Călătorii sentimentale: La Ploieşti, pe urmele lui NICHITA STĂNESCU

- Stăpânul "Necuvintelor" a urcat la Cer în urmă cu 31 de ani, dar casa părintească, strada copilăriei, liceul adolescenţei, clasa, banca în care şi-a tocit coatele, au rămas toate aproape neschimbate, martori ai unor atingeri de înger bălai... -

Decembrie era tăiat chiar prin mijlocul di­mineţii lui, de un soare viclean, rece ca un bisturiu. Cerul, decupat cu tot cu lună, dintr-o poveste nordică, era golit de nori şi de sensuri, violent de albastru. Socotind şi aerul tare, pe care mi l-am închipuit pe loc şi curat, am prins încredere. "E o zi minunată pentru a lua urma lui Nichita", mi-am spus. După câteva zeci de minute de goană pe patru roţi, prilej de reverie şi de dulci aduceri aminte, m-am pomenit la porţile Ploieştiului, oraşul decretat cândva republică şi din ţărâna căruia s-a ridicat şi Nichita Stănescu.

Edenul copilăriei

O groapă culcuşită în poala asfaltului cră­pat mă trezeşte brutal la realitate. Ridic pri­vi­rea prin parbriz, uşor intimidat de calmul şi de prestanţa cu care statuia lui Nichita mă mustră. "Unde alergi, omule? Şi de ce?". Chiar, unde mă gră­besc? Chipul lui Ni­chi­ta, prins în esenţe dure, nepotrivite pentru blân­deţea care-i în­văluia de obicei fruntea, primeşte în plin o rază de lumină şi, copleşit, mormanul de bronz care imită tră­săturile artistului pare că se în­cli­nă într-o parte, acaparat de cea mai curată imagine a zilei: doi ado­lescenţi se ţin, sfioşi, de mână. Printre jură­minte şop­tite la ure­chea acoperită de cârlionţi şateni, băiatul îi fură fetei un sărut uşor ca un fluture. Râd amândoi în acelaşi timp, nepăsători şi li­beri. Tră­dă­rile nu le-au dat încă târ­coale... Pri­vesc în sus, spre sta­tuia cu aripi, în loc de umeri... E în­­cepu­tul drumului meu spre in­trarea lui Nichita în copi­lărie. O gă­sesc uşor... Dintr-o stradă principală, pe care se află şi Liceul "I.L. Caragiale", şcoala unde a în­văţat au­torul "Elegiilor", virez la dreapta, pe Transil­vaniei, lă­sând în urmă orice tumult. De aici înainte, măsurat şi cântărit cu talpa goală, de copil, începe universul "îngerului blond". Se înaintează pe o străduţă flan­cată de case vechi, care au supravieţuit comunis­mu­lui, mândre să poar­te pe stâlpii din faţa porţilor plă­cuţe cu adresa exactă a familiei Stănescu. Aşadar, micul Eden al co­pilăriei lui Nichita e indicat astăzi prin săgeţi şi tăbliţe. Mai mult, ulicioara pe care pă­şim pentru a ajun­ge la casa memorială poartă numele poetului, semn de adâncă preţuire, săpat tot într-o tăbliţă, sus­pendată deasupra băltoacelor ocolite tac­ticos de o coloană de pisici.
O poartă micuţă şi un gard puţin înalt au constituit universul lui Ninişor, cum era alintat de tatăl său, Nicolae, şi de mama sa, Tatiana. Depăşită această gra­­niţă, păşim în curte, unde ne întâmpină un nou bust, mai prietenos... Toate aceste statui îmi dau im­presia că surpă identitatea tainică a poetului, îi conta­minează, cumva, amintirea, şi totul devine dintr-o dată prea protocolar, prea rece, prea departe de oa­meni... Spre bucuria mea şi spre lauda celor care chi­vernisesc moştenirea lăsată de familia Stănescu, curtea şi casa în care Nichita a deschis ochii au rămas calde, primitoare, simple. În grădiniţă, plantele şi arborii sunt vii, iar cei mai bătrâni şi mai noduroşi, deşi dezgoliţi, păstrează un aer maiestuos. Sunt pomii îmbrăţişaţi de Nichita, cărora li s-a confesat prima oară: "Sunt un copil necrescut şi, după ce că sunt mic, mai fac şi nazuri la mâncare". Acest secret s-a destrămat întâi aici, în curtea casei din apro­pierea vechii pieţe sârbeşti, acolo unde Nini a descoperit, la vârsta de patru ani, că este îmbrăcat din cap până-n picioare în fetiţă. "Mamă, ce oftică! Veniseră patru copiliţe la noi în vizită şi, din joc în joc, am descoperit că şi eu, şi ele, suntem îm­brăcaţi la fel! S-a lăsat cu scandal mare, iar de atunci, n-am mai pus pe mine nicio haină de fată. Mama şi tata merseseră prea departe cu dorinţa lor ca primul născut să nu fie băiat". Con­fe­siu­nea poe­tului, şoptită printre ramurile golaşe ale copacilor, o auzi doar dacă ai ureche să asculţi şi inimă să înţe­legi. Pentru toţi ceilalţi, există un ghid.

Ursuleţul melancolic

Am trecut pragul căsuţei. Pianul, la care Nini lua lecţii alături de surorile lui, Mariana şi Cristina (în­fiată), doar ce-a înghiţit ultimele note. Printre şica­nele aruncate de fete, Nini trece nepăsător, cu ochii lipiţi de bolta cuvin­te­lor. Mă ghemuiesc în umbra lui, doar-doar voi fi părtaş la primul ju­rământ de iubire. Am şanse mari, pentru că el se îndrăgosteşte aproa­pe în fiecare lună de primăvară, când pomii îşi scutură florile. Dar şi iarna, când viaţa se mută iar înăuntrul nos­tru. Şi vara, şi toamna, se îndrăgosteşte Nini, iar mama Tatiana se alin­tă, aproape fericită: "Nu ştiu ce-o să facem cu băiatul ăsta! E mai sensibil decât o fată"! Din pândă-n pândă, a­jung în camera lui "Ni­nişor". Ceva e în neregulă. Totul luceşte de curăţenie, iar lucrurile sunt aliniate ca într-un mau­soleu. Aici mă implic mai greu emo­ţional, mai ales că un ursuleţ aşezat în capul patului, cu capul răsturnat pe pieptul de pluş, pare însăşi de­finiţia melancoliei. Fug să-mi trag sufletul şi las în urma mea maşina de scris a lui Nichita, soba în firida căreia motanul nu se mai încolăceşte de mult şi un morman de diplome, premii, monede... Alerg în umbra lui, în urma paşilor lui... L-am pierdut?

Un elev modest

În drum spre şcoală, spre liceu, Nichita s-a oprit într-o zi la gardul vecin. Şi-a pus coatele pe uluci şi-i îngână unei fetişcane cu părul ca tăciunele: "Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ Şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...". Copila râde molipsitor, închide ochii, se răsfaţă, dar când îi deschide, prinţul cu coamă blondă nu mai e lângă gard... Nu s-a pierdut însă nimic, totul s-a transformat în amintire. Dovadă e chiar fiinţa mea care, în miez de decembrie, umblă fericită după cuvinte verzi pe pereţi. Dar sunt cuvinte de dragoste. Ui­taţi cum le foloseşte: "Îmi învăţasem cuvintele să iubească,/le arătam inimaşi nu mă lăsam până când silabele lor/nu începeau să bată".
Ameţit de lirism, l-am pierdut din vedere, dar uite-l din nou, pe alt gard, aproape de Liceul "Sfinţii Petru şi Pavel". Sare, expert, peste îngrăditură, peste o oră de curs plictisi­toa­re, peste mai multe dog­me, dar şi peste mai mul­te generaţii. "M-a preo­cu­pat, la un moment dat, geometria... Cum n-am fost încu­ra­jat, am renun­ţat... Totuşi, cuvintele mele, nu toate, e adevă­rat, păstrează rezonanţe ma­tematice". Mărturisi­rea lui Nichita este răs­tălmăcită de un dascăl: "Să ştiţi că n-a avut note ex­traordinare, n-a exce­lat, adică... Staţi să vă arăt catalogul... Uitaţi: 7, 8, 9, 6.... El n-a fost interesat de cifre, ci de cuvinte". Ies din sala de clasă unde Nichita, ado­les­cent, visa atunci să ordoneze munţi de cuvinte în rime potrivite sau albe... A zburat înaintea timpului şi, din două bătăi de aripi, era deja în Bucureşti, înscris la Filologie, la Litere (sau literele înscrise la el, nu-mi mai dau seama). Mă derutează, în liceul unde a studiat poetul, o clădire cu geamuri înalte, faptul că văd tablouri cu Nichita pe pereţi, aşezat între clasici. Călătoria abia a început...

CONSTANTIN ENCIU: "Era modest, liniştit, visător"

- La 95 de ani şi şase luni, Constantin Enciu, profesorul de limba română al lui Nichita Stănescu, rememorează momente din viaţa de adolescent a poetului -

"Nichita nu obosea să-şi creeze mereu propria lume"

Să ai ocazia să asculţi povestea nefardată a unui crâmpei din existenţa celui care a fost Nichita Stă­nescu, la 31 de ani de la dispariţia sa, este, de­sigur, un privilegiu. Ultimul dascăl în viaţă al marelui Nichita, profesorul Constantin Enciu, are ce oferi... Un om aflat la senectutea vieţii, pe care l-am în­drăgit imediat cum mi-a deschis uşa apartamentului său din Ploieşti... Nu şi-a pierdut gesturile mari, de ma­gister... Are încă tendinţa să dicteze, iar lu­miniţele din ochii ageri incendiază, scurt, amintirile.

- Domnule profesor, nu mă pot abţine să nu vă adresez o întrebare personală... Cum reuşiţi să vă menţineţi atât de tânăr, în ciuda vârstei pe care o aveţi?

- De câteva luni bune, am împlinit 95 de ani şi mă simt excelent. Secretul e simplu: am făcut totul cu măsură. Am băut şi am mân­cat cu măsură, n-am pierdut nicio noapte în toată via­ţa mea... Ba chiar am şi iubit cu mă­sură (râde). Şi, uite, sunt încă verde...

- V-aţi făcut din predarea limbii şi literaturii române un crez. I-aţi avut ca elevi pe poetul Nichita Stănescu, pe actorul Toma Ca­ragiu, pe cri­ticul literar Eugen Simion... Dar cine este, de fapt, pro­fesorul Constantin Enciu?

- Sunt de loc din Brăila, acolo m-am născut şi am crescut. Am terminat cursurile Liceului "Ni­co­lae Bălcescu" din oraşul natal, apoi, în 1938, m-am înscris la Facultatea de Litere din Bucureşti. Am fost elevul unor profesori precum Alexandru Ro­setti, Nicolae Iorga sau Dimitrie Caracostea. În 1943, după absolvire, am ocupat locul trei pe ţară la exa­menul de capacitate, dar n-am putut obţine o catedră în Capitală. Aşa am ajuns la Ploieşti, am ales acest oraş pentru a fi mai aproape de Bucu­reşti. Nu de alta, dar îmi urmam doctoratul, cu lucrarea "Neologismele în creaţia lui Cara­gia­le"... Îl aveam ca îndrumător pe marele lingvist Alexandru Rosetti. Din păcate, când mai aveam atât de puţin să termin tema aleasă, vremurile s-au răstur­nat peste mine, peste români, în ge­neral... La Ploieşti am ajuns în toam­na lui 1945. Ţin minte că m-au frapat efectele bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război mondial. Gara de Sud era făcută praf, la fel şi bu­levardul. Aiurit, am luat o birjă, pentru a ajunge cât mai repede la liceu. Vizitiul m-a întrebat, când am ajuns la destinaţie, ce caută un tânăr ca mine la şcoa­lă... I-am răspuns că urma să pre­dau limba română şi limba latină... Apoi am vrut să plătesc... Când a auzit că sunt pro­fesor, mi-a răs­puns cu un mormăit: "Nu vă costă nimic, să aveţi noroc!".

- Care sunt cele mai vii amin­tiri de atunci?

- Cele mai îndrăgite ore erau cele pe care le petreceam la Cercul Literar, cu elevii Liceului "Sfinţii Petru şi Pavel", care la puţin timp s-a numit, după mo­delul sovietic, Liceul Teoretic numărul 1. Tre­cuse timpul sfinţilor! Abia în 1952, la ini­ţiativa ele­vilor, unitatea de învă­ţă­mânt unde pre­dam a luat numele lui I. L. Ca­ragiale... Întor­cân­du-ne la Cercul Literar, ajun­gem, astfel, la Nichita Stă­nescu... Se lăsase şi el antrenat în magia acelor reuniuni. Le vorbeam co­pii­lor despre simbolism, impresionism, romantism, cla­si­cism... Le dădeam teme... Aduceam de acasă pate­fo­nul personal şi le puneam muzică clasică, dar ale­geam arii care se potriveau cu autorul sau curentul literar aflat în dez­batere. Unii elevi veneau cu creaţii proprii, bele­tristice sau plastice, picturi, desene, gravuri... La finalul unor astfel de ore, Nichita s-a luat după mine şi m-a abordat timid: "Pentru Cercul următor, pot pregăti George Topârceanu?". I-am zâmbit, în­cuviinţând. Nichita era interesat de satira şi de umorul versurilor... Era înnebunit după sar­cas­mul lui Topârceanu, despre care credea că as­cunde sen­suri mult mai adânci... Ori­cum, la urmă­toarea în­tâlnire, a prezentat lucra­rea. Ţin minte că a fost un succes.

- Cum era elevul Nichita Stănescu?

- Clasa lui se afla la parter şi el stătea în ultima bancă, pe rândul din mijloc. Ori de câte ori îl ascul­tam, răspundea calm, fără să se precipite. Nichita era modest, liniştit, visător... În pauze, ce mai vân­zoleală! Iar el adora glumele cu colegii! Să ştiţi că Nichita nu obosea să-şi creeze mereu propria lu­me. Am observat acest lucru şi când era elev, dar şi mai târziu, când ne reve­deam, pro­fesori şi elevi, la în­tâl­nirile stabilite la inter­vale de cinci ani. Odată-l vedeai înconjurat de câţiva oameni, "oa­menii lui"... Cu ei dis­cuta, cu ei glumea, în preaj­ma lor îşi schim­ba de­ciziile, de la o oră la alta. A simţit, proba­bil, nevoia să se mişte într-un univers per­so­nal, cu reguli impuse de el şi res­pec­tate de alţii... I-a plă­cut, cred, să-şi impună do­rin­ţele... A­vea un şarm care nu l-a trădat niciodată.

- Roiau fetele în jurul lui?

- La liceu cred că era mai degrabă timid. Oricum, stu­dia la o şcoală de băieţi. Nu existau clase mixte pe atunci. Singurul loc unde veneau şi fete era tot Cercul Lite­rar. Acolo se amestecau. Oricum, l-am avut ca elev, ne-am întâlnit de multe ori şi ulterior, când devenise celebru... Modestia a rămas însă prin­cipala sa ca­racteristică. În cartea mea "Dascăl... de dascăli", apă­rută în 2010, amintesc un episod relevant. Era în 1977, ne revedeam după 25 de ani de la ab­sol­virea liceului, iar unul dintre colegii lui de generaţie, Mircea Gociman, a propus ca promoţia lor să ia numele poetului. Nichita Stănescu s-a ridicat şi a spus: "Am fost cam mediocru în liceu... Mai târziu, însă, ros de chinul profesorilor mei de română, un­de nu am avut note prea bune, am realizat faptul că gândirea poate fi scrisă... Nu mi-a mai ieşit reve­laţia asta din cap până acum, când sper să mai prind şi o altă revelaţie... Cât despre faptul că prie­tenul meu, Gociman, a propus acel sentimentalism, cum să se numească o generaţie, eu cred că ea nu are nevoie de numele vreunuia, în mod special...".

- O întrebare grea: dvs. unde îl situaţi pe Ni­chi­ta, ca poet?

- Nu vreau să fac comparaţii cu alţi mari poeţi români, dar Nichita Stănescu este, fără îndoială, unul dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii contem­porane. Nu se poate stabili o linie condu­cătoare în creaţia lui. A scris diferenţiat, de la o etapă la alta a vieţii. A murit prematur şi totuşi a lăsat moştenire o operă considerabilă.

- Pare ciudat să vorbiţi la trecut despre un fost elev de-aldumneavoastră...

- M-am obişnuit. Eu sunt omul care trage de sfoară ori de câte ori este dezvelit vreun bust de-al lui Nichita. Că se întâmplă pe undeva pe la ţară sau la oraş, eu sunt prezent. Am fost întotdeauna lângă el. Şi voi mai fi. Cât oi mai fi şi eu...

Pagini realizate de FLORIAN SAIU