Muntele cu comori

- Când spui Tismana, gândul îţi zboară spre mânăstirea din nordul judeţului Gorj, o comoară a spiritualităţii ortodoxe. Puţini sunt cei care ştiu că dincolo de ogrăzile monahale, acolo unde încep să crească Munţii Vâlcan, care despart Oltenia de Ardeal, o puzderie de peşteri săpate în piatră ascund comori din lumea reală, măsurate în aur greu. Comoara Sfântului Nicodim, ctitorul Mânăstirii Tismana, comoara lui Matei Basarab, marele domnitor al Munteniei, ba chiar şi tezaurul Băncii Naţionale a României, ascuns din calea ruşilor, într-o grotă, în preajma celui de al doilea război mondial. Dar bijuteria cea mai de preţ este, cu siguranţă, un pergament aparţinând lui Matei Basarab, o hartă desenată de mână, care arată ascunzişul tezaurului domnesc. Un document dispărut sau dosit, deşi este o relicvă istorică fără preţ. Ispite suficiente, pentru ca într-o zi de noiembrie să porneşti spre povârnişurile de piatră din nordul Tismanei, ca să afli taina atâtor poveşti -

Darul bunicului

Chiar şi acum, după atâţia ani, căutătorul de co­mori Nicu Frăţilescu încă se mai teme. Trăieşte singur deasupra satului Sohodol, în apropierea Mânăstirii Tis­mana, în două căsuţe bătrâne de două veacuri. Ajungi greu la el, pe-o hudiţă îngustă şi desfundată, ce suie abrupt spre păduri. Dar şi mai greu e să pătrunzi în ograda lui întinsă pe-un mal de deal, căci gazda nu răspunde la strigările noastre, iar câinii se-oţărăsc cu clonţii dezveliţi. Iese târziu, rămânând, bănuitor, pe pridvorul casei, şi nu răspunde la întrebări până ce nu aude "parola": venim din partea profesorului Tomo­niu, de la Tismana, un om în care Frăţilescu are de­plină în­cre­dere. Totuşi, mai dă un telefon pentru con­firmare, după care dispare iarăşi în casă, făcându-mi semn să aştept. "Oare mai vine, sau m-a lăsat aici?", mă întreb în timp ce frigul îmi pătrunde în oase.
Hudicioara pe care am ajuns se numeşte "a Bure­ţilor" şi urcă în sus, către munte, la fel ca toate celelal­te uliţe ale satului, care se caţără şi ele spre înălţimi. Aşe­zat la poalele sudice ale Vâlcanului, vecin, peste cres­tele sale, cu Ţara Haţegului, şi la apus, cu Ţara Clo­şanilor, Sohodolul Tismanei a fost, şi el, cândva o ţară domnească, ţara regilor Basarabi, a căror amin­tire e vie, încă, în conştiinţa localnicilor şi în poveştile des­pre comorile ascunse în munţi. În stâncile de piatră ce înconjoară localitatea sunt sute şi sute de peşteri adânci şi întortocheate, despre care se spune că încă adăpostesc comori uriaşe, ascunse acolo de-a lungul istoriei...
Frăţilescu apare, în sfârşit, în ograda ca­sei, îmbrăcat c-o haină lungă, de piele, cra­vată şi pălărie pe cap. E felul lui de-a spune că e dispus să vorbească, că mă consideră demn de încre­derea lui. Ştie de ce am venit şi încuviin­ţea­ză cu o resemnare în care se mai simte mâ­nia: "Da. Perga­mentul este al meu!". L-a ţinut ascuns ani şi ani, l-a des­cifrat şi l-a contemplat de mii de ori, i-a în­fier­bântat speranţele şi i-a aprins visele, şi a plătit pentru asta înzecit. Ce vreau să ştiu mai mult? De pe dâm­bul din curtea casei îmi aratăapoi Sohodolul, satul în care pe ju­mă­tate din oameni îi cheamă Frăţilescu, în care mulţi purtau până nu de mult porecla "de-a lui Basarabă". Îmi zice de străbunica sa, Iri­na, care era fiică de logofăt domnesc şi a moştenit cam un sfert din sat (are şi docu­mente doveditoare), de bunicul său, Frăţiles­cu V. Nicolae, mare vânător, care, chiar îna­inte de moarte, i-a lăsat moştenire perga­men­tul acela înscris pe piele, cu semnătura lui Matei Basarab. Îl vede şi acum înaintea ochilor. O piele de viţel, scrisă cu litere vechi, slavone, purtând sigiliul domnesc. O har­tă a lui Matei Basarab, indicând ascunzi­şul unei comori. "Îl ţineam în braţe pe buni­cul meu, pe pat. Avea dureri şi plângeam. Eu n-am avut tată, bunicul ăsta m-a crescut pe mine. Era anul 1985, în toamnă, şi dân­sul mi-a povestit de comoară, cu exact două zile înainte să-şi dea sufletul. Prin 1938-'40, îi ducea blănuri de animale mari unui om din Baia de Aramă - neam cu noi - un negus­­tor bogat şi bătrân, zis Co­soabă. Avea han aco­lo, moară, avere. Şi bunicu-i adu­cea din munte blănuri, urşi, lupi mari, pentru hanul lui. Ca fraţii erau ei doi. Într-o seară, la un pahar de vin, negustorul i-a arătat perga­mentul ăsta: «Mai bine ia-l tu. Mi l-o dat unu' de-a lui Basarabă, din sat de la tine. Zice că-i un înscris, făcut de mâna domni­torului, cu o hartă! Io-s bătrân şi mi-i frică. Îi scris în altă limbă, îi încâlcit, nu ştiu eu cu din astea. Or fi comori bleste­mate...». Pe urmă, ime­diat, a venit războiul, comunis­mul. Şi lui bunicul i-a fost frică, nu s-a băgat. Mi l-a dat mie, şi eu n-am pu­tut să mă ţin. Eram tânăr, visam nopţile aur. După câteva luni am pornit să caut co­moara lui Basarab".

Din mila lui Dumnezeu, Io, Matei Voievod...

Ieşim din curtea casei, şi Nicu Frăţilescu mă duce mai sus, spre-un loc unde uliţa coteşte către un hău ame­ţitor. Îmi arată în zare, peste întreg satul, o pată albă de stâncă. Se vede vag, în ceţuri. Ca un perete ver­­­tical, dispus în coloane cal­caroase, aşa cum întâl­neşti doar prin marile canioane: Steiul Coziei! Acolo, într-un versant, e locul comorii pe care a căutat-o ani la rând! Acum, pe ninsoarea asta, e im­posibil să ajungi acolo, zice. Chiar şi vara, trebuie să mergi mult, prin păduri, pe poteci neum­blate. Şi dacă ajungi, nu vezi locul. Trebuie să cobori pe funie.
Doi ani de zile i-a luat ca să găsească intrarea în Peştera Rotată. Doi ani în care n-a ştiut de el, n-a avut odihnă nici ziua, nici nopţile. L-a căutat pe un unchi de-al său, Frăţilescu G. Nicolae, un bătrân cantor, cu studii teologice, care ştia latina, greaca, şi mai ales slavona veche. L-a rugat sub jurământul tăcerii să îi tra­ducă pergamentul. Aproape o lună le-a luat să des­lu­şească slovele acelea vechi, să le compare cu cele din alte documente ale vre­mii, să pună cap la cap sem­nele hărţii. Era limpede, li­teră cu literă, dedesubtul schiţei comorii scria: "Din mila lui Dumnezeu, Io, Matei, voievod şi domn a toată Ţara Românească, azi leatul 7142 (1634 d. H.), luna ghenar..." S-au speriat amândoi. Aveau în mâini, nu doar un tezaur mare (pro­­babil sute de kilograme de aur, după calculele lor), ci şi o relicvă istorică nepre­ţuită. Tăinuirea ei însemna puşcărie, primejdie de moar­­te. Nicu era însă prea tânăr ca să-i mai stea ceva împo­trivă. Şi-a adunat un grup, cu cei mai de încrede­re oa­meni pe care îi cunoştea. Munteni tăcuţi, care ştiau să ţină secrete. L-a chemat pe Ro­mu­lus Barbu din Motru Sec, un vechi căutător de co­­mori, fost ţără­nist, ce su­fe­rise sub comunişti, şi nu mai avea ce pierde. Au por­nit să găsească comoara, pas cu pas, după indiciile per­gamentului. Şi-au adus oile-n Steiul Coziei şi au făcut "conac" lângă stâncă, o casă de bârne, în care se adă­pos­teau, zicând că sunt ciobani. Au stat acolo, lângă munte, şi au aşteptat clipa...
"Ne-am dat seama unde era perete zidit de mâna omului, gros de doi metri, dar înăun­­tru, peştera se surpase chiar la intrare. S-au dărâmat stalactitele de la un izvor sub­teran. De câteva ori am dinamitat stânca, la intervale rare, apoi dispăream şi iarăşi ne întorceam după un timp. Săpam noaptea, împreună, şi visam cu toţii cum o să ni se schimbe viaţa. Eram deja băgaţi adânc în grotă, zgomotele noastre nu se mai auzeau afară, spre sat. Săpam, şi-n fiecare zi ne aş­tep­tam să ieşim în «camera» tezaurului. Era vară, anul 1987. Ziceam că suntem atât de aproape..."

Trădarea

La fiecare întrebare mai abruptă, Frăţi­lescu răbufneşte imediat: "Da' de ce mă în­tre­­baţi asta?" E suspicios, temă­tor, i se pare că ştiu mai multe decât el şi nu vreau să-i spun. Nu s-a lămurit nici azi, pe deplin, des­pre desfăşurarea eve­nimentelor. Despre ma­rea trădare. Nici acum n-are toate răspunsu­rile. Bănuieşte cine i-a trădat, dar nu vrea să spu­nă. Când îşi aminteşte, chipul i se înne­gu­rează ca de moarte. Au fost şase oameni care au venit în acea noapte cu miliţienii la coliba din munte, toţi înarmaţi cu puşti de vânătoare. "Erau pădurari. Guţă Gheor­ghe, Vasiloni V. Ion, Aldoiu Constantin, Căpriţă M. Mihai. Mi-erau prieteni, vecini, oameni de aicea, din sat. Toţi au fost informatori. Unul, Gavrilescu Vasile, zis «Neamţu'», a băgat puşca pe uşă şi-a strigat: «Sus mâinile, că trag!» Din spatele lui au năvălit doi miliţieni, trăgând focuri de armă, de aver­tizare. Ne-au pus cătuşe pe mâini, ne-au culcat şi ne-au pus pis­tolul la tâmplă: «Ziceţi unde-s armele şi sacii cu aur!» Şi-au început să ne bată. Lui Romulus Barbu, de la asta cred că i s-a tras moartea, de la cât a fost lovit numai în cap. Ne acuzau că suntem din Brigăzile Roşii, că suntem spioni. Atâta ne-au bătut până ce am recunoscut. N-aveai cum. Ne omorau aco­lo. Le-am dat dinamita, am mers cu ei să le ară­tăm peş­tera. Totul s-a sfârşit pentru mine, în noaptea aceea. Aveam numai 25 de ani, abia mă căsătorisem."

Securitatea şi aurul

Miliţienii, însă, n-au întrebat atunci de pergament. Nu ştiau. Îi interesa aurul. Le-au ordonat să se prezinte a doua zi la secţie, să înceapă ancheta. Dar Frăţilescu nu s-a mai dus. Ştia că doar pentru dinamită ar fi făcut ani buni de închisoare, dar putea fi mult mai rău. A fugit în munţi, s-a ascuns prin peşteri, aproape o lună, apoi la mânăstirea Lainici, pierzându-se printre călu­gări. După un timp, a primit veşti de la un "frate" de-al lor, tot membru al grupării, care i-a spus că sunt şanse să scape. A coborât muntele spre apus, la Cerna-Sat, şi acolo s-a întâlnit cu un profesor de liceu din Seve­rin, pe nume Aurel Pera.
"Era căpitan de Securitate, mi-a spus că nu voi păţi nimic, să stau liniştit. M-a urcat într-o maşină şi m-a dus la Severin, într-un birou, unde m-a hipnotizat, mi-a pus ceva în cafea, substanţe din acelea pe care le folosesc spionii, ca să spui tot adevărul. Mi-a zis că voi scăpa de puşcărie, dacă le spun unde e perga­mentul. Pergamentul, asta voia el, mai mult decât aurul. Am mers cu dânsul în Steiul Coziei, l-am dez­gro­pat din spatele «conacului» şi i l-am dat. Cu mâna mea i l-am dat. Şi el a pus prietenos mâna pe mine şi mi-a spus «bravo, aşa o să fie bine». După câteva zile, mi-a dat un plic sigilat, m-a băgat într-un Aro de armată şi m-a trimis la gară la Severin, apoi cu trenul până la Bucureşti, la domnul Ioan Talpeş, care în vremea aceea era locotenent-colonel în armată. I-am dat plicul, el l-a deschis şi mi-a pus în faţă o hartă deta­liată a zonei Tismana: «Arată-mi unde e». I-am ară­tat, apoi am urcat într-o maşină militară şi împre­ună cu dânsul am mers la generalul Ilie Ceauşescu, în Ghencea, direct în biroul lui. Ilie Ceauşescu m-a invi­tat să iau loc într-un fotoliu, m-a servit cu o cafea şi cu o ţigară Kent. Pe urmă s-a uitat lung la mine, aşa, şi a zis: «Deci, tu eşti...» A vorbit ceva la ureche cu domnul Talpeş şi s-a întors la mine: «Da, eşti liber. O să trimit un telex la primul secretar Bulucea. Gata.»"
Nici azi, după aproape 30 de ani, Nicu Frăţilescu nu pricepe deplin tâlcul celor petrecute în acele zile. Atunci s-a bucurat că e liber, că s-a putut întoarce aca­să. După doi ani, Ceauşescu a căzut şi toţi oamenii au fost la fel de liberi ca dânsul. Imediat după această libertate, au început să apară în Munţii Sohodolului puzderie de căutători de comori, de data asta, cu de­tec­toare super-performante, răscolind peşterile după tezaurele Basa­ra­bilor. ÎnSteiul Coziei, l-a prins el în­suşi asupra fap­tei, pe unul Freddy, un american ce privea pe lap­top-uri în adâncul pământului, însoţit de-un căutător din Oradea, tot cu cetăţenie americană. Săpau chiar în grota lui, în Peştera Rotată! Doar într-o zi au scos un cazan cu 50 de kilograme de aur, dar a fost mult mai mult. De unde ştiau? A fost sfătuit să nu se amestece, că-s implicaţi şi "alţii", servicii secrete, că nu-s veniţi aici de capul lor. Nicu nu s-a băgat. Doar a umblat ca nebun pe munţi şi i-a văzut pe alţii cum se îmbo­găţesc, unul după altul, din aurul "lui". Chiar şi azi, este o adevărată "iscoadă a munţilor". Umblă zilnic zeci de kilometri pe jos, peste tot, fiecare clenaţ de stâncă îl ştie pe dinafară. Aprig neam, Frăţileştii ăştia din Sohodol! Oameni ai locului. Până nu de mult, mulţi aveau porecla sau chiar numele de "Basarabă". Unii bătrâni sohodoleni mai spun şi azi, cu emoţie, că se trag din stră-strănepoţii oştenilor de elită ai lui Matei Voievod. Că sunt "de-a lui Basara­bă". Puşcaşii şi tunarii care l-au apărat, timp de zece zile la rând, pe Matei Basarab, în cetatea Mânăstirii Tismana, de asediul oştirilor lui Leon Vodă. Tot ei au fost cei ce-au zidit aici, în Steiul Coziei, peştera unde domnitorul fugar a ascuns întregul tribut strâns din Oltenia, pentru câştigarea domniei. Oştenii de suflet ai lui Basarab. Oameni tari, care ştiau să ţină secrete o viaţă. Sohodolenii sunt recunoscuţi pentru asta şi azi. Aşa este şi acest Frăţilescu, nepot de logofăt dom­nesc după acte, care n-a spus nimic vreme de aproape 30 de ani, cumva şi din recunoştinţă faţă de securiştii care, totuşi, i-au oferit libertatea. N-ar fi făcut-o nici azi, dacă acum vreo câţiva ani nu l-ar fi căutat acasă chiar Aurel Pera, fostul securist căruia i-a dat, cândva, pergamentul. Acum e profesor la Universitatea din Craiova, lumea a uitat de trecutul lui. Era vară, venise în vacanţă, s-a gândit să treacă şi pe la "bunul său prie­ten" de odinioară. La întâlnirea aceea, Nicu şi-a luat inima-n dinţi şi i-a cerut pergamentul. I-a spus, fără ranchiuni şi duşmănie, că-i o moştenire din nea­mul lui, că l-ar vrea înapoi, doar aşa, ca amintire, căci de mult nu-i mai stă mintea la comori. Pera l-a bătut prieteneşte pe umăr, la fel ca înainte: "Lasă, c-o să ţi-l dau eu. Mai treci pe la mine, la Severin, pe la facultate, am auzit că studiezi dreptul, o să te ajut..." "Am mai fost pe la el de câteva ori, dar de fie­care dată m-a dus cu vor­ba. Mi-am dat seama că n-o să-l mai văd veci de veci."

Cuibul comorilor

Coborâm către sat, căci Nicu trebuie să aprindă focul la casa de rugăciune a bisericii adventiste. De mulţi ani s-a "pocăit", tră­ieşte curat, smerit, fără pofte de înavuţire. Poate că şi ăsta a fost motivul pen­tru care a dezvăluit toate secretele astea vechi - fiindcă noua religie nu l-a lăsat să mintă. S-a născut de Cră­ciun, îndată e ziua lui, face 55 de ani. I-e dor de fiica sa, Elena, pe care a cres­cut-o singur şi care apoi a plecat în ţări străine, lăsân­du-l sihastru aici, cu co­mo­rile lui negăsite. Deşi tră­ieşte modest, Frăţilescu nu se plânge. E om cu car­te, a făcut o facultate de horti­cul­tură şi alta de drept, a înfiinţat cândva o asociaţie locală de jurişti, care lup­tă fără prea mari speranţe pen­tru retrocedarea pă­mân­turilor, inclusiv pentru cele ale neamului său de urmaşi "de-ai lui Basara­bă". Mai mult decât co­moa­ra îl interesează acum istoria din spatele perga­men­tului său: Basarabii! Dacă s-ar găsi, documentul lui ar re­scrie istoria! De aici, din Sohodol, a pornit totul. Din "cuibul de vul­turi" al Sohodolului şi al Mânăstirii Tismana! El ştie locurile, toate semnele te­zau­relor străvechi. Sunt atât de multe în jurul unui singur sat! Tot în Steiul Coziei, într-o grotă cu cruce, e aurul ascuns de însuşi Sfântul Nicodim, primit de la cneazul Lazăr al Ser­biei, atunci când a venit să înălţe mânăstirile Vodiţa şi Tismana. Nici azi nu a fost scos tot! Mai încolo, în peştera Chiciura, Tudor Vla­dimi­rescu a zidit o altă comoară, căutată îndelung. Şi tot lângă sat, sub cul­mea Tiho­mirului, în­tr-o peşteră adâncă şi amplă, a fost amenajată de Matei Basarab o întreagă topitorie de aramă, pentru arme şi po­doa­be, mare aproape cât o biserică. Dar domnul Munteniei n-a fost singurul rege interesat de comori. Peste sute de ani, tânărul rege Mi­hai, împreună cu istoricul său, Ion Conea, aveau să vină şi ei la Sohodol, între 1942 şi 1944, ca să sape cu sătenii, după comori. Câţi dintre istoricii de azi ştiu despre aceste eve­nimente? Chiar şi tezaurul Băncii Naţionale, peste 200 de tone de aur, a fost as­cuns, între 1944-1947, într-o peşteră aflată deasupra Mânăstirii Tis­mana. Soho­dolenii au ştiut. Aflaseră, mai ales atunci când o ma­şină din convoiul ce urca spre mânăstire s-a răstur­nat din cauza unui podeţ rupt şi o cutie cu lingouri s-a sfărâ­mat pe uliţă, în văzul sătenilor. Au ştiut, dar au păstrat secretul. Aşa sunt urmaşii lui Basarabă. Aşa e firea oamenilor pe aici.

Un martor de preţ

Frăţilescu îmi spune că numărul co­morilor as­cun­se încă în munţi e nesfâr­şit. Sunt peste 2000 de peş­­teri în ţinutul ăsta gor­jean, întortocheate şi greu acce­sibile, cele mai bune ascunzişuri cu pu­tinţă. Pe toate le ştie, cu indicaţii topo­gra­fice pre­cise; le-a văzut, le cunoaşte poveş­tile. Le-a văzut, dar "nu s-a atins", nu-l mai in­tere­sea­ză co­morile, con­vins fiind că aurul smin­teşte oamenii şi le tulbură su­fletele. "Dar sunt sigur că încă mai e mult", zice.
Mărturisesc că, uneori, ascultându-l pe acest om vorbind atât de sec despre lu­cruri atât de senzaţionale, m-am îndoit de spu­sele lui. Mai întâlnisem asemenea cău­tă­tori de comori, ce alergau toată via­ţa după o himeră, punând nefericirea lor pe seama unor conspi­raţii ascunse împotrivă-le. Ser­vicii secrete?... Urmă­riri şi bătăi ca-n filme?... Sute de kilograme de aur?... Pergamente cu hărţi?... Mi se păreau cam prea "puse cu mâna", toate. N-o fi cumva doar o ticluire a min­ţii unui om trauma­ti­zat, care-şi exagerează viaţa ca să se victimizeze? Aşa m-am gândit, până ce am ajuns la Bucureşti şi l-am contactat pe genera­lul Ioan Talpeş. Surprinză­tor, cunoscutul om politic, fost director al SIE, mi-a spus foarte rela­xat că îşi aminteşte totul, că toate evenimentele din viaţa lui Nicolae Frăţilescu relatate mai sus sunt ade­vă­­rate. Episodul cu Ilie Cea­u­şes­cu... Arestarea şi bătăile în­casate de la Mi­liţie, fiind­că au dinamitat mun­tele şi-au tăinuit un perga­ment de patrimoniu al lui Matei Basarab... A recu­nos­cut că zona aceea, Tis­mana-So­ho­dol, a pre­zen­tat mare interes pentru insti­tuţiile sta­tu­lui, datorită den­sităţii extraordinare de tezaure, că a fost trimis el însuşi acolo, de Ilie Ceau­şescu, ca să le cerceteze şi să le caute. "Îmi amintesc bine po­vestea, deşi au tre­cut 27 de ani. Dar perga­mentul nu a ajuns la mine. Am văzut nişte cópii în­tr-un plic, s-au vehi­culat mai multe variante în acea vre­me. Dar origi­nalul nu l-am văzut. E, într-adevăr, fa­buloasă zona aceea, cu toate trecerile acelea spre Banat, spre Hu­ne­doara, spre ţinutul momârlanilor... Rar vezi un­deva o asemenea concentraţie de poveşti cu comori. După plecarea omu­lui din Sohodol, am avut unele discuţii cu genera­lul Ilie Ceauşescu. Mi-a zis: «Du-te tu acolo şi vezi, e ceva?» Am mers la So­hodol dar, din câte ştiu eu, nu s-au început săpături acolo. Atât ştiu. Dar, repet, pergamentul nu l-am vă­zut. Dacă omul acela ştie mai mult, ar trebui să vină să spună cui i-a dat perga­mentul. Să vină să spună!"
Departe, într-un sat din vârful unor munţi încă plini de poveşti cu aur, omul care ar trebui să spună a obosit. Nu-i mai trebuie comori. Îşi aminteşte mereu ziua când a ieşit din biroul lui Ilie Ceauşescu şi s-a întors acasă, în Sohodolul lui, ţinând în mâini o foaie albă de hârtie. În gară la Tîrgu Jiu erau cordoane de miliţie, dar el a arătat foaia şi l-au lăsat să treacă. A mers tot mai departe, către munţi, având în mână pa­şa­portul său către libertate. S-a gândit atunci la perga­ment. Câtă suferinţă, câte trădări pentru o bucată de piele... El, care l-a avut, a fost singurul care nu s-a îm­bogăţit din asta. Astăzi, este convins că toţi ceilalţi au profitat, cumva, că străinii care-au venit mai târziu să sape în peştera lui trebuie să fi ştiut de undeva despre hartă. Acum, toţi sunt morţi. Cei din grupul lui, cei care l-au bătut, informatorii din sat care l-au tră­dat şi ziceau că-i sunt prieteni. Toţi sohodolenii care-au avut vreo legătură cu comoara. "Toţi au mu­rit, numai eu sunt în viaţă", zice. Şi ăsta i se pare cel mai mare câştig.

(Autorul mulţumeşte în mod special domnului pro­fesor Nicolae Tomoniu, cercetător pasionat al ţinutu­lui Tismanei şi director al revistei "Sămănătorul", pentru sprijinul inimos în realizarea acestui material. Facem apel, totodată, către organele abilitate, să de­clanşeze intervenţiile necesare pentru găsirea perga­mentului lui Matei Basarab. Ar fi un câştig imens pentru patrimoniul României.)