Legende religioase vlăheşti: Fecioarele martire din Caliacra

- O legendă veche de veacuri, de pe vremea când sudul Dunării era stăpânit de vlahi, spune că 40 de fecioare luate prizoniere de turci au ales să se arunce în mare de pe o stâncă, decât să se lase batjocorite de otomani. Printre ţăranii bătrâni din fostul Cadrilater, povestea e vie, încă, desprinsă, parcă, din vieţile sfinţilor -

În Bulgaria, în fostul Cadrilater, nu departe de Balcicul reginei Maria, se află Capul Caliacra - un stei înalt, de stâncă, care iese departe, în mare, străpungând-o ca un cuţit. De capul acesta se leagă multe legende, născute toate în vremuri de ceţuri şi spaime, când puhoiul turcesc s-a revărsat pe aceste meleaguri, tulburând viaţa creştinilor, vlahi şi bulgari, semănând moartea pentru a-i stăpâni apoi veacuri de-a rândul.

Cele patruzeci de luptătoare

Poveştile Capului Caliacra sunt multe, istoria le-a înmulţit şi le-a răsfirat, dar firul evenimentelor e în toate la fel. Cu veacuri în urmă otomanii au luat cu asalt toate satele şi cetăţile răsfirate de-a lungul ţărmu­lui Mării Negre. Erau mulţi şi erau de neîntors. Cre­deau cu adevărat că Allah şi Mahomed îi mâna către victorie şi de aceea nu dădeau înapoi niciodată. Lo­cuitorii vlahi şi bulgari, puţini şi risipiţi, nu le-au putut ţine piept. Au căzut pe rând, cu arma în mână, murind seceraţi de iatagane ca nişte viteji, în nădejdea că viaţa de dincolo îi va uşura de amarul celei de aici.
În timpul acelei ofensive a semilunii se spune că un pâlc de turci a atacat un sat. I-au omorât pe bărbaţi până la unul şi apoi s-au apucat să prade. Atunci s-a întâmplat ceva la care osmanlâii nu se aşteptau. O cea­tă de fecioare frumoase şi aprige au pus mâna pe să­biile, furcile şi topoarele bărbaţilor ucişi, jurând să le ţină piept turcilor. O faptă necugetată şi fără sorţi de izbândă, dar dreaptă şi albă ca soarele de pe cer. Eu cred că aşa crescuseră toţi creştiniiacelor vremuri. Cu faţa mai mult întoarsă către moarte decât către viaţă, văzând în ea o izbăvire, o expiere duioasă, în braţele lui Dumnezeu. Doar dintr-o astfel de plămadă se poate naşte o faptă de vitejie nebunească, precum cea a tinerelor fecioare.
Au luptat. Nu ştim cât şi nu ştim nici cum. Nici măcar nu ştim câte vor fi fost la început. Vor fi dat în turci cu săbiile lor purtate de mâini subţiri, îi vor fi izbit cu topoarele şi cu furcile pe osmanlâii care se scur­geau asupra lor ca nahlapii. La urmă vor fi ostenit, răpuse de oboseală, de răni şi de mulţimea duşmanilor. Spre seară, când întunericul începe să dea târcoale luminii, braţele le vor fi slăbit, iar deznădejdea li se va fi iţit spre inimi. Atunci au fost împresurate. Le-au încercuit şi le-au legat ca pe vite. Mai rămăseseră pa­truzeci. Un număr sfânt. Urmau să fie duse ca roabe în iatacurile paşalelor, spre a sluji la mese în timpul zilei, iar noaptea, pentru desfătări.

O stâncă aninată între mare şi cer

Cine a mers vara la Capul Caliacra i-a cunoscut frumuseţea arsă de soare. Îmi amintesc parfumul acela aspru, miresmele ierbii uscate, în care se amesteca sarea ridicată din mare şi risipită de briză. Steiul de stâncă se întinde sălbatec şi maiestuos între cer şi pământ, o lamă de piatră albă, despicând albastrul cerului şi azuriul mării. Atunci şi numai atunci, în timpul verii, poţi coborî liniştit treptele înguste care sunt tăiate în panta repede a falezei. Te poţi apoi lungi liniştit pe una din băncile de piatră şi, cufundat în visare, îţi poţi lăsa gândurile şi privirea să zburde voioase pe întinderea de apă. În astfel de clipe îţi este tare greu să pătrunzi poveştile de moarte şi de durere ale istoriei acestor locuri. Prea multa frumuseţe te împiedică să te gândeşti la războaie şi grozăvii. Vara, Capul Caliacra e un paradis sălbatec, născut din mâna lui Dumnezeu şi netulburat de om.
Eu am ajuns însă la Caliacra şi în prag de iarnă, pe o ploaie repede şi rece, care ameninţa să se schimbe în ninsoare. Marea mugea din mii de guri, frământată de valurile uriaşe care-i răs­coliseră străfundu­rile. Apa nu mai avea acea limpezime verde-azurie din timpul verii, ci mi se arăta întune­cată, sălbatecă şi rece. Şi peste toată întin­de­rea ei alerga, nestin­ghe­rit, vântul, pentru a se năpusti asupra steiului de stâncă, urlând prin su­tele de cotloane ca în nişte tulnice de piatră. O simfonie dezlănţuită a naturii, înfricoşătoare dar nespus de frumoasă în măreţia ei. Când am trecut de ruinele porţii vechii cetăţi, ridicată aici încă din antichitate şi întărită de turci, furia vântului aproape că m-a culcat la pământ. Am înaintat gârbovit, nesi­gur pe picioarele mele, împiedicate de rafalele dezlănţuite. Atunci mi-am amintit de cele patruzeci de fecioare, pe care turcii le-au adus aici, la Capul Caliacra, unde le-au închis într-o peşteră. Va fi fost noap­te şi frig şi poate că vântul va fi urlat ca şi acum, izbindu-se în ste­iul acesta de stâncă solitar şi semeţ.
Am pornit să caut borta aceea neagră, în care au fost închise femeile. Ajungi la ea pe o potecă îngustă, tăiată în malul abrupt. Sub tine, la doi paşi, se cască un hău. Un pas, şi clocotele furtunii care izbesc stânca te pot înghiţi. În clipele acelea, ai spune că natura vrea să alunge orice suflare omenească din preajma Caliacrăi. Mă gândesc la tinerele fete care au ajuns aici după ce se bătuseră cu turcii ziua întreagă. Calc pe urma tăl­pilor lor feciorelnice. Erau mânate de la urmă de paznici, ca nişte vite. Când le-au zăvorât în peşteră, era deja în miez de noapte, iar în suflet li se plămădeau toate grozăviile din lume. Ştiau, de bună seamă, din atâtea istorisiri ale vremurilor, că turcii preţuiesc doar trupurile lor. Că le vor silui iară şi iară, în corturile lor împodobite cu semilună.
Gândurile acestea îmi frământau mintea şi inima, când, în stânga mea, am văzut căscându-se gura hâdă a peşterii. În faţă, poteca merge abrupt în jos şi apoi pare că se aruncă în mare. La mică depărtare de intra­rea peşterii zăresc crucea de la capela Sfântului Ni­colae, ridicată, potri­vit legendei, pe locul în care a fost decapitat de turci, locul în care cele patruzeci de fecioare s-au întâlnit cu moar­tea.

Ultimul zbor

Pe stânca rece a peş­terii au îngenun­cheat şi au început să se roage. Afară, turcii aprinseseră focuri, aşe­zaseră strajă şi apoi că­zuseră într-un somn a­dânc. Prima geană a di­mineţii le-a găsit pe ti­nere priveghind. Ştiau că nu mai au nicio nă­dejde de scăpare, afară de Hristos. Şi mai ştiau că următoarea noapte nu aveau să o petreacă în rugăciuni, ci în si­luiri groaznice. Odată treziţi, otomanii înce­pu­seră deja să le îm­par­tă. Care cui şi pen­tru cât timp.
Între cele patruzeci de fecioare, una era mai frumoasă şi mai vitează. Ea fusese cea dintâi care le chemase la luptă şi tot ea secerase cei mai mulţi duşmani. Şi acum, aşa cum stătea în faţa lor, cu pletele-i negre şi cămaşa pătată de sânge, părea chiar mai aprigă decât în seara înfruntării. Aşa că au ascultat-o toate, ca pe o căpetenie. Le-a vorbit simplu, din inimă. Le-a vorbit de curăţia lor, pe care şi-o păstra­seră pentru noap­tea nuntirii, pă­zin­du-şi fecioria ca să se dăruiască doar iubiţilor lor, iubiţi care căzu­seră seceraţi de ia­tagane. Le-a vor­bit de satele arse, de pruncii traşi în sabie, de convoaiele de robi care acum se scurg către întinderile necuprinse ale Asiei, de viaţa de sclave care li se aşterne înainte, de lacrimile fără capăt, de dureri, de siluiri şi de ruşi­nea cu care vor ridica ochii spre cer, după ce vor fi trecut prin iatacurile tuturor paşalelor turceşti. La urmă, le va fi spus câteva cuvinte despre Hristos cel care pierise răstignit, dar care se ridicase din morţi a treia zi. Domnul lor, cel care avea să le mântuiască de toate durerile, spaimele şi întunericul acestei lumi. Domnul vieţii veşnice. Moartea, le-a spus ea, nu e decât un pas înainte către braţele Lui. Primul şi cel mai important. Aveau să-l facă împreună. Le-a arătat o fereastră mică, săpată în stâncă. Dădea spre un hău care se sfârşea în valurile mării. De acolo urmau să se arunce în apă, pentru ca mâinile pătate de sânge ale duşmanilor să nu le poată niciodată atinge şi pângări.
Pe unele le-a cuprins frica - zorii dimineţii erau prea frumoşi ca să se poată gândi la moarte. Frămân­tau în inimă felurite nădejdi deşarte, pricini prin care să rămână agăţate de viaţă. Murmurul lor, la început firav, apoi din ce în ce mai hotărât, putea să le zdrun­cine credinţa celorlalte. Dar conducătoarea lor s-a ridicat iar. O fulgerase un gând - să-şi împletească pă­rul una de cealaltă, alcătuind un lanţ, pe care îndoielile să nu-l poată sfărâma. Un şirag de patruzeci de fe­cioare unite prin cosiţele lor. Când au început să îm­pletească, trecuse bine de amiază. Gândul că vor sfârşi împreună le-a întărit şi pe cele mai slabe. Nu aveau să treacă singure fruntariile acestei lumi. Când ultimele raze ale apusului s-au strecurat în peşteră, au ştiut că erau gata. Fecioara cea vitează a păşit prima pe mar­ginea ferestrei. Au urmat celelalte, ca aripile unei păsări uriaşe. Otomanii le-au văzut cum au căzut. Fără teamă, cu capul înainte şi cămăşile fluturând. De sus, din vârful Capului Caliacra, păreau un stol de cocori care s-a cufundat cu repeziciune în valurile înroşite de lumina apusului.
Dar legenda nu se sfârşeşte aici. Un turc a povestit că de îndată ce trupurile fecioarelor s-au cufundat în mare, din ape s-a ridicat un stol de porumbei. Nu a pu­tut să-i numere, căci au zburat repede, spre soarele care scăpăta, dar ar fi putut să jure că erau patruzeci. Sufletele lor curate se preschimbaseră în hulubi.
De atunci, din clipa în care ele au trecut în împă­răţiile luminii, povestea lor şi-a început drumul prin vremuri. Şi e spusă şi astăzi de locuitorii din Cavarna, pentru că le aminteşte mereu că robia poate cuprinde doar trupurile, nu şi sufletele. Ele sunt libere, pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu dintru începuturi.

Mulţumiri domnului Gheorghiţă Ciocioi pentru traducerea din limba bulgară a legendelor Capului Caliacra.