Acad. CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI - "Mă consider un om al locului şi al timpului meu"

Luminos, calm, zâmbitor, de o serenitate dă­ruită de înălţimea vârstei şi a experienţei de viaţă, academicianul nonagenar Constan­tin Bălăceanu-Stolnici scrie ultima carte din saga bo­ierilor de viţă veche, din rândul cărora a pornit el însuşi în viaţă. La început de an, la gura unei sobiţe vechi, din fontă, prin care se văd vâlvătăile focului, în salonul plin de tablouri şi mobile vechi al casei sale, ne-a făcut onoarea unei convorbiri din care am ieşit luminaţi sufleteşte şi fericiţi.

Fotografii de familie

- Domnule profesor academician Constantin Bă­lăceanu-Stolnici, sunteţi neurolog, antropolog, ge­rontolog, pasionat de neurocibernetică, de is­toria re­ligiilor şi de filosofie, şi chiar dacă aţi trecut pragul vârstei de 90 de ani, nu conteniţi să vă desfăşuraţi activitatea de cercetare, să scrieţi cărţi, să vă im­plicaţi în viaţa societăţii civile. Cum se explică pa­tima asta a cunoaşterii universale? Este o zestre nobiliară, moştenită pe linie de familie?

- Da. Am fost un copil foarte curios. Am avut un bunic din partea tatei ce avea o curiozitate de om de ştiinţă de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, tip Edison, fără o educaţie universitară. Era un spirit teh­nic inventiv, a făcut numeroase descoperiri, a desenat modele de submarine, de televizoare şi prima machetă de planor din România, pe care o am fotografiată. Era o minte scormonitoare. Eu i-am moştenit firea acestui bunic al meu. Nici înaintaşii materni nu erau mai prejos. Bunicul din partea mamei era medic, fraţii mamei la fel, toţi curioşi şi "ahtiaţi" să cerceteze, să descopere, să explice fe­nomene necunoscute ale vieţii, ale omului, care este un univers în sine, atât de ne­pătruns, încă. Dar şi educaţia primită a fost de natură să mă conducă în acest plan al cunoaşterii. Am locuit în Bucureşti, până în 1931, când ne-am mutat, toată familia, la ţară, la conacul Bălăcenilor de la Stolnici, pentru că tata se temea de efectele crizei din America. A fost foarte bine aşa, pentru că în felul acesta am dus o viaţă aproape de natură şi am avut acces şi la un alt tip de cunoaştere decât cea dată de sistemul de învăţământ de atunci. Am stat acolo zece ani, până m-am întors la Bucureşti, la vârsta studenţiei. Ade­vă­rat, în casă duceam o viaţă în care nu ne lipsea cul­tura înaltă urbană, aveam la dispoziţie o bibliotecă uriaşă, alcătuită de străbunii mei, încă de la 1700, cu multe cărţi vechi şi rare, foarte preţioase, primele ediţii din enciclopediile franceză şi britanică, o bibliotecă pe care ne-au ars-o comuniştii. În afară de cărţi, ne cul­tivam şi ascultând radio-ul, care pe vremea aceea avea emisiuni foarte educative şi care îţi ofereau acces la cultura naţională şi universală. Se difuzau confe­rinţe ştiinţifice (aşa am ascultat toate conferinţele lui Nicolae Iorga), piese de teatru radiofonic cu mari actori, concerte susţinute deEnescu şi Lipatti, muzică comentată. Iar tata ne obliga, pe mine şi pe sora mea (Elena), să ascultăm, ori de câte ori erau emisiuni de acest gen, concerte, conferinţe ştiinţifice, teatru. Radio-ul era o şcoală, iar eu sunt recunoscător pentru asta. Chiar dacă trăiam la ţară, eram conectat la viaţa culturală a oraşului şi, în acelaşi timp, eram la curent cu ştirile politice, economice, sociale. Mă bucuram de toate acestea, dar şi de traiul în aer liber, de jocurile copilăriei, de sporturile pe care le-am practicat din copilărie şi până aproape de vârsta senectuţii, cum a fost călăria. Aveam un program foarte organizat, pentru că tata fusese educat într-o şcoală imperială, la Academia Militară Tereziană de la Viena, era un spirit cazon, ne-a educat şi pe noi la fel. Şi, oricum, avea ajutoare de încredere, guvernantele erau nem­ţoaice ori austrie­ce, iar mama era şi ea nemţoaică de origine, aşa că am avut parte de o disciplină de fier în copilărie. În fiecare zi, aveam orele pe care ni le ţineau profesorii chemaţi acasă (noi nu am studiat la şcoală, ci în particular, şi veneam la oraş doar pentru examene), apoi aveam orele de studiu individual, orele de lectură, de muzică, de sport. Va­canţe aveam atunci când erau şi vacanţele şcolare, nicio zi mai mult. În vacanţe, mergeam la Sinaia şi la Eforie, uneori şi în voiaje în străinătate, cu toată familia. Când plecau părinţii la Bucureşti cu diverse treburi, mai încercam şi noi câte o evadare, dar erau bunicii, nici ei uşor de păcălit, ne ţineau şi ei din scurt. Dar mi-a prins bine disciplina aceasta. O păstrez şi acum, pentru că şi acum îmi organizez ziua de lucru în acelaşi stil. Mă culc devreme şi mă trezesc de­vre­me, lucrez de dimineaţa până seara, studiez, aşa am fost învăţat şi aşa îmi place!

Amintiri sub zăpezi

- Vă rog să întârziem puţin în amintirile dvs. din copilărie, desprinse dintr-o lume ce pare, azi, ireală. Vă mai amintiţi cum erau iernile de atunci?

- Până în 1931, când am plecat din Bucureşti, îmi amintesc că iernile copilăriei erau cu zăpadă multă, care se păstra curată, imaculată, pentru că nu circulau atât de multe maşini, deşi noi stăteam lângă Calea Victoriei, unde eu locuiesc şi acum. Erau multe birje, care iarna erau înlocuite cu sănii trase de cai, acoperiţi de muscali cu valtrapuri groase, ca să nu răcească, dar şi cu zurgălăi la gât, care spărgeau monotonia zgomo­telor înfundate de omăt, într-un fel cu mult mai plăcut decât goarna răguşită, prin care claxonau şoferii automobilelor, apăsând pe o pară din cauciuc. Aşa se circula pe Calea Victoriei şi aşa se păstra zăpada, spre bucuria noastră, a copiilor. Ne duceau părinţii cu auto­mobilul în parcul Kiseleff şi acolo ne dădeam cu să­niuţele şi ne băteam cu bulgări de zăpadă, sub privirile lor vigilente, sau ale guvernantelor. Vă daţi seama, ne în­tâlneam acolo numai cu copii din clasa noastră so­cială, pe când, când am ajuns la ţară, ne-am jucat la un loc cu copiii ţăranilor, fără deosebire. Acolo, iernile erau foarte grele. Dar peisajul se schimba spectaculos, era feeric. Atunci, ne urcam pe cai şi porneam călare prin sat, ieşeam pe câmp, intram în pădure. Pădurea e magnifică atunci când e acoperită de zăpadă. Lumina din ea e cu totul specială, ca de pe alt tărâm. Şi pădu­rea nu era tăcută, mută. Erau păsări care iernau la noi, ori animale mici, ieşite după hrană, care lăsau urme ciu­date în zăpada neatinsă. Ori patinam pe gârla în­gheţată, laolaltă cu toţi copiii din sat, pentru că tata ne-a spus încă din prima zi la Stolnici să nu facem discriminare de niciun fel între noi şi ceilalţi, arătân­du-ne că în societatea modernă, toţi oamenii sunt egali şi au aceleaşi drepturi şi aceleaşi posibilităţi de a se instrui.

- Aţi scris o carte, "Gândirea magică", expli­când, din punctul de vedere al omului de ştiinţă, ne­voia de supranatural, de magic în viaţa noastră. V-aţi întâlnit cu magia şi-aievea, în anii copilăriei la ţară?

- La Stolnici, erau toţi ţăranii alfabetizaţi, pentru că banul Bălăceanu fondase şcoala din sat încă de la sfârşitul secolului al optsprezecelea, la fel ca şi bise­rica, tot ctitorie a familiei mele, la fel ca şi dis­pen­sarul. Dar, chiar dacă erau şcolarizaţi, ţăranii trăiau în spiritul culturii lor tradiţionale, păstraseră încăr­cătura magică a ritualurilor, chiar dacă nu mai ştiau bine ce înseamnă. (O cultură ţărănească ce astăzi dis­pare, din păcate, în special din cauza intervenţiei de­gra­dante a presei scrise şi audiovizuale care duce totul în de­ri­zoriu, spre spectacular.) Vedeam, de pil­dă, cum fetele care serveau în casă se ascundeau unele de celelalte atunci când îşi coseau modelele pentru iile cu care mergeau la biserică în ziua dePaşti şi cu care ieşeau apoi la joc, în sat. Şi mi-au ră­mas în minte extraor­dinarele reprezentări ale cetelor de căluşari, concen­trarea cu care feciorii jucau acest joc al lor magic, de tămăduire, roată, în sens invers acelor de ceasornic, cu steagul la mijloc, cu plantele magice legate la vârf (usturoi, odolean), dialogurile cu Mutul, posesorul unui falus de lemn, pentru fer­tilitate şi sănătate. În perioada dintre Paşti şi Rusalii, când se performa acest obicei, feciorii care depuneau jurământul, într-un loc tainic, şi nevăzuţi de alt­ci­neva, se izolau, duceau o viaţă de abstinenţă şi post, ieşeau pentru o perioadă din sistemul vieţii sociale şi rămâneau undeva în afara timpului şi a spaţiului satului. Un joc iniţiatic, care există şi la alte popoare ale Europei, în special pe unde au trecut celţii, pentru că eu cred că este un ritual de sorginte celtică, un ritual de trecere al băieţilor în ceata feciorilor. Aceleaşi cete de feciori mergeau apoi la colindat, în timpul sărbătorilor Crăciunului, umblau cu Steaua, cu Vicleimul, un fel de teatru popular închi­puind naş­terea lui Iisus. Apoi, era un obicei al Caprei, un ritual de fertilitate, practicat în special în Ajunul Anului Nou, ca şi Pluguşorul. Toate acestea nu erau ţinute doar pentru a fi reprezentate, ci aveau o funcţie specifică, urătorii era primiţi pentru că aduceau roadă bogată, belşug şi bunăstare prin rostirea urărilor lor, şi se respectau toate. Nu am participat la aceste obi­ce­iuri străvechi ale satului, dar am jucat în horă, aproa­­pe în fiecare duminică şi la sărbători, şi învă­ţasem bine paşii fiecărui dans specific. Mai apoi, când a în­ceput războiul, mareşalul Antonescu a interzis ho­ra de duminică, spunând că nu se cade ca ţăranii să dan­seze când soldaţii mor pe front. Atunci, hora se ţinea în pădure, toată lumea ştia, cel puţin cea din a doua zi de Paşti trebuia respectată, când fetele care împlineau vârsta de măritiş erau scoase la joc, altfel ră­mâneau fete bătrâne. Era o distracţie, dar o distracţie ri­tua­li­zată, aş spune, cu rost şi cu înţeles, în lumea sa­tu­lui de demult. Lucrurile văzute şi înţelese în pro­funzimea lor acolo, în lumea satului, m-au ajutat mai apoi enorm în propria mea viaţă şi chiar în profesia de medic, de antropolog şi, din recunoştinţă şi din dragoste faţă de rădăcinile mele străvechi, mi-am luat şi numele de "Stolnici", alături de Bălăceanu. Au fost minunaţi anii petrecuţi la Stolnici, mi-au lăsat amintiri nepreţuite. Şi acum merg cu plăcere acolo, deşi nu mai am decât o moară, pe care am dat-o unui fin ca să-şi ţină zilele. Mi s-a restituit şi o bucată de pădure, dar a trebuit să o vând, că o furau hoţii. Casa au ars-o comu­niştii, cu tot cu bibliotecă şi mobile vechi, aşa cum v-am spus.

Punctul lui Dumnezeu

- Aţi devenit medic, dar deschiderea dvs. spre cultura universală v-ar fi putut îndreptăţi să vă doriţi să fiţi şi altceva.

- Nu m-am gândit niciun moment să fac altceva. Am ales să urmez Medicina şi m-a captivat profesorul Ionescu-Siseşti, care m-a atras spre neurologie. Apoi, după ce am terminat facultatea, m-am specializat şi în Geriatrie, pentru că am preluat ca director Institutul "Ana Aslan" de Gerontologie şi Geriatrie, creând în premieră specialitatea de Geriatrie în România şi o reţea de cabinete, de spitale, de medici specialişti, aceasta fiind una dintre contribuţiile mele la istoria medicinei româneşti. Pe mine m-au fascinat în special fenomenele care se petrec în planul mental şi neu­ro­logic ale fiinţei umane. Neurologia e foarte telurică - rezolvă situaţii foarte evidente, ca paralizii, epilepsii, du­reri de cap. Partea cea mai interesantă e cea a fe­nomenelor care se petrec în planul mental, care ţin de psihologie şi psihiatrie. Mentalul este atât de com­plicat, încât, tot ce a putut să facă ştiinţa până acum a fost doar să-ldescrie, dar nu şi să-l explice pe de-a-ntre­gul. Nu înţelegem foarte bine ce se întâmplă în acest plan. Ştiinţa nu poate explica toate lucrurile acestea. Singura "teorie" care poate explica este cea spirituală, transcendentală. Creierul, cu toate for­maţiunile lui, la nivel macro şi microcelular, nu re­prezintă decât o imensă interfaţă care permite spiri­tualităţii umane să se manifeste în lumea materială. E un model neacceptat de ştiinţele exacte, care nu pot să-şi permită să umble cu noţiuni ca "supranaturalul". Eu cred că este în creier un centru care să permită să ajungi la un fel de "întrezărire" a lumii spirituale, pe care nu o putem cunoaşte încă pe de-a-ntregul, atâta vreme cât ne folosim doar o mică parte din capacitatea creierului nostru şi, ca urmare, conştiinţa noastră este limitată. De aici şi dorinţa omului de a-şi extinde conştiinţa, ca să perceapă mai mult, mai intens, din ceea ce îl înconjoară, ca să aibă parte de noi senzaţii necunoscute. Dar eu nu sunt de acord cu această ex­tindere artificială, chi­mi­că, a conştiinţei, prin folosirea de substanţe halucinogene, ci cred că ea tre­buie să vină dintr-un exerciţiu spi­ritual intens.

- Ce ar trebui să facem în acest sens? Lumea se îndreaptă cu o viteză nebună către secularizare şi către pierderea dimensiunii spirituale...

- Da, e adevărat, iată, în Cehia, un procent îngri­jorător de mare, 60 la sută din populaţie, se declară atei. Sunt foarte mulţi şi în Austria, care era o ţară catolică foarte puternică. Bisericile lor rămân tot mai goale şi devin săli de concerte sau muzee. Din fericire, la noi nu există acest pericol. România este o ţară foarte reli­gioasă, la fel ca Polonia sau Malta. Chiar nunţiul papal din Ro­mânia îmi spunea cu bucurie, înaintea intrării noastre în Uniunea Europeană, că se aştepta ca noi să aducem o reîm­prospătare a con­şti­inţei religioase şi a ac­tivităţii spirituale în Europa, pentru că, altfel, spiri­tualitatea venea puternic şi pe altă cale, pe cea isla­mică... Previziunile mele sunt optimiste în ceea ce priveşte păstrarea spiritualităţii bogate a poporului român, chiar dacă ortodoxia mai pierde teren pe undeva. Conştiinţa religioasă şi spiri­tua­lă a fost tăria acestui popor şi rezistenţa lui în isto­rie. Am credinţa că această conştiinţă nu va dispărea, ci, mai mult, ne va fi de şi mai mare sprijin în viitor.

Un bucureştean modern

- Domnule Stolnici, dumneavoastră, un "boier contemporan", vă găsiţi locul printre semeni?

- Da, mă consider un om al locului şi al timpului meu. Ţin la etichetă, mă îmbrac şi mă port după "moda veche", ar spune unii, pentru evenimentele speciale, iubesc casa în care m-am născut şi în care trăiesc, şi iubesc Bucureştiul şi îl port în suflet, aşa cum era când l-am cunoscut eu, în copilăria mea. Dar îl iubesc şi aşa cum e acum, cu for­fota lumii contem­porane. Sunt un bucu­reştean modern, folosesc inter­netul ca să mă documentez, îmi trimit electronic co­res­pon­denţa cu oamenii de ştiinţă din comu­nitatea internaţională, aflu foarte repede ce se publică nou în domeniu, prin intermediul revistelor on-line, îmi redactez cărţile cu ajutorul programelor de computer, sunt la curent cu noile tehnici de comunicaţie, am i-phone şi tabletă. Pentru mine, internetul a fost un aju­tor imens, pentru că la vârsta mea, ar fi fost greu să merg din bibliotecă în bibliotecă, aşa cum făceam îna­inte de apariţia acestei reţele, pentru o carte care-mi trebuia. Sigur, trebuie să ai discernământ, pentru că există foarte multe informaţii false care se dau pe internet şi chiar unele lucruri agresive, distructive, cum sunt jocurile în reţea, care dau dependenţă, mai ales în rândul tinerilor, o pervertire gravă. Tot o per­ver­tire este şi socializarea la adăpostul anonimatului, care substituie relaţiile interumane reale şi care permit vulgarizarea şi agresivizarea limbajului de comu­nica­re în virtual, şi materializarea unor intenţii discutabile din punct de vedere moral. Este o formă decultură, aceasta a internetului, care creează un alt tip de viaţă socială, ce nu mai are caracteristici umaniste, e chiar puţin cam dezumanizantă, şi asta e un pericol foarte mare. Acestea sunt tendinţele lumii actuale, manifeste şi la noi, din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce toate mediile sunt conectate la internet şi iată, însăşi viaţa politică este influenţată de internauţi, pentru că prin in­termediul acestei reţele se pot mobiliza (şi ma­nipula!) mase întregi de oameni, în numai câteva mi­nute, printr-un mecanism care este aproape antian­tropic, aş zice. În ceea ce mă priveşte, da, pot să spun că viaţa mea s-a schimbat, tocmai pentru că am ac­cep­tat schimbarea. Iată, aşadar, îmi găsesc locul în lu­mea contemporană, nu numai prin intermediul teh­nicii moderne de comunicaţie, ci şi prin legăturile cu stu­denţii mei de la Universitatea Ecologică, unde predau, sau cu doctoranzii de la Institutul de Antro­po­logie, ale căror lucrări le conduc, de al căror entu­ziasm şi tinereţe mă molipsesc şi eu, găsind la ei, nu o dată, idei surprinzătoare, care merită dezvoltate şi care îmi impun în continuare un ritm susţinut de mun­că. O muncă susţinută de pasiune, lu­cru care, vă spun cinstit, mă ţine în viaţă.

"Totul pentru ţară, nimic pentru noi"

- Suntem la începutul unui an nou, avem un nou preşedinte. Ce ar trebui să schimbăm ca să fim "la vremuri noi, oameni noi"?

- La conducerea statului se află aceeaşi clasă po­litică ce s-a format în ultimii 25 de ani, cu calităţile, dar şi cu multele ei defecte. Între care şi faptul că politicienii noştri au considerat, încă de la început, politica drept o profesiune şi nu un sa­crificiu! Înainte, poli­tica era o răspundere pe care ţi-o luai faţă de ale­gătorii tăi, o "pro­fesiune de onoare", şi nu una în care, în urma exercitării sale, să aştepţi o remu­neraţie cât mai mare, dublată de nu ştiu câte avantaje, başca ală­tu­rându-i un trafic de influenţă foarte "intens", "is­teric", chiar! De unde co­rupţia aceasta mons­tru­­oasă a clasei poli­tice. A fost o op­tică cu totul diferită înainte, şi dacă vă duceţi la statuia lui Barbu Catargi sus, pe dealul Mi­tropoliei, veţi citi pe soclul ei crezul său de po­litician: "Totul pentru ţară, nimic pentru noi!" Înainte, ca să intre în politică, boierii vindeau câte o moşie ca să-şi susţină campania electorală, să meargă prin sate şi oraşe ca să vorbească cu alegătorii, căci tele­viziune nu era şi nici conceptul de rating. Sigur că a fost corupţie şi atunci la nivel politic, a existat corupţie şi în vremea Imperiului Roman, dar ca acum n-a fost niciodată, azi a devenit regulă generală. Iar asta e o mare eroare a clasei politice actuale. Şi o mare povară pentru acele instituţii ale statului, care vor trebui să o stârpească. Dacă ar fi fost mai educată, clasa politică ar fi putut să evite lucrul acesta. Iar fac­to­rul principal în formarea mentalităţilor este presa, şi ea coruptă şi aservită partinic, ori reprezen­tând inte­resele unor moguli. E o presă de scandal, care nu vede ca ştire decât ceea ce este negativ, funcţionând după prin­ci­piul pervers: "o ştire bună nu este o ştire"! Iar pos­turile mari de televiziune, cu impact la milioane de oameni, nu-şi fac datoria şi umblă numai după câş­tig. Aşadar, avem de lichidat nişte racile foarte mari, cum este corupţia. Asta, în primul rând! În al doilea rând, ar trebui transformat pragmatismul acesta poli­ticianist într-o deschidere spre cultură, spre spiritua­litate, şi mă bucur că noul preşedinte s-a de­clarat un adept al acestor două orientări, cel puţin în campania sa electorală. Rentabilitatea nu tre­bu­ie văzută numai în mărimea con­tului din bancă, ci şi în dez­voltarea vieţii culturale şi spirituale, care nu se poate evalua în bani. Iar, din fericire, România are resurse la care să facă apel pentru această creştere, izvoare din care să se adape, şi nu să le astupe şi mai mult cu noroi şi mâl. Sunt op­timist că lucrurile se vor aşeza, şi această tranziţie monstru­oasă, în care valorile s-au dat complet peste cap, se va ter­mina curând.

- Ce vă bucură în mod special, la acest început de an, domnule academician?

- Mă bucură şi îmi place la nebunie că lucrez! (Râde cu poftă şi din toată inima, ca un copil care a găsit prilejul să vorbească despre jucăria pre­fe­rată!) La vârsta mea, am două servicii - director ono­rific al Institutului de Antro­po­logie al Academiei Ro­mâne "Francisc Rainer", şi pro­fesor de antropologie fizică la Universitatea Eco­logică, Facultatea de Psihologie. O zi pe săptămână acord consultaţii, ca medic neu­ro­log, la o clinică privată. Conduc şi o fundaţie de luptă împotriva dro­gurilor, CIADO. Sunt efor testamentar al Aşeză­mintelor Brâncoveneşti (biserica "Domniţa Bălaşa"), pentru că soţia mea, Elisabeta Maria Mos­cu, este descendentă a Brânco­venilor, ctitorii acestei biserici. Sunt preşedinte al familiarilor români ai Ordinului Suveran de Malta şi al Societăţii Ateneul Român, dar şi al altor "comitete şi comiţii". Am primit nume­roase premii, diplo­me şi titluripentru toată activitatea mea de pâ­nă acum. Studiez zilnic câteva ore bune, citesc şi scriu la cărţile mele. Acum îmi scriu memoriile, în care voi da explicaţii pentru acuzaţiile de colaborare cu Securitatea, ce mi s-au adus (am evitat să dau aceste explicaţii în presă, care ar fi exagerat totul şi mai mult!). Mi-ar plăcea mult să călătoresc, aceasta a fost una dintre pasiunile vieţii mele, am umblat mult prin toată Europa şi prin aproape toată lumea. Dar acum nu mai pot face asta, pentru că iubita mea soţie e bolnavă şi nu poate merge, aşa că stau cât de mult pot cu ea, aca­să. Avem un mariaj extraordinar şi n-aş putea să o las singură acum. Avem şi două mâţe... acum stau tolă­ni­te pe sofa şi dorm, dar şi pe ele le iubesc foarte tare! Iubesc tot ceea ce fac şi cred că asta mă însufleţeşte în fiecare zi!