La 18 ani de la debut, formaţia CRI GRI şi-a prezentat pe 11 decembrie, în clubul bucureştean La Scena, un album ce adună cele mai bune cântece lansate până acum. În lumea muzicală actuală, dominată de dulcegării şi de paiete, CRI GRI are un destin asemănător greieraşului ce cântă de zor, nevăzut, neştiut, bine ascuns în iarbă. Nevăzută la televiziuni, prea puţin difuzată la radio, auzită doar din subsolurile cluburilor, formaţia bucureşteană merită însă luată în seamă. De ce? Pentru un fapt simplu, ce pare desuet: cântă bine! Are o voce puternică, piese interesante şi versuri bine ticluite. "Credinţa mea muzicală a fost să transmit o emoţie într-un cântec, ca şi când ai vrea să oferi ceva cuiva drag, să-i meargă la suflet", spune Ştefan Mardale, fondatorul trupei, autorul muzicii şi al versurilor. "Cântecele nu au fost scrise la comandă, ci în linişte, atunci când le-a venit timpul. De pe precedentele noastre trei discuri, am ales melodiile pentru această culegere cu ochii închişi, fără un criteriu exact de selecţie, le-am strâns pe cele mai apropiate sufletului meu, gândind că dacă pe mine încă mă fascinează, aşa se va întâmpla şi cu ceilalţi. Le-am reorchestrat, reînregistrat şi, în unele cazuri, chiar rebotezat, mai mult de amuzament. Am avut alături un om excepţional, pe Victor Panfilov, un producător muzical cum rar se mai găseşte în România."
Trei castraveţi şi o murătură
- Familia, mediul artistic al Brăilei natale, ce te-a îndrumat spre muzică?
- Nu am avut legături cu lumea artistică din Brăila, eu provin dintr-un mediu industrial. Mai mult de douăzeci de ani am lucrat în fabrici, uzine, pe şantiere, ca electrician. Iar acasă, nici atât. Tata ştie câteva cântece vechi, ruseşti, două dintre ele le-am înregistrat pentru că sunt foarte frumoase. Are voce bună, ştie să-şi împartă tonalităţile, dar cântă numai când se pileşte. A, şi am avut un străbunic, l-am şi prins un pic, care cânta din coşciugul pe care şi-l pregătise din timp. Se aşeza acolo şi cânta la caval. Când străbunica pregătea masa, îi trimitea pe cei mici să-l cheme, dar nu prea se îndemnau să meargă, nu ştiau dacă mai trăieşte sau nu. Avea vreo 98-99 de ani. În copilărie, ascultam conştiincios toate vinilurile părinţilor, cu folclor uşurel, Gică Petrescu şi celelalte. Cântam de zor. Ţin minte că într-o vară, la ţară, la bunica mea habotnică, ce ţinea posturile negre, dar nu ne bătea cu asta la cap, am avut o infecţie la talpă şi nu puteam să ies cu copiii la joacă. Aşa că, direct din camera bunicii ieşeam pe geam, mă căţăram în măr şi cântam de acolo, de pe o cracă, toată ziulica. Nu ştiu ce era în capul meu. Apoi, prin clasa a şasea, în '75 adică, am avut prima formaţie, se numea "Trei castraveţi şi o murătură". Eram trei băieţi şi o fată, cam băieţoasă, ei băteau percuţia în pupitrele băncilor şi eu cântam cu vocea. Improvizam mult şi, de fiecare dată când întârziau profesorii la ore, noi aveam recital.
Coperta albumului
- Într-o zi, pe când eram în primul an de liceu, am avut o revelaţie, deşi la vremea aia nu ştiam ce înseamnă aşa ceva. Mă uitam pe geam, la tufele de ceapă din grădină, şi am avut sentimentul acesta puternic că trăiesc degeaba. Nu ştiu de unde mi-a venit, nu citeam nicio carte pe atunci. Dar îmi amintesc exact textura geamului, cum stătea perdeaua într-o parte... Şi atunci am luat o scândură dintr-un gard să-mi fac chitară, i-am pus liţe de bobinaj, cum văzusem că au chitarele prin vitrină, iar tastele le-am făcut din sârmă de balot. Aveam de unde, tata era tractorist. Acum, orice sârmă pui pe lemn, ea vibrează, era o tâmpenie, dar eu bâzâiam la ea toată ziua, cum auzisem muzică rock. Apoi mi-am luat magnetofon şi făceam rost de benzi de la un amic ce se avea bine cu vaporenii. Aşa am ascultat prima oară Beatles, Deep Purple şi am rămas impresionat de intensitatea muzicii, de sunet, cu totul altul decât melodiile dulci, pop, pe care le auzisem până atunci. Mama era mai permisivă, ca toate mamele, dar tata nu mă lăsa să ascult aşa o muzică. L-am întrebat: "Bine, tată, dar la radio am voie?" Asta da. Aşa că am luat un cadru de radio, am aranjat nişte fire să ajungă la magnetofonul din spate şi aşa ascultam rock acasă. Tata a zis, la un moment dat: "Mă, da' ăştia la radio dau tot muzică d-aia de care asculţi tu", dar nu s-a prins. Apoi am dat din greşeală unui amic o bandă pe care o înregistrasem cu mine cântând, iar el a zis că am voce şi m-a luat în trupa liceului. Aveam scule atât de proaste, încât cântam mai mult în mintea noastră. Un profesor ne-a chemat să cântăm la balul liceului şi, când am ajuns să cântăm pe scule adevărate şi m-am auzit pe scenă, într-o engleză inventată, nu mai ştiam pe unde să scot cămaşa. După concert, am întrebat un prieten, care ştiam că nu m-ar cruţa, cum a fost. "A fost bine", mi-a zis, "dar cam multe baby-uri".
- Ce a urmat?
- Cu un grup de optimişti, am plecat la Ţăndărei să facem trupă de rock. Am cântat prin toată zona Sloboziei, prin comune, la casele de cultură. Veneau actori din Bucureşti, de la teatre, de la Revistă şi, ca să scape de dat autografe, ne puneau pe noi să cântăm la sfârşit. Cântam rock sănătos şi oamenii ascultau, erau atenţi şi la versuri, nu vorbeau între ei, erau participativi. Lucrurile s-au schimbat radical după '90, publicul a devenit neinteresat de texte, neatent. Poate şi aşteptările prea mari, neîmplinite, de după '90... Eu am plecat la Timişoara, unde am cântat cu trupa Foileton câţiva ani, apoi m-am stabilit la Bucureşti, unde am înfiinţat Cri Gri. Am scos patru discuri, sunt bucuros că avem piese bune pe ele, însă, recunosc, sunt dezamăgit de faptul că mi-aş fi dorit o activitate concertistică mult mai intensă. Pentru că nu am făcut trupa să mă bag în seamă, să ies în faţă, ci pentru că am ceva de spus.
Conserva cu vin
În concert, la "Club A"
- Nu este vina publicului, ci a mass-media, a celor ce le oferă muzică spre ascultare, ei sunt cei inculţi, nu ascultătorii. Ştiu ce spun. Provin din mediul muncitoresc, am rude la ţară, nu-i chiar atât de complicată muzica mea. Am un exemplu foarte clar. Ultimele luni de armată le-am făcut la Ostrov, în sudul Dobrogei, printre vii întinse şi pomi fructiferi. Lângă ele, barăci în care stăteau muncitorii necalificaţi veniţi de prin ţară să culeagă strugurii şi fructele. Eu, în fiecare seară, îmi luam chitara şi urcam pe un deal, cântam acolo pentru mine. Într-o zi, a venit unul din oameni să mă întrebe dacă nu vin să cânt şi la ei, la baracă. M-am gândit: "Ce să le cânt ăstora? Unii nici nu ştiu să scrie şi să citească!". Dar m-am dus şi le-am cântat un blues scris de mine, "Glas de peşte". Unii erau numai ochi şi urechi, alţii ascultau în timp ce-şi lustruiau pantofii sau te miri ce mai făceau. La sfârşit, a venit omul ăsta, mi-a întins o conservă în care pusese vin şi mi-a zis: "Ia şi bea, că eşti de-al nostru". Ani de zile mai târziu, am înregistrat la televiziunea naţională trei cântece pentru o emisiune muzicală. Unul dintre cântece nu a fost difuzat, pe motiv că versurile sunt prea complicate, lumea nu înţelege. Era acelaşi "Glas de peşte", pe care-l cântasem în baraca acelor oameni simpli.
- Ce te face să continui să compui muzică, versuri, să concertezi?
Pe scenă, la lansarea albumului "11 povestioare"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
