Aveţi superstiţii la început de an?

- Sunt oameni care nu dau două parale pe Anul Nou. O sărbătoare laică, zgomotoasă, care nu înseamnă nimic. Există însă şi visători, pentru care, schimbarea cifrei pe calendare trebuie însoţită de ritualuri de-ademenire, menite să prindă norocul în mreje un an întreg. Cum fac, citiţi în paginile de faţă, iar dacă sunteţi şi dvs. experţi în magie, vă aşteptăm cu dezvăluiri -

DIA RADU
Şosete noi şi răvaşe în versuri

Când eram mai mică, aveam o colecţie întreagă de superstiţii care-şi intrau în rol, cu mult înainte să bată 12. Trebuia să mă îmbrac cu şosete noi, să-mi pun în bu­zunar bani, iar pe masa Bunii, sare şi apă. Mai pre­vă­zătoare ca mine, Buna punea bani şi-n sân, bine pitiţi lângă pachetul cu do­han (tutun). Iar când miezul nopţii se apropia, mai strecura sub faţa de masă bine călcată şi-o băncuţă mare (bancnotă), să fie din bugăt (des­tul). Mai erau şi alte reguli nescrise: să nu mă enervez pe nimeni şi să nu mă cert, să calc cu dreptul la 12 şi, mai ales, să nu mă îmbrăţişez pri­ma oară cu o femeie, ci c-un bărbat, ca să am drăguţ (iubit) în anul ce vine. Dar mai important decât toate era ca Anul Nou să nu mă ia pe nepregătite.
Prin liceu, renunţasem deja la multe din supersti­ţiile astea. Îmi rămăsese doar una mare, care mă mai fură uneori şi acum. Şi azi mi se mai întâmplă să cred că aşa cum îţi va fi noaptea de Anul Nou aşa îţi va fi tot anul. Atât de tare credeam asta atunci, încât ani de-a rândul, imediat după ce bătea miezul nopţii, mă retrăgeam să scriu în camera mea. Scriam ca să fie bine tot anul la şcoală. Scriam ca să-mi pun ordine în gânduri şi să-mi fie mai clar ce-mi doresc. Scriam într-un caiet stacojiu, pe care mi-l cumpărasem sin­gură şi pe care-l ascundeam sub saltea de privirile curioase ale altora. În anul cu bacalaureatul, supersti­ţia a atins cote uriaşe. N-am spus nimănui, dar m-am obligat să învăţ două pagini din manualul de biologie, chiar pe la 1 noaptea, ca să fiu sigură că iau toate examenele.
Azi, superstiţiile care mi-au mai rămas sunt şi puţine, şi nevinovate. Le-am transformat în mici obi­ceiuri simpatice, prilej de glume şi de veselie. Ime­diat după 12, îmi invit prietenii să-şi ghicească anul, trăgând un răvaş în versuri, din pălăria mea neagră. Ni le citim apoi unii altora, râdem şi mai ciocnim un pahar de vin, gândindu-ne cât din ce scrie acolo chiar se va întâmpla. Nu mai contează dacă şosetele sunt noi şi nici dacă am călcat sau nu cu dreptul, îmi place mai mult să mă las în voia serii şi să mă ia miezul nopţii pe nepregătite. De dragul Bunii care nu mai e, am pus pe masă şi solniţa cu sare. De scris, n-am mai scris nici măcar un rând. Înainte să mă culc, am făcut însă ceva ce-am învăţat din bătrâni. M-am dus la fereastră şi am pândit cerul cum se deschide. Zăpada sclipea în crengile teilor din spatele blocului, iar camera se umpluse de o lumină albastră. Am spus o rugăciune, am închis ochii şi mi-am pus o dorinţă. De Anul Nou a fost bine. Dacă va fi la fel tot 2015, n-are decât!

Dr. CHUKWUDI NWABUDIKE
Viitorul din nuca de cola

În Nigeria, unde m-am născut, oamenii cred în tot felul de lucruri. De la pietre la lemne, aproape orice obiect are un spirit al lui. E un animism foarte puternic, iar tradiţiile sunt multe şi în noaptea de Anul Nou. Nu le ştiu chiar pe toate, fiindcă am plecat devreme din satul meu, să studiez medicina la oraş. Dar îmi amintesc că în anul în care am terminat facul­tatea şi am devenit medic, în noaptea de Anul Nou, bunicul meu a deschis o nucă de cola. Nuca de cola e fructul aproape sacru al unui arbore care se foloseşte la diverse ceremonii, pe care îl desface cel mai vârstnic om al familiei, în momen­te-cheie, totdeauna după ce s-a rugat şi, în funcţie de numărul de sâmburi, află dacă va fi bine sau rău. (În cazul meu, se pare că sâmburii s-au aranjat de bun augur.) Din fericire, superstiţiile astea nu s-au prins de mine, deşi atât străbunicul meu, cât şi bunica erau vraci, ba oamenii îi considerau chiar un fel de vrăjitori, se temeau de ei şi credeau că au puteri supra­naturale. (Ceea ce alţii numeau putere su­pra­­­naturală eu aş nu­mi doar talent de me­dic îmbinat cu multă credinţă că cel bol­nav se va vin­deca.) Şi românii sunt su­perstiţioşi, am văzut asta de când sunt aici: se întorc trei paşi înapoi, dacă le trece calea pisica neagră, bat în lemn, se supără dacă tre­bu­ie să se întoarcă din drum sau dacă le iese cineva în cale cu gol. Dar superstiţiile n-au efect decât dacă crezi cu adevărat în ele. Simplul fapt de a nu crede în ele te pro­tejează de orice rău. În Nigeria, se întâm­pla uneori ca cineva să creadă atât de tare că i s-au făcut vrăji, încât chiar păţea tot felul de nenorociri. Nici nu-şi dădea sea­ma că se programa singur. Pentru că asta înseamnă să ai su­perstiţii. Aşa că eu, la început de an n-am superstiţii, am doar semne, probate de-a lungul timpului, care-mi arată mie că am de luptat mai mult în ce mi-am propus sau că reuşita va veni mai uşor. Sunt semnele mele, destul de greu de explicat. De pildă, dacă mă pregătesc să iau o decizie şi simt că plutesc, simt o euforie că mă cuprinde, ştiu că decizia e bună şi anul la fel. Chiar dacă nu am superstiţii propriu-zise, sunt atent la cum încep anul. Sunt atent la oamenii cu care mă văd în primele zile, la primele lucruri pe care le fac, la starea de spirit pe care o am. Nu-mi place să încep anul prost. E ca şi cum ai porni la drum şi n-ai porni cu avântul care trebuie. Şi mai e ceva în care cred, dar care nu mai e superstiţie, ci mesaj de Sus. Mai am, câteodată, în primele zile ale anului, un vis foarte clar, care-mi arată limpede că am de făcut ceva sau care mă pune în gardă. Cred mult mai tare în semnele divine, în Dumnezeu şi-n faptul că omul are liber arbitru şi-şi face, cu voie de Sus, propria soartă. Îmi încep totdeauna anul cu o rugăciune. Şi atunci, superstiţiile nu-şi mai au loc.

VALENTIN IACOB
Manual de semne bune

Toată viaţa am cochetat cu eresurile şi cu su­perstiţiile. Poate şi pentru că aparţin generaţiei flower power a României, generaţie pentru care a te fi născut sub o anume zodie, de pildă, este un dat demn de luat în seamă, ba chiar în serios. Aşadar, am cochetat mereu cu superstiţiile, dar cu o rezervă de rigoare. Am cochetat gândindu-mă la ele ca la nişte posibili algoritmi ai destinului meu. Algorimi, oricum, de nedibuit. Dar cum anul 2015 se anunţă unul impor­tant pentru mine şi pentru ai mei, m-am hotărât ca de data asta să pro­cedez cu metodă. Voiam să-mi "asigur" şanse cât mai mari drumului meu prin acest an. Mai întâi, m-am apucat să strâng de prin cărţi tot soiul de superstiţii de An Nou. Din ele am alcătuit un mic ma­nual de instrucţiuni pen­tru influenţarea "garantată" a des­ti­nului. Desigur, sub un semn bun. Apoi, m-am apucat să le pun în aplicare, molip­sin­du-mi şi invitaţii la Re­velion cu această inefabilă şi veselă în­deletnicire. Manualul meu de destin mă asigura, de pildă, că exact ceea ce faci în ajun de An Nou vei face tot anul următor. Aşa că mi-am găsit un pic de timp de scris pe 31 decembrie. Mai greu a fost pe 1 ianua­rie 2015, pentru că şi în prima zi a noului an, îmi spunea ma­nualul, trebuie să faci ceva, cât de mic, care are legătură directă cu munca ta, pentru a-ţi merge bine la serviciu tot anul. Dar mai aflasem şi că obiectul pe care îl ţii în mână la cumpăna dintre ani va fi cel mai important plan al vieţii tale, în anul care vine. Că dacă ţii bani în mână, de pildă, vei merge bine cu banii tot anul, iar dacă îţi ţii iubita de mână, îţi va merge bine cu dragostea. Aşa că am ales şi dragostea şi banii, dar şi un exemplar din revista noastră. N-am ştiut până acum că e bine să te îmbraci în ceva roşu, de Revelion. Rezolvarea acestei "instrucţiuni de destin" cred că mi-a luat cel mai mult timp. Nu găseam decât pulovere groase sau hanorace la fel, de culoare roşie, iar modul ăsta de a întâmpina Anul Nou, într-un apartament din Bucureşti, era complet nerealist. În schimb, am corectat mai uşor un ghinion cu care mă luptasem ani în şir şi de care iarăşi habar nu avusesem. Că nu-i bine să intri în noul an fără vreun ban în buzunar, ba mai mult, obligatoriu, în fiecare portofel. Am avut, de asemenea, grijă să nu agăţ pe perete calendarul pe 2015, înainte ca noul an să înceapă. Cu vâscul am avut iarăşi mult de tras. Tocmai învăţasem că e bine să ai pe masa de Crăciun şi de An Nou crenguţe de vâsc, pentru că aduc noroc.Or, eu, în vâltoarea ultimelor aler­gă­turi de pe 31 decem­brie, uitasem să cumpăr tocmai vâscul, fără de care norocul meu pe 2015 părea surghiunit! Până la urmă, am avut noroc cu un vecin milos, care mi-a dat o rămurică din vâscul lui. Ce să vă mai spun, de toate m-am asigurat! Nu am aruncat nimic din casă în prima zi din 2015, nici măcar gunoiul. Cum afla­sem că e bine ca ceva sau cineva să intre în casă în prima zi din anul nou, nu să iasă, n-am mai ştiut cum să-mi conving musafiriii să nu plece până a doua zi, pe 2 ianuarie. Iar asta chiar nu s-a putut. Am avut grijă să nu sparg nimic în noaptea de Anul Nou, şi nici măcar să nu strănut, că doar era semn rău. Iar ca totul să îmi meargă strună pe 2015, ar mai fi trebuit, mă îndemna altă super­stiţie, să las şi toate geamurile casei des­chise în noaptea de An Nou, dar acest semn de bun augur s-a dovedit greu de îndeplinit la cele minus 20 grade de afară...
Ce mai, în linii mari, eram asigurat. Îmi menisem bine pe anul care tocmai începuse. Şi toate ar fi mers unse pe 2015, dacă destinul nu mi-ar fi jucat şi nişte renghiuri. S-a întâmplat tocmai la sorcovă, la obiceiul nostru românesc sacrosanct de An Nou, când cineva a avut inspiraţia să se uite mai atent la buchetul de flori din sorcova copilaşului prietenilor mei. Ce să vezi: florile din sorcovă erau în număr cu soţ, le greşise florăreasa când le pregătise. Cu soţ ca la... Doamne iartă-mă! De atunci tot stau şi mă gândesc dacă manualul meu de semne bune, cel atâta de elaborat şi exersat, se va fi anulat sau nu cu sorcova cea buclucaşă! Ce ţi-e şi cu superstiţiile astea de început de an!

Dr. D. C. DULCAN
Gânduri care fac lumină

Când eram mici, îmi amintesc cum mama ne trezea pe noi, copiii, în ziua de 1 ianuarie, foarte devreme, şi ne punea cartea în faţă să citim, ca să începem anul cu mintea la citit, la învăţătură. Era un om foarte simplu, dar în simplitatea ei, înţelesese că trebuie să facem asta, că oamenilor învăţaţi li se va deschide lumea. Nu ştiu cât a contat gestul ei, cert e că am făcut şi eu, şi fraţii mei, facultăţi. E, dacă vreţi, o superstiţie, dar una care trădează un rost mult mai profund al lucrurilor, aşa cum sunt toate superstiţiile ţărăneşti. Omul simplu avea înţelepciunea de a observa trecerea timpului şi de a o măsura în ritmu­rile naturii. La ţară, binele înseamnă pentru oameni recoltă şi sănătate pentru animale, în primul rând. Pluguşorul asta şi spune, traduce dorinţa oamenilor de a-şi asigura bunăstarea din gospodărie. E, mai degrabă, o credinţă utilă. Dar credeau cu putere în asta şi îşi creau, astfel, realitatea. Azi, ştim din fizica modernă că, în funcţie de educaţie, mentalitate şi, mai ales, de gândurile pe care le emitem, noi ne alegem una din milioanele de realităţi posibile. Când gândim cu tărie, când credem în ceva şi punem suflet, emitem şi câmpul de energie necesar pentru materia­lizarea gândului. Gândul e cea mai puternică forţă din univers. La baza lumii e un gând, un gând de Creator. De aia şi spune Biblia să nu greşeşti cu gân­dul, cu vorba sau cu fapta. Simplul fapt că ai gândit ceva lasă deja urme în univers. Superstiţiile nu sunt decât puterea noastră de a crede într-o re­zol­vare sau alta a lucrurilor. Dar gân­durile noastre pot influenţa chiar şi vre­mea de afară. Am văzut, copil fiind, o procesiune făcută în vreme de secetă, care chiar a adus ploaia. Avem în noi şi pu­terea asta, păcat că ne-am îndepărtat atât de mult de ritmurile naturii! Tot fizica e cea care a demonstrat că, dacă ne gândim la cineva cu drag, în jurul aceluia creşte cantitatea de fotoni, deci suntem capabili să producem în jurul lui lumină. Iar dacă ne gândim nefavo­rabil, scade numărul de fo­toni şi în jurul lui, şi în jurul nostru. Dorind răul cuiva, ne autocondamnăm la în­tuneric. Orice rela­ţie, cât de mică, e un schimb de energie absolut necesar vieţii noastre. Socializarea nu înseamnă pierdere de energie, ci câştig. Lucrul ăsta m-a convins să acord foarte mare atenţie telefoanelor şi urărilor de Anul Nou. Pentru mine, e o revizuire a tuturor relaţiilor, o baie de energie peste care nu sar în niciun an, care începe cu câteva zile înainte şi continuă câteva zile după. Primesc şi dau mesaje, vorbesc la telefon cu prietenii mei, cu oa­meni pe care i-am cunoscut, cu cititori care mă caută. Şi o fac cu răbdare şi cu bucurie. E ca o reînnoire a conţinutului sufletului, a fiinţei mele. E, dacă vreţi să-i spunem aşa, singura mea superstiţie la început de an. Îmi fac mie un bine, făcând altora un bine. Şi asta e de bun augur, indiferent cum o numim.

CRISTINA STRUŢEANU
Busuiocul de sub pernă

Doamne, câte nu se mai fac, mai bine zis, se făceau la ţară, ca să-ţi afli soarta în anul ce vine! Cele 12 crenguţe de măr puse în apă - unele înverzesc, altele nu. Vei şti în ce lună îţi va fi bine; cele 12 foi de ceapă, cu un fir de sare, pe pervazul ferestrei. Neştirbit, în lunile de vară, iulie, august, trag apă puţină sau deloc. Rămân uscate. Secetă. Cum o şti asta sămânţa de ceapă? Ştie. Oraşul pune şi el la încolţit boabe de grâu, de Sfântul Andrei. Obiceiul n-a murit. De Anul Nou, undeva, în Ţara Lăpuşului, la Curteni, fetele mâncau seara o turtă sărată, sărată. Apoi, cel ce venea în vis cu o cană de apă era, desigur, cel menit lor. De era femeie, le va fi soacră. Sau cea care pune la cale întâlnirea cu un băiat. Oricum, totul, toate trebuiau să se încheie cu o nuntă. Ca în basme! Abia pe urmă vine viaţa, bună, sau rea. Despre asta aflau aşa: fetele erau legate la ochi şi atingeau 12 uluci de gard. Începeau numărătoarea la întâmplare. Când ajungeau la ultimul, se dezlegau, şi adesea era cu necaz. "Vai de mine, paru-i strâmb, cam putred, nu-i aşa ţapăn ca ăi din jur". O bătrână merge la ţarcul porcilor sau la găini, noaptea. Dă cu piciorul în coteţ. După câte mişcări se iţeau, grohăituri sau cotcodăceli, socotea de va fi în putere în anul ce în­cepe. Sau de va fi slăbită, "bol­năită, Doamne feri!" Şi, oare, tot aşa, câţi moşnegi nu stau să numere cucul întâia dată. "Cu-cu". O dată, de trei, de nouă ori... Atâţia ani vor mai avea de trăit. Mereu cu ochii după semne.
Cel mai tare, însă, vorbesc visele. Îi învăluie pe oameni, îi prind în mreajă. Vin din lumea nevăzută. Le rămâi captiv o vreme. Nu dai doi bani, nu crezi în ele, dar eşti abătut, morocănos, după un coşmar. Visul din noaptea de Anul Nou nu e ca celelalte. Mai bine-l uiţi sau nu visezi deloc. Cum, de Revelion, ai cam mâncat şi-ai cam băut, sunt şanse să te împotmoleşti în vreun vis greoi. Mai bine stai ciulit la noaptea din Ajunul Bobotezei. Ai postit, iar a doua zi se va petrece una din cele mai teribile slujbe. Se sfinţeşte apa, toate apele pământului, aerul, natura, coboară Duhul Sfânt, răsună vocea Tatălui, se botează Fiul.
În Maramureş, oamenii ziceau că-n noaptea de Ajun ies lupii. Ies şi îi mănâncă pe draci. Ca pe pur­cei, ca pe seminţe. Curăţă pământul de ei. Îi ronţăie de numai... Fratele Lup.
Ei bine, recunosc, mărturisesc că şi pentru mine visul din noaptea asta e de căpătâi. Îmi şi pun sub pernă măcar o frunzuliţă de busuioc. Ba, sunt şi activă, nu stau aşa, în aşteptare, resemnată. Mă rog cu forţă de îngerul meu, să nu lase să se apropie vreun vis rău. Am avut anul trecut, multe luni de zile, poate tot anul, numai astfel de vise. Cheia lor era o mare neputinţă. Mă contopeau şi mă depăşeau. Eram singură, n-aveam soluţii, nu ştiam de unde să încep. Mă invada un fel de disperare, ca o inundaţie. Creşteau apele neizbăvirii în vis.
Aşadar, acum am aşteptat preotul cu Botezul, ca pe nimeni altcineva. L-am auzit cântând prin bloc "În Iordan botezându-te Tu, Doamne...". Am stat cu fior. După o vreme, mi-am dat seama că elinişte. Am ieşit, am întrebat vecinii. Da, fusese. Plecase. Uşa mea n-a fost încercată de bătaia în ea. N-am cuvinte să spun ce-am trăit. M-a uluit şi pe mine. M-am în­fofolit, scările din jur aveau interfoane, unde să-l gă­sesc? La dreapta? La stânga? Dar l-am găsit. Departe. I-am spus să vină şi la mine, la sfârşit, după ce-şi termină rondul. Şi a venit. Cu diacon, cu dascăl, cu busuioc, cu apă sfinţită. Fusesem respinsă şi nu mai eram. Dădusem o probă. Trecusem o piedică. "Nu ne du­ce pre noi..." La culcare, am cerut cu foc, cu îndârjire, şi de data asta cu încredere, visul care spală toată grija. Fără alternative. Numai aşa să fie. Şi a fost. Primul meu vis care promitea să se destrame neputinţa. Ba mai mult. Promitea că eu, cu ai mei, aşezaţi pe o banală băncuţă, vrăjită, se pare, precum co­vorul fermecat, vom zbura. În anul ce-a început vom zbura! Înţelegeţi?