CORINA DĂNILĂ - "Trenul vieţii a pornit mai departe"

"Ieri, Azi, Mâine": zi de zi, în direct

- Suntem la început de an. Cu ce sentimente porneşti la drum în 2015? La ultima noastră întâl­nire, iradiai de energie şi optimism...

- Înainte de toate, dă-mi voie să încep dialogul nos­tru cu o mărturisire: mi-a fost dor de voi, de "For­mula AS"! Îmi amintesc cu mare plăcere de toate discuţiile noastre. În plus, de multe ori mi-aţi fost şi sursă de inspiraţie, de documentare pentru emisiunea mea zilnică de la TVR 2, "Ieri, Azi, Mâine". Şi, ca să-ţi răspund punctual la întrebare: da, am început anul 2015 plină de energie şi bucurie, aşa cum mă ştiţi! Cu toate că trenul vieţii mele a mai oprit şi prin nişte staţii neprietenoase. Dar apoi a pornit mai de­parte - mânat de determinarea mea şi de credinţa în Dumnezeu, de care nu mă despart niciodată.

- După o scurtă dispariţie de pe micul ecran, ai revenit la TVR 2 cu o nouă emisiune: "Ieri, Azi, Mâine", un proiect îndrăzneţ, realizat în direct. Care este oferta lui?

- În iulie 2012, a fost ultima ediţie înregistrată a emisiunii "Topping", o emisiune în care realizam topuri săptămânale, pe teme din teatru, muzică, film şi alte arte frumoase, topuri alcătuite pe baza preferin­ţelor exprimate de către invitaţii din studio. Acum însă este cu totul altceva: "Ieri, Azi, Mâine" este o întâlnire zilnică, în direct, cu telespectatorii! Şi, Doamne!, ce dor îmi era de emisiile live!

- Emisiunile "pe viu", în direct, sunt proba de foc a televiziunii. Nu toţi moderatorii se încumetă să apară în "câmp deschis". Cum ai ajuns la o aseme­nea performanţă?

- Eu am descoperit mirajul "directului" la TVR - locul unde am debutat în televiziune. În acea perioadă (1994), doar noi, crainicele Televiziunii Române, ală­turi de prezentatorii Telejurnalului, aveam transmisii live, în rest, toate emisiunile erau înregistrate. Mai apoi, am început să prezint, tot în direct, emisiunile duminicale şi ştirile de la TVR Internaţional. În Tele­viziunea Română au fost şi încă mai sunt profesionişti care continuă să-şi facă meseria la cote înalte, oameni bine pregătiţi, care mun­cesc cu onestitate şi cu dăruire faţă de profesia lor şi faţă de public. Şi mai există un atu pen­tru mine: TVR este singura in­stitu­ţie care îşi permite "luxul" de a re­zista la pre­siunea derizo­riului, având obligaţia clară de a informa şi de a cul­tura­liza. Nu cred o iotă din scuzele unor colegi din televiziunile particulare, care încearcă să justifice oro­rile, meschi­năriile, vul­ga­rităţile difu­zate pe mi­cul ecran, prin sin­tagma deja înrădăci­nată: "Dacă cere publi­cul, noi ce să facem?". Mulţi oa­meni au o nevoie acută de de­cenţă, de bun simţ, aşteaptă emi­siuni reali­zate într-un alt re­gistru decât cel al di­ver­tis­men­tului facil. Iar emi­siunea "Ieri, Azi, Mâi­­ne" res­pec­tă întru to­tul acest ori­zont de bine şi de frumos. Sper, cel puţin! Ţin nea­părat să men­ţionez că o realizez împreună cu colega şi prie­tena mea, Carmen Movileanu, care este produ­cătorul emisiunii.

- Un rol important în emisiunea pe care o realizezi îl au imaginile de arhivă, un veritabil tezaur al TVR...

- Ele au fost scânteia proiectului. Eroii emi­siunilor noastre sunt deseori oameni de vârsta a treia, cu o experienţă de viaţă care îi ajută să înţe­leagă cu mai multă claritate prezentul şi viito­rul. Pe aceşti "înţelepţi" îi invităm în studio şi vor­bim... despre noi. Ca şi cum am privi în oglinda re­trovizoare trecutul, îndreptân­du-ne spre viitor.

Numele bucuriei: Rianna

- Cum împaci ritmul alert şi cotropitor al tele­viziunii în direct cu viaţa de familie, cu respon­sabi­lităţile faţă de fetiţa ta, Rianna?

- Sunt o mamă care se adap­tea­ză la cerinţele copilului, încer­când să-i înţeleagă aşteptările şi să i le rezolve cu răbdare şi cu mare aju­tor din partea mamei mele, căreia nu am suficiente cu­vinte pentru a-i mul­ţu­mi! Rianna este acum în clasa a V-a şi este în perioada în care se obiş­nuieşte cu rit­mul şi rigorile gimna­ziului, cu profesorii şi cu sistemul de notare. Îmi doresc să-i trans­mit fiicei mele toate acele valori cu care am fost eu însămi cres­cută: respectul faţă de oameni, faţă de muncă şi de adevăr, iubi­rea de Dum­nezeu şi de cei apropiaţi. Îmi doresc să o învăţ pe fata mea toate lucrurile bune pe care eu le-am învăţat de la părinţii şi bunicii mei, moldoveni cu suflet mare şi cald, la care să adaug apoi altele, mai de actualitate: că tre­buie să muncească şi să-şi res­pecte munca... Deo­cam­dată, pot să spun că Rian­na este un copil nor­mal, cu personalitate, dar as­cul­tător, nu e deloc o răs­fă­ţată.

- Tocmai ce-am în­cheiat sărbătorile iernii. Le-ai celebrat pe înde­lete, moldoveneşte, ca în copilăria ta?

- Perioada sărbăto­rilor de iarnă e pentru mine un prilej de mare bucurie, dar şi de tandră melancolie. În fiecare an, cu cât se apro­pie mai mult luna decem­brie, mi se face din ce în ce mai dor de tiptilul mamei în noaptea de Crăciun, căci - ştii? - niciodată, în copilărie, n-am auzit paşii părinţilor când ne puneau da­ru­rile sub brad. Mi se face dor de liniştea acelei nopţi, în­cărcată de aşteptare, şi mi se face dor de mine, co­pil. Căci - Doamne! - ce co­pilărie mi­nunată am avut! Pri­vind în urmă, mi se pare că a fost ca o poveste din care, odată cu primul ger şi cu pri­ma nin­soare, se întorc la mine o mulţime de imagini, pline cu arome şi savori: de la prăji­turelele pe care le făceam în casă, în Ajun de Crăciun, îm­preună cu mama, până la mi­rosul ademenitor al cozona­cilor copţi în cuptor. Şi tot eu eram res­ponsabilă cu pro­cura­rea portocalelor. Făceam rost de ele de la doam­nele vân­zătoare de la Apro­zar, care mă iu­beau şi mereu îmi păstrau câteva. Pen­tru mine, Crăciunul fără miros de porto­cale era de neconce­put! Îmi mai amin­tesc şi de răciturile moldoveneşti pe ca­re le gusta tata de usturoi şi sare, pentru ca apoi eu şi mama să le strecu­răm prin tifon alb, în castroane de porţelan imaculate. Castroanele acestea atât de preţioase erau apoi duse de mine şi de fratele meu pe balconul închis, ca să se prindă. Atât doar că tata - fie iertat! - nu mai avea răbdare să aştepte masa de Crăciun şi, deseori, nop­ţile, se ducea pe furiş şi le "încerca". (râde) Apoi amintirea îmi poposeşte asupra bradului, pe care-l împodobeam împreună cu tata, după care plecam la co­lindat pe la rude, la vecini şi prieteni. Aceasta era atmosfera din familia mea, în seara de Ajun, petrecută în Paşcani. Îmi lipseşte mult... Şi tare-mi lipseşte tata! Dar acum mă bucur de bucuria Riannei, atunci când descoperă sub brad cadoul dorit, mă bucur de copi­lăria ei, de inocenţa şi seninătatea din ochii şi de pe chipul ei!Mă bucur când cântăm împreună colinde, mă bucur când împodobim împreună bradul, mă bucur că mama e încă lângă mine şi mă bucur că, în anii din urmă, fra­tele meu a preluat sarcina tatei şi gustă răciturile de usturoi şi sare. Şi mă bucur că acum găsim portocale... Zilele acestea tihnite şi limpezi ale Crăciunului mi-au îngăduit să păşesc şi în acest 2015 cu optimism, cu încredere şi cu credinţa că Dum­nezeu, Bunul, ne dă atât cât putem duce, că fiecare avem o cruce de purtat şi că de noi depinde ce alegem să vedem: părţile bune sau pe cele mai triste ale vieţii.

Foto: TVR2 (3), arhiva personală