, în afară de mine. Toată ziua eram cu vioara aceea în mână. Dimineața, pe la poarta noastră trecea domnul învățător Negrea Ion către școală. Îl așteptam și îi dădeam onorul, cântându-i la vioară de cum apărea în colțul uliței. El se oprea zâmbind lângă mine, mă asculta un timp, mă acompania cu vocea câteodată și mă corecta, dacă era cazul. Doamne, odihnește-l, că m-a încurajat cât a putut!"
Vestea că pruncul Pera știe să cânte minunat s-a întins și n-a trecut multă vreme până când a fost chemat să cânte la jocurile tinerilor, chiar dacă n-avea decât câțiva ani. Faima i-a crescut, stăpânea deja bine secretele viorii, dar totuși, simțea că parcă, parcă, rămâne mereu ceva nespus, ceva nelămurit, ceva ce vioara nu reușea să prindă în sunetele ei, ori poate că era ea prea primitivă în alcătuirea înjghebată de tatăl lui. De aceea și-a zis că ar fi bine să învețe să cânte și la alte instrumente. A început cu clarinetul și, vreme de trei ani i-a cercetat toate "vocile", dar nici acestea n-au putut reda tumultul care se ascundea în sufletul lui. Abia atunci s-a gândit să încerce să cânte la taragot și iarăși, ca de fiecare dată când îi meșterea vreun instrument, părintele lui, tata Aurel, l-a ajutat să-și vadă visul împlinit. "Tata a avut mare încredere în mine, a văzut cât sunt de serios cu muzica și ca să-mi poată cumpăra un taragot a vândut o vacă cu trei mii de lei. Nu erau prea înstăriți ai mei, tata avea doar două vaci cu care și trăgea căruța, când era de cărat ceva. A vândut una ca să mă ajute, și apoi a trebuit să ia mereu câte o vacă împrumut, când era de tras la căruță. Dar niciodată nu mi-a reproșat acest lucru și când a văzut cât de repede și de bine am învățat să cânt la taragot și cât mă lăudau oamenii pentru felul în care cântam, a fost tare, tare mulțumit și mândru de mine. Dar nici eu n-am uitat sacrificiul pe care l-au făcut părinții mei. Am știut că trebuie să mă străduiesc să ajung cel mai bun. Abia când am început să cânt la taragot, am simțit că, în sfârșit, am găsit instrumentul cu care mă voi ajuta ca să exprim toată frumusețea care este ascunsă în această lume. Dar în același timp, am știut că am datoria să nu uit cântecele primite în dar, învățate de la cei care au crezut în mine."
"Impresarul"
Pera Bulz e un om timid.Tot ceea ce face și spune este însoțit de blândețe și de judecată pașnică. Vorbele lui sunt așezate, curg lin, împăciuitor, fără stridențe. Se vede că nu prea îi place să vorbească despre el și pare cumva rușinat când soția lui, Eugenia, aduce o cutie mare de carton, plină de fotografii și diplome, explicându-ne, cu voce hotărâtă și fermă, cine este bărbatul ei. Căci "nu este țară din Europa pe care să n-o fi colindat cu taraful lui". Se vede că ea este "motorul", "impresarul", și Pera, blajin, se lasă "povestit", intervenind doar din când în când cu câte o glumă ori cu vreo amintire din călătoriile pe care le-a făcut. "Io-s mai aprigă cu gura", mărturisește ea, de la început, ca să știm cum stau lucrurile "și, câteodată, atunci când Pera nu mai voia să meargă la vreun concurs sau spectacol în străinătate, îi puneam bagajele în față și-i spuneam: «Du-te, Pera! Să te duci acolo și să vii cu diplomă acasă!». Și el venea întotdeauna încărcat de cadouri pentru toți, și mie-mi dădea diploma. Eram mândră de el, eram fericiți, mă îmbrăcam în rochiile frumoase pe care mi le aducea de pe unde umbla și uitam că m-a lăsat singură, cu toată gospodăria asta mare și cu toate greutățile, ca să poată merge la cântat."
"Dezvăluirile" doamnei Jeni coboară în timp și la momentul în care s-au cunoscut. Era în clasa întâi și a fost împinsă în curtea școlii de un băiat. "Atunci Pera a venit la mine, el era mai mare, într-a patra, și mi-a spus să nu fiu supărată, că mă va avea el în grijă de atunci înainte... Și-a ținut promisiunea. Uite, am împlinit patruzeci și șase de ani de la nuntă...", mai adaugă doamna râzând sănătos și cu mare voie bună, în vreme ce Pera "vorbește" cu Bobiță, câinele care nu se dezlipește de el și îl urmează peste tot prin gospodărie, prin grădină, pe unde are treabă, ori prin sat, dacă pleacă de acasă.
Dincolo de vorbele care s-au spus, dincolo de declarațiile care s-au făcut, dincolo de amintirile iscate de o grămadă uriașă de fotografii care ne-au fost "lămurite", rând pe rând, se vede de la o poștă armonia care-i stăpână în casa acestor oameni și, dincolo de ea, am descoperit iubirea trainică și netulburată care-i leagă și-i face să fie mereu zâmbitori și senini. Și poate că această armonie este responsabilă, într-un oarecare fel, și de muzica minunată pe care Pera o întoarce în dar celor care-l ascultă.
Umbra veghetoare
"Poate că e și mâna Părintelui Arsenie Boca aici, în bucuria din casa noastră", mărturisește la un moment dat doamna Jeni. "Poate că Părintele veghează la binele nostru și nu încetăm să-i mulțumim pentru asta prin rugăciuni. Pera se trage din neamul Părintelui, e născut acolo, la Vața de Sus, în locul numit Bujoara, loc care se învecinează chiar cu căsuța în care s-a născut Părintele. Am observat, de când sunt în familia aceasta, că toți din neam sunt oameni binecuvântați și silitori. După ce-am știut din ce neam se trage Pera, n-am avut stare și am cercetat tot ce se mai știa acolo, sus, la Bujoara, despre Părintele. Am fost la biserică și am văzut certificatul de botez al Părintelui, unde sunt consemnați și nașii care l-au botezat și care sunt din familia Bulzan. Le-am cunoscut copiii și-am vorbit cu ei despre Părintele. Eu nu l-am cunoscut direct, îl știu numai din poveștile altora, dar îl simt că veghează asupra familiei mele. Un unchi care are casa acolo, sus, la Bujoara, mi-a povestit că într-o zi tăia lemne și a văzut un călugăr care s-a apropiat de gard. Era obosit tare sau supărat, cumva. "Tai lemne?", l-a întrebat călugărul. "Tai", a zis unchiul și s-a dus repede în casă s-o cheme pe Rusalina, nevasta lui, ca să vorbească ea cu călugărul, căci el s-a simțit dintr-odată tare intimidat de omul acela. Numai că până să iasă afară, călugărul și plecase. L-au văzut urcând dealul, în capătul grădinii, cu haina fluturată de vânt prin iarba înaltă, necosită. Imaginea asta a Părintelui care se întoarce ca o umbră, în satul nașterii sale, mânat de dorul către casa lui părintească, îmi stăruie în minte, de când mi-a fost povestită. N-o pot uita și mă ajută să-l simt și eu pe Părintele Arsenie aproape de noi, să simt cum ne veghează."
"Tezaur viu"
Nichifor Bulz, Haida Sabin, Trandafir Haida, Sabin Petreanu sunt doar câțiva dintre instrumentiștii de altădată de la care Pera a învățat melodii și cântece bătrânești. Toți, dar absolut toți învățătorii lui i-au cerut să nu se lase păcălit ori cumpărat cu ceva, ca să modifice, eventual, după placul unuia sau altuia aceste cântece vechi, după cum se mai întâmplă pe la multe nunți și petreceri de azi, când manelele ucid adevăratul folclor. Ele au putut fi ascultate și acum o sută, două sute de ani și, din fericire, vor rămâne și în viitor, pentru că le-au preluat deja băiatul lui Pera, Eugen, și nepotul Darin. "Am vrut ca băiatul și nepotul meu să învețe de la mine ceea ce nu mai știu alții, ca să fiu sigur că nu se vor pierde aceste comori. «Țarina din Brad», «Ardeleanca din Ghiadin», «Jocul din Câmpeni», «Țarina din Buciumani», «Țarina de la Abrud», cântată în patru variante, ori «Țarina de la Găina», «Muzicuța din Tărtărești», «Ponoreanca», «Bătuta», «Învârtitele», «Suitele de pe Valea Crișului Alb», acestea sunt cântecele ivite în locurile acestea și ele fac parte acum din zestrea noastră, a tuturor. Trebuie să le prețuim cum se cuvine. Le-am cântat prin toată lumea pe unde am fost, prin toate țările Europei, ba chiar și în Vietnam, la Hanoi, unde am ajuns acum vreo douăzeci de ani. Am primit o groază de diplome pentru cum știu să le cânt, nici nu le mai știu numărul, dar ultima le întrece pe toate. Nici n-am știut ce înseamnă diploma asta. Cum adică, «tezaur uman viu»? M-am gândit io la început că e ca și cum i-ai face unuia monument, deși trăiește. Apoi m-au sunat cei de la județ și mi-au spus că diploma asta e o mare onoare, de care n-a mai avut parte nimeni în Hunedoara, că sunt numai câteva de toate în țară, și după ce mi-au dat-o în cadru festiv, la «Festivalul taragotului», au început să năvălească ziariștii. Atunci mi-am dat seama că diploma asta e ceva ieșit din comun, dar io nu m-am schimbat de când am primit-o. Sunt același Pera, am rămas tot vesel și bucuros să cânt la petreceri și sărbători, la fel cum am învățat demult, demult, ca să le aduc bucurie oamenilor. Mă mai gândesc câteodată că e o chestie, totuși, să fii apreciat așa, adică să fii și viu, și să fii și tezaur..."
Rugăciunea de Crăciun
Pera Bulz a pornit în lume dintr-un loc cu o frumusețe binecuvântată și a simțit toată viața puterea minunată și forța cu care locul acela îl cheamă mereu înapoi, oriunde s-ar afla și oricât de departe l-ar duce concertele și ieșirile în lume. Ori de câte ori se retrage în raiul acela aflat deasupra dealurilor, deasupra cu mult de locul în care are acum casa, își dă seama că renaște și că nu-l mai supără metehnele bătrâneții. Cea mai mare bucurie a lui este că a reparat casa părintească și a mărit averea lăsată de părinți, cumpărând pământurile părăsite de cei care au plecat la oraș. A pus pomi, ca să facă livezi, le-a îngrădit, le îngrijește și simte mai mult decât înainte că rostul lui în lume e tot mai legat de locul din care a pornit acum aproape șaptezeci de ani. Îmi povestește că cea mai mare sărbătoare a copilăriei lui a fost întotdeauna Crăciunul și că atunci când era copil, orice sărbătoare din casa lor începea cu gândul de mulțumire către Cel de Sus.
Străbunica lui, pe care-o chema Creștina (la fel ca pe mama părintelui Arsenie Boca), îi punea cartea sfântă pe cap și citea din ea rugăciunile și atunci o liniște mare îl cuprindea. Era în aer ceva care îl făcea să se simtă apărat și în siguranță, ceva care-l ajuta să nu se teamă de nimic, să știe că nimic rău nu i se poate întâmpla și să fie cu totul și cu totul fericit. "Așa începea pe-atunci Crăciunul, și nu știu cum, dar întotdeauna erau zăpezi mari, uriașe, care făceau lumea mai mică și îi adunau mai ușor pe oameni unii către alții, îi făceau să se caute mai des și să petreacă în bucurie toate zilele acelea luminate, până în ianuarie, la Sfântul Ion. Erau zile de poveste, și eu mă străduiesc acum să le păstrez la fel, pentru familia mea și pentru vecinii pe care-i colind și cu care petrecem sfârșitul unui an și începutul altuia mai tânăr. N-avem voie să lăsăm să moară sărbătorile și nici să le transformăm în circul care se vede pe la unele televiziuni fără cap. Câtă vreme ne vom ține de sărbătorile vechi, va trăi și tradiția noastră curată și noi vom fi normali."
Sărbători de fiecare zi
În vârful dealului, în casa Eugeniei și a lui Pera Bulz, toate cele ale vieții curg altfel decât în vale. Timpul pare oprit în loc la ora abundenței, vacile dau lapte mai mult decât în alte gospodării, găinile fac ouă mai mari, pisicile au pui mai frumoși și mai harnici la prins șoareci, pomii dau roadă îmbelșugată an de an, câinii sunt mai înțelepți și mai păzitori. Gospodăria lor a ajuns înfloritoare, și oamenii sunt curioși să afle care-i secretul ce se ascunde în spatele acestui belșug. "Eu am ajuns un exemplu pentru toți. Oamenii se iau după mine, dacă ies în holdă primăvara, și ei ies, dacă mă apuc de crescut anumite animale, tăți cresc. Acuma vreau să m-apuc să cresc vaci din rasa Angus și anul viitor, dacă veniți pe-aici, sigur o să mai găsiți și pe alții cu ele în grajd. S-au tot întrebat oamenii o vreme: «Oare cu ce le hrănește Pera pe vacile lui, de dau atâta lapte? Oare de ce vacile lui fac numai vițele grase și frumoase? Cum de pomii lui sunt toamna mai încărcați?». Răspunsul e unul singur și ușor de dat. Dragul de toate cele face ca în curtea mea să crească pomi și animale și flori ca-n povești. Am pornit de la o vacă și-am ajuns acum să am zece. Păi, cum să tai io vițelele? Io am mare drag de animale. La mine nu se aruncă pisoii ori cățeii, când sunt mici. Nici nu mai știu câte animale am. Nevasta le ține socoteala, ea le cunoaște pe toate, după nume și obiceiuri. Și tot ea mai dă pui de pisică, pe ascuns de mine, pe la prieteni care se îndrăgostesc de ei, de cum îi văd, că-s tare frumușei. Da' să-i omorâm noi, cu mâna noastră, după ce Dumnezeu ne-a făcut bucuria să-i vedem, nici nu încape vorbă! La mine în gospodărie animalele mor de bătrânețe. Dumnezeu ne-a lăsat pământul tuturor, încăpem toți pe el, dacă avem omenie. Păi când ies io în curte, mă înconjoară toate, vin la mine și se uită în ochii mei, așteaptă să vadă ce le zic. Ăsta-i un alt fel de sărbătoare pentru mine. Zilnică. Și n-o pot cumpăra toate averile din lume. Ce-mi trebuie mai mult?!
Și dacă am văzut că Dumnezeu mi-a dat și că îmi dă mai mult decât am nevoie, deși am copil și nepot așezați la casele lor bine înzestrate, m-am dus la Casa copilului și am înfiat încă doi copii. După aceea, am dat o petrecere mare, la care i-am chemat pe toți vecinii și le-am prezentat copiii, ca să știe cine sunt și de cine țin. Au crescut în curtea mea și au învățat tot ceea ce trebuie să știe un bun gospodar. Mă ajut cu ei și mă mândresc că din niște copii abandonați fără milă am scos oameni. Unul dintre ei are talent la muzică și l-am dat să învețe să cânte la tobe. Celălalt are mare drag de animale și toată ziua are de grijă să nu le lipsească ceva. Radu și George îi cheamă și pot să spun acum, după ce-au stat deja la noi câțiva ani, că sunt ca ai noștri. Nevasta le organizează zilele de naștere, cheamă invitați, le pregătește cadouri. La ultima petrecere de acest fel, i-a îmbrăcat în costume de gală, cu papion, și i-a chemat și pe cei de la Casa copilului, ca să vadă ce-au ajuns copiii aceia părăsiți și ai nimănui. Nici nu le-a venit ălora să creadă când i-au văzut. Dar io știu, io am învățat bine lecția: cu dragoste poți face orice, poți îmblânzi și pietrele, de vrei. Numai să vrei, și Dumnezeu îți deschide calea."
Concert la firul ierbii
Când vine primăvara, Pera Bulz urcă întotdeauna cu toate animalele în gospodăria din Vața de Sus, acolo unde s-a născut. Călătoria aceasta e și o întoarcere în timpul fericit al copilăriei și un prilej de a-și aminti de cei dragi. Își ia cu el întotdeauna taragotul, căci acesta face parte acum din ființa lui. Nu s-ar mai putea despărți de el. Dacă ar face asta, ar fi ca și cum și-ar lăsa acasă o mână ori un picior. "Taragotul are un ton dulce, mai plin decât are clarinetul care poate cânta ca o pasăre. Taragotul este o armonie de păsări și sunetul lui este mult mai bogat. El prinde muzica pomilor scuturați de vânt, a florilor mișcate de adieri, a apelor care se strecoară printre ierburi, a pietrelor care se rostogolesc. Toate sunetele din natură pot fi redate în muzica taragotului. El este regele instrumentelor. Io n-aș mai putea trăi dacă cineva mi-ar interzice acum să mai cânt."
La Bujoara, între pomi, înconjurat de animale, Pera Bulz dă cele mai iubite și așteptate cântări ale sale, "concertele din iarbă". Cântă cât țin zilele de vară, până când toamna îl coboară iar acasă. Acolo, sus, muzica lui nu e doar pentru oamenii vii care îl înconjoară, ci sună și pentru cei duși în altă lume, pentru care Pera cântă "cântecele adevărate", așa cum se auzeau ele pe acele dealuri, de la începutul lumii. "Nicio sărbătoare nu-i mai mare decât aceea când acolo sus, la munte, înconjurat de animale, dau drumul la taragot, de sună toate văile. Cânt și văd că și vacilor le place, și ele pasc mai vesele cu muzică și păscutul lor, zgomotul făcut de ruperea ierbii mă acompaniază, cântăm împreună bucuria de a fi. Ce-ți trebuie mai mult? Poate că unii care mă aud se gândesc: «No, ni, acela n-are treabă, n-are de lucru, de cântă tătă ziua...». Numai că io mă gândesc și altfel, și anume, că lumea îi atâta de frumoasă, că ar fi și păcat, dacă nu m-aș strădui s-o prind în cântecele mele."
Fotografii din arhiva Pera Bulz