DIA RADU
Șosete noi și răvașe în versuri
Când eram mai mică, aveam o colecție întreagă de superstiții care-și intrau în rol, cu mult înainte să bată 12. Trebuia să mă îmbrac cu șosete noi, să-mi pun în buzunar bani, iar pe masa Bunii, sare și apă. Mai prevăzătoare ca mine, Buna punea bani și-n sân, bine pitiți lângă pachetul cu dohan (tutun). Iar când miezul nopții se apropia, mai strecura sub fața de masă bine călcată și-o băncuță mare (bancnotă), să fie din bugăt (destul). Mai erau și alte reguli nescrise: să nu mă enervez pe nimeni și să nu mă cert, să calc cu dreptul la 12 și, mai ales, să nu mă îmbrățișez prima oară cu o femeie, ci c-un bărbat, ca să am drăguț (iubit) în anul ce vine. Dar mai important decât toate era ca Anul Nou să nu mă ia pe nepregătite.
Prin liceu, renunțasem deja la multe din superstițiile astea. Îmi rămăsese doar una mare, care mă mai fură uneori și acum. Și azi mi se mai întâmplă să cred că așa cum îți va fi noaptea de Anul Nou așa îți va fi tot anul. Atât de tare credeam asta atunci, încât ani de-a rândul, imediat după ce bătea miezul nopții, mă retrăgeam să scriu în camera mea. Scriam ca să fie bine tot anul la școală. Scriam ca să-mi pun ordine în gânduri și să-mi fie mai clar ce-mi doresc. Scriam într-un caiet stacojiu, pe care mi-l cumpărasem singură și pe care-l ascundeam sub saltea de privirile curioase ale altora. În anul cu bacalaureatul, superstiția a atins cote uriașe. N-am spus nimănui, dar m-am obligat să învăț două pagini din manualul de biologie, chiar pe la 1 noaptea, ca să fiu sigură că iau toate examenele.
Azi, superstițiile care mi-au mai rămas sunt și puține, și nevinovate. Le-am transformat în mici obiceiuri simpatice, prilej de glume și de veselie. Imediat după 12, îmi invit prietenii să-și ghicească anul, trăgând un răvaș în versuri, din pălăria mea neagră. Ni le citim apoi unii altora, râdem și mai ciocnim un pahar de vin, gândindu-ne cât din ce scrie acolo chiar se va întâmpla. Nu mai contează dacă șosetele sunt noi și nici dacă am călcat sau nu cu dreptul, îmi place mai mult să mă las în voia serii și să mă ia miezul nopții pe nepregătite. De dragul Bunii care nu mai e, am pus pe masă și solnița cu sare. De scris, n-am mai scris nici măcar un rând. Înainte să mă culc, am făcut însă ceva ce-am învățat din bătrâni. M-am dus la fereastră și am pândit cerul cum se deschide. Zăpada sclipea în crengile teilor din spatele blocului, iar camera se umpluse de o lumină albastră. Am spus o rugăciune, am închis ochii și mi-am pus o dorință. De Anul Nou a fost bine. Dacă va fi la fel tot 2015, n-are decât!
Dr. CHUKWUDI NWABUDIKE
Viitorul din nuca de cola
În Nigeria, unde m-am născut, oamenii cred în tot felul de lucruri. De la pietre la lemne, aproape orice obiect are un spirit al lui. E un animism foarte puternic, iar tradițiile sunt multe și în noaptea de Anul Nou. Nu le știu chiar pe toate, fiindcă am plecat devreme din satul meu, să studiez medicina la oraș. Dar îmi amintesc că în anul în care am terminat facultatea și am devenit medic, în noaptea de Anul Nou, bunicul meu a deschis o nucă de cola. Nuca de cola e fructul aproape sacru al unui arbore care se folosește la diverse ceremonii, pe care îl desface cel mai vârstnic om al familiei, în momente-cheie, totdeauna după ce s-a rugat și, în funcție de numărul de sâmburi, află dacă va fi bine sau rău. (În cazul meu, se pare că sâmburii s-au aranjat de bun augur.) Din fericire, superstițiile astea nu s-au prins de mine, deși atât străbunicul meu, cât și bunica erau vraci, ba oamenii îi considerau chiar un fel de vrăjitori, se temeau de ei și credeau că au puteri supranaturale. (Ceea ce alții numeau putere supranaturală eu aș numi doar talent de medic îmbinat cu multă credință că cel bolnav se va vindeca.) Și românii sunt superstițioși, am văzut asta de când sunt aici: se întorc trei pași înapoi, dacă le trece calea pisica neagră, bat în lemn, se supără dacă trebuie să se întoarcă din drum sau dacă le iese cineva în cale cu gol. Dar superstițiile n-au efect decât dacă crezi cu adevărat în ele. Simplul fapt de a nu crede în ele te protejează de orice rău. În Nigeria, se întâmpla uneori ca cineva să creadă atât de tare că i s-au făcut vrăji, încât chiar pățea tot felul de nenorociri. Nici nu-și dădea seama că se programa singur. Pentru că asta înseamnă să ai superstiții. Așa că eu, la început de an n-am superstiții, am doar semne, probate de-a lungul timpului, care-mi arată mie că am de luptat mai mult în ce mi-am propus sau că reușita va veni mai ușor. Sunt semnele mele, destul de greu de explicat. De pildă, dacă mă pregătesc să iau o decizie și simt că plutesc, simt o euforie că mă cuprinde, știu că decizia e bună și anul la fel. Chiar dacă nu am superstiții propriu-zise, sunt atent la cum încep anul. Sunt atent la oamenii cu care mă văd în primele zile, la primele lucruri pe care le fac, la starea de spirit pe care o am. Nu-mi place să încep anul prost. E ca și cum ai porni la drum și n-ai porni cu avântul care trebuie. Și mai e ceva în care cred, dar care nu mai e superstiție, ci mesaj de Sus. Mai am, câteodată, în primele zile ale anului, un vis foarte clar, care-mi arată limpede că am de făcut ceva sau care mă pune în gardă. Cred mult mai tare în semnele divine, în Dumnezeu și-n faptul că omul are liber arbitru și-și face, cu voie de Sus, propria soartă. Îmi încep totdeauna anul cu o rugăciune. Și atunci, superstițiile nu-și mai au loc.
VALENTIN IACOB
Manual de semne bune
Toată viața am cochetat cu eresurile și cu superstițiile. Poate și pentru că aparțin generației flower power a României, generație pentru care a te fi născut sub o anume zodie, de pildă, este un dat demn de luat în seamă, ba chiar în serios. Așadar, am cochetat mereu cu superstițiile, dar cu o rezervă de rigoare. Am cochetat gândindu-mă la ele ca la niște posibili algoritmi ai destinului meu. Algorimi, oricum, de nedibuit. Dar cum anul 2015 se anunță unul important pentru mine și pentru ai mei, m-am hotărât ca de data asta să procedez cu metodă. Voiam să-mi "asigur" șanse cât mai mari drumului meu prin acest an. Mai întâi, m-am apucat să strâng de prin cărți tot soiul de superstiții de An Nou. Din ele am alcătuit un mic manual de instrucțiuni pentru influențarea "garantată" a destinului. Desigur, sub un semn bun. Apoi, m-am apucat să le pun în aplicare, molipsindu-mi și invitații la Revelion cu această inefabilă și veselă îndeletnicire. Manualul meu de destin mă asigura, de pildă, că exact ceea ce faci în ajun de An Nou vei face tot anul următor. Așa că mi-am găsit un pic de timp de scris pe 31 decembrie. Mai greu a fost pe 1 ianuarie 2015, pentru că și în prima zi a noului an, îmi spunea manualul, trebuie să faci ceva, cât de mic, care are legătură directă cu munca ta, pentru a-ți merge bine la serviciu tot anul. Dar mai aflasem și că obiectul pe care îl ții în mână la cumpăna dintre ani va fi cel mai important plan al vieții tale, în anul care vine. Că dacă ții bani în mână, de pildă, vei merge bine cu banii tot anul, iar dacă îți ții iubita de mână, îți va merge bine cu dragostea. Așa că am ales și dragostea și banii, dar și un exemplar din revista noastră. N-am știut până acum că e bine să te îmbraci în ceva roșu, de Revelion. Rezolvarea acestei "instrucțiuni de destin" cred că mi-a luat cel mai mult timp. Nu găseam decât pulovere groase sau hanorace la fel, de culoare roșie, iar modul ăsta de a întâmpina Anul Nou, într-un apartament din București, era complet nerealist. În schimb, am corectat mai ușor un ghinion cu care mă luptasem ani în șir și de care iarăși habar nu avusesem. Că nu-i bine să intri în noul an fără vreun ban în buzunar, ba mai mult, obligatoriu, în fiecare portofel. Am avut, de asemenea, grijă să nu agăț pe perete calendarul pe 2015, înainte ca noul an să înceapă. Cu vâscul am avut iarăși mult de tras. Tocmai învățasem că e bine să ai pe masa de Crăciun și de An Nou crenguțe de vâsc, pentru că aduc noroc. Or, eu, în vâltoarea ultimelor alergături de pe 31 decembrie, uitasem să cumpăr tocmai vâscul, fără de care norocul meu pe 2015 părea surghiunit! Până la urmă, am avut noroc cu un vecin milos, care mi-a dat o rămurică din vâscul lui. Ce să vă mai spun, de toate m-am asigurat! Nu am aruncat nimic din casă în prima zi din 2015, nici măcar gunoiul. Cum aflasem că e bine ca ceva sau cineva să intre în casă în prima zi din anul nou, nu să iasă, n-am mai știut cum să-mi conving musafiriii să nu plece până a doua zi, pe 2 ianuarie. Iar asta chiar nu s-a putut. Am avut grijă să nu sparg nimic în noaptea de Anul Nou, și nici măcar să nu strănut, că doar era semn rău. Iar ca totul să îmi meargă strună pe 2015, ar mai fi trebuit, mă îndemna altă superstiție, să las și toate geamurile casei deschise în noaptea de An Nou, dar acest semn de bun augur s-a dovedit greu de îndeplinit la cele minus 20 grade de afară...
Ce mai, în linii mari, eram asigurat. Îmi menisem bine pe anul care tocmai începuse. Și toate ar fi mers unse pe 2015, dacă destinul nu mi-ar fi jucat și niște renghiuri. S-a întâmplat tocmai la sorcovă, la obiceiul nostru românesc sacrosanct de An Nou, când cineva a avut inspirația să se uite mai atent la buchetul de flori din sorcova copilașului prietenilor mei. Ce să vezi: florile din sorcovă erau în număr cu soț, le greșise florăreasa când le pregătise. Cu soț ca la... Doamne iartă-mă! De atunci tot stau și mă gândesc dacă manualul meu de semne bune, cel atâta de elaborat și exersat, se va fi anulat sau nu cu sorcova cea buclucașă! Ce ți-e și cu superstițiile astea de început de an!
Dr. D. C. DULCAN
Gânduri care fac lumină
Când eram mici, îmi amintesc cum mama ne trezea pe noi, copiii, în ziua de 1 ianuarie, foarte devreme, și ne punea cartea în față să citim, ca să începem anul cu mintea la citit, la învățătură. Era un om foarte simplu, dar în simplitatea ei, înțelesese că trebuie să facem asta, că oamenilor învățați li se va deschide lumea. Nu știu cât a contat gestul ei, cert e că am făcut și eu, și frații mei, facultăți. E, dacă vreți, o superstiție, dar una care trădează un rost mult mai profund al lucrurilor, așa cum sunt toate superstițiile țărănești. Omul simplu avea înțelepciunea de a observa trecerea timpului și de a o măsura în ritmurile naturii. La țară, binele înseamnă pentru oameni recoltă și sănătate pentru animale, în primul rând. Plugușorul asta și spune, traduce dorința oamenilor de a-și asigura bunăstarea din gospodărie. E, mai degrabă, o credință utilă. Dar credeau cu putere în asta și își creau, astfel, realitatea. Azi, știm din fizica modernă că, în funcție de educație, mentalitate și, mai ales, de gândurile pe care le emitem, noi ne alegem una din milioanele de realități posibile. Când gândim cu tărie, când credem în ceva și punem suflet, emitem și câmpul de energie necesar pentru materializarea gândului. Gândul e cea mai puternică forță din univers. La baza lumii e un gând, un gând de Creator. De aia și spune Biblia să nu greșești cu gândul, cu vorba sau cu fapta. Simplul fapt că ai gândit ceva lasă deja urme în univers. Superstițiile nu sunt decât puterea noastră de a crede într-o rezolvare sau alta a lucrurilor. Dar gândurile noastre pot influența chiar și vremea de afară. Am văzut, copil fiind, o procesiune făcută în vreme de secetă, care chiar a adus ploaia. Avem în noi și puterea asta, păcat că ne-am îndepărtat atât de mult de ritmurile naturii! Tot fizica e cea care a demonstrat că, dacă ne gândim la cineva cu drag, în jurul aceluia crește cantitatea de fotoni, deci suntem capabili să producem în jurul lui lumină. Iar dacă ne gândim nefavorabil, scade numărul de fotoni și în jurul lui, și în jurul nostru. Dorind răul cuiva, ne autocondamnăm la întuneric. Orice relație, cât de mică, e un schimb de energie absolut necesar vieții noastre. Socializarea nu înseamnă pierdere de energie, ci câștig. Lucrul ăsta m-a convins să acord foarte mare atenție telefoanelor și urărilor de Anul Nou. Pentru mine, e o revizuire a tuturor relațiilor, o baie de energie peste care nu sar în niciun an, care începe cu câteva zile înainte și continuă câteva zile după. Primesc și dau mesaje, vorbesc la telefon cu prietenii mei, cu oameni pe care i-am cunoscut, cu cititori care mă caută. Și o fac cu răbdare și cu bucurie. E ca o reînnoire a conținutului sufletului, a ființei mele. E, dacă vreți să-i spunem așa, singura mea superstiție la început de an. Îmi fac mie un bine, făcând altora un bine. Și asta e de bun augur, indiferent cum o numim.
CRISTINA STRUȚEANU
Busuiocul de sub pernă
Doamne, câte nu se mai fac, mai bine zis, se făceau la țară, ca să-ți afli soarta în anul ce vine! Cele 12 crenguțe de măr puse în apă - unele înverzesc, altele nu. Vei ști în ce lună îți va fi bine; cele 12 foi de ceapă, cu un fir de sare, pe pervazul ferestrei. Neștirbit, în lunile de vară, iulie, august, trag apă puțină sau deloc. Rămân uscate. Secetă. Cum o ști asta sămânța de ceapă? Știe. Orașul pune și el la încolțit boabe de grâu, de Sfântul Andrei. Obiceiul n-a murit. De Anul Nou, undeva, în Țara Lăpușului, la Curteni, fetele mâncau seara o turtă sărată, sărată. Apoi, cel ce venea în vis cu o cană de apă era, desigur, cel menit lor. De era femeie, le va fi soacră. Sau cea care pune la cale întâlnirea cu un băiat. Oricum, totul, toate trebuiau să se încheie cu o nuntă. Ca în basme! Abia pe urmă vine viața, bună, sau rea. Despre asta aflau așa: fetele erau legate la ochi și atingeau 12 uluci de gard. Începeau numărătoarea la întâmplare. Când ajungeau la ultimul, se dezlegau, și adesea era cu necaz. "Vai de mine, paru-i strâmb, cam putred, nu-i așa țapăn ca ăi din jur". O bătrână merge la țarcul porcilor sau la găini, noaptea. Dă cu piciorul în coteț. După câte mișcări se ițeau, grohăituri sau cotcodăceli, socotea de va fi în putere în anul ce începe. Sau de va fi slăbită, "bolnăită, Doamne feri!" Și, oare, tot așa, câți moșnegi nu stau să numere cucul întâia dată. "Cu-cu". O dată, de trei, de nouă ori... Atâția ani vor mai avea de trăit. Mereu cu ochii după semne.
Cel mai tare, însă, vorbesc visele. Îi învăluie pe oameni, îi prind în mreajă. Vin din lumea nevăzută. Le rămâi captiv o vreme. Nu dai doi bani, nu crezi în ele, dar ești abătut, morocănos, după un coșmar. Visul din noaptea de Anul Nou nu e ca celelalte. Mai bine-l uiți sau nu visezi deloc. Cum, de Revelion, ai cam mâncat și-ai cam băut, sunt șanse să te împotmolești în vreun vis greoi. Mai bine stai ciulit la noaptea din Ajunul Bobotezei. Ai postit, iar a doua zi se va petrece una din cele mai teribile slujbe. Se sfințește apa, toate apele pământului, aerul, natura, coboară Duhul Sfânt, răsună vocea Tatălui, se botează Fiul.
În Maramureș, oamenii ziceau că-n noaptea de Ajun ies lupii. Ies și îi mănâncă pe draci. Ca pe purcei, ca pe semințe. Curăță pământul de ei. Îi ronțăie de numai... Fratele Lup.
Ei bine, recunosc, mărturisesc că și pentru mine visul din noaptea asta e de căpătâi. Îmi și pun sub pernă măcar o frunzuliță de busuioc. Ba, sunt și activă, nu stau așa, în așteptare, resemnată. Mă rog cu forță de îngerul meu, să nu lase să se apropie vreun vis rău. Am avut anul trecut, multe luni de zile, poate tot anul, numai astfel de vise. Cheia lor era o mare neputință. Mă contopeau și mă depășeau. Eram singură, n-aveam soluții, nu știam de unde să încep. Mă invada un fel de disperare, ca o inundație. Creșteau apele neizbăvirii în vis.
Așadar, acum am așteptat preotul cu Botezul, ca pe nimeni altcineva. L-am auzit cântând prin bloc "În Iordan botezându-te Tu, Doamne...". Am stat cu fior. După o vreme, mi-am dat seama că e liniște. Am ieșit, am întrebat vecinii. Da, fusese. Plecase. Ușa mea n-a fost încercată de bătaia în ea. N-am cuvinte să spun ce-am trăit. M-a uluit și pe mine. M-am înfofolit, scările din jur aveau interfoane, unde să-l găsesc? La dreapta? La stânga? Dar l-am găsit. Departe. I-am spus să vină și la mine, la sfârșit, după ce-și termină rondul. Și a venit. Cu diacon, cu dascăl, cu busuioc, cu apă sfințită. Fusesem respinsă și nu mai eram. Dădusem o probă. Trecusem o piedică. "Nu ne duce pre noi..." La culcare, am cerut cu foc, cu îndârjire, și de data asta cu încredere, visul care spală toată grija. Fără alternative. Numai așa să fie. Și a fost. Primul meu vis care promitea să se destrame neputința. Ba mai mult. Promitea că eu, cu ai mei, așezați pe o banală băncuță, vrăjită, se pare, precum covorul fermecat, vom zbura. În anul ce-a început vom zbura! Înțelegeți?