Darul bunicului
Chiar și acum, după atâția ani, căutătorul de comori Nicu Frățilescu încă se mai teme. Trăiește singur deasupra satului Sohodol, în apropierea Mânăstirii Tismana, în două căsuțe bătrâne de două veacuri. Ajungi greu la el, pe-o hudiță îngustă și desfundată, ce suie abrupt spre păduri. Dar și mai greu e să pătrunzi în ograda lui întinsă pe-un mal de deal, căci gazda nu răspunde la strigările noastre, iar câinii se-oțărăsc cu clonții dezveliți. Iese târziu, rămânând, bănuitor, pe pridvorul casei, și nu răspunde la întrebări până ce nu aude "parola": venim din partea profesorului Tomoniu, de la Tismana, un om în care Frățilescu are deplină încredere. Totuși, mai dă un telefon pentru confirmare, după care dispare iarăși în casă, făcându-mi semn să aștept. "Oare mai vine, sau m-a lăsat aici?", mă întreb în timp ce frigul îmi pătrunde în oase.
Hudicioara pe care am ajuns se numește "a Bureților" și urcă în sus, către munte, la fel ca toate celelalte ulițe ale satului, care se cațără și ele spre înălțimi. Așezat la poalele sudice ale Vâlcanului, vecin, peste crestele sale, cu Țara Hațegului, și la apus, cu Țara Cloșanilor, Sohodolul Tismanei a fost, și el, cândva o țară domnească, țara regilor Basarabi, a căror amintire e vie, încă, în conștiința localnicilor și în poveștile despre comorile ascunse în munți. În stâncile de piatră ce înconjoară localitatea sunt sute și sute de peșteri adânci și întortocheate, despre care se spune că încă adăpostesc comori uriașe, ascunse acolo de-a lungul istoriei...
Frățilescu apare, în sfârșit, în ograda casei, îmbrăcat c-o haină lungă, de piele, cravată și pălărie pe cap. E felul lui de-a spune că e dispus să vorbească, că mă consideră demn de încrederea lui. Știe de ce am venit și încuviințează cu o resemnare în care se mai simte mânia: "Da. Pergamentul este al meu!". L-a ținut ascuns ani și ani, l-a descifrat și l-a contemplat de mii de ori, i-a înfierbântat speranțele și i-a aprins visele, și a plătit pentru asta înzecit. Ce vreau să știu mai mult? De pe dâmbul din curtea casei îmi arată apoi Sohodolul, satul în care pe jumătate din oameni îi cheamă Frățilescu, în care mulți purtau până nu de mult porecla "de-a lui Basarabă". Îmi zice de străbunica sa, Irina, care era fiică de logofăt domnesc și a moștenit cam un sfert din sat (are și documente doveditoare), de bunicul său, Frățilescu V. Nicolae, mare vânător, care, chiar înainte de moarte, i-a lăsat moștenire pergamentul acela înscris pe piele, cu semnătura lui Matei Basarab. Îl vede și acum înaintea ochilor. O piele de vițel, scrisă cu litere vechi, slavone, purtând sigiliul domnesc. O hartă a lui Matei Basarab, indicând ascunzișul unei comori. "Îl țineam în brațe pe bunicul meu, pe pat. Avea dureri și plângeam. Eu n-am avut tată, bunicul ăsta m-a crescut pe mine. Era anul 1985, în toamnă, și dânsul mi-a povestit de comoară, cu exact două zile înainte să-și dea sufletul. Prin 1938-'40, îi ducea blănuri de animale mari unui om din Baia de Aramă - neam cu noi - un negustor bogat și bătrân, zis Cosoabă. Avea han acolo, moară, avere. Și bunicu-i aducea din munte blănuri, urși, lupi mari, pentru hanul lui. Ca frații erau ei doi. Într-o seară, la un pahar de vin, negustorul i-a arătat pergamentul ăsta: «Mai bine ia-l tu. Mi l-o dat unu' de-a lui Basarabă, din sat de la tine. Zice că-i un înscris, făcut de mâna domnitorului, cu o hartă! Io-s bătrân și mi-i frică. Îi scris în altă limbă, îi încâlcit, nu știu eu cu din astea. Or fi comori blestemate...». Pe urmă, imediat, a venit războiul, comunismul. Și lui bunicul i-a fost frică, nu s-a băgat. Mi l-a dat mie, și eu n-am putut să mă țin. Eram tânăr, visam nopțile aur. După câteva luni am pornit să caut comoara lui Basarab".
Din mila lui Dumnezeu, Io, Matei Voievod...
Ieșim din curtea casei, și Nicu Frățilescu mă duce mai sus, spre-un loc unde ulița cotește către un hău amețitor. Îmi arată în zare, peste întreg satul, o pată albă de stâncă. Se vede vag, în cețuri. Ca un perete vertical, dispus în coloane calcaroase, așa cum întâlnești doar prin marile canioane: Steiul Coziei! Acolo, într-un versant, e locul comorii pe care a căutat-o ani la rând! Acum, pe ninsoarea asta, e imposibil să ajungi acolo, zice. Chiar și vara, trebuie să mergi mult, prin păduri, pe poteci neumblate. Și dacă ajungi, nu vezi locul. Trebuie să cobori pe funie.
Doi ani de zile i-a luat ca să găsească intrarea în Peștera Rotată. Doi ani în care n-a știut de el, n-a avut odihnă nici ziua, nici nopțile. L-a căutat pe un unchi de-al său, Frățilescu G. Nicolae, un bătrân cantor, cu studii teologice, care știa latina, greaca, și mai ales slavona veche. L-a rugat sub jurământul tăcerii să îi traducă pergamentul. Aproape o lună le-a luat să deslușească slovele acelea vechi, să le compare cu cele din alte documente ale vremii, să pună cap la cap semnele hărții. Era limpede, literă cu literă, dedesubtul schiței comorii scria: "Din mila lui Dumnezeu, Io, Matei, voievod și domn a toată Țara Românească, azi leatul 7142 (1634 d. H.), luna ghenar..." S-au speriat amândoi. Aveau în mâini, nu doar un tezaur mare (probabil sute de kilograme de aur, după calculele lor), ci și o relicvă istorică neprețuită. Tăinuirea ei însemna pușcărie, primejdie de moarte. Nicu era însă prea tânăr ca să-i mai stea ceva împotrivă. Și-a adunat un grup, cu cei mai de încredere oameni pe care îi cunoștea. Munteni tăcuți, care știau să țină secrete. L-a chemat pe Romulus Barbu din Motru Sec, un vechi căutător de comori, fost țărănist, ce suferise sub comuniști, și nu mai avea ce pierde. Au pornit să găsească comoara, pas cu pas, după indiciile pergamentului. Și-au adus oile-n Steiul Coziei și au făcut "conac" lângă stâncă, o casă de bârne, în care se adăposteau, zicând că sunt ciobani. Au stat acolo, lângă munte, și au așteptat clipa...
"Ne-am dat seama unde era perete zidit de mâna omului, gros de doi metri, dar înăuntru, peștera se surpase chiar la intrare. S-au dărâmat stalactitele de la un izvor subteran. De câteva ori am dinamitat stânca, la intervale rare, apoi dispăream și iarăși ne întorceam după un timp. Săpam noaptea, împreună, și visam cu toții cum o să ni se schimbe viața. Eram deja băgați adânc în grotă, zgomotele noastre nu se mai auzeau afară, spre sat. Săpam, și-n fiecare zi ne așteptam să ieșim în «camera» tezaurului. Era vară, anul 1987. Ziceam că suntem atât de aproape..."
Trădarea
La fiecare întrebare mai abruptă, Frățilescu răbufnește imediat: "Da' de ce mă întrebați asta?" E suspicios, temător, i se pare că știu mai multe decât el și nu vreau să-i spun. Nu s-a lămurit nici azi, pe deplin, despre desfășurarea evenimentelor. Despre marea trădare. Nici acum n-are toate răspunsurile. Bănuiește cine i-a trădat, dar nu vrea să spună. Când își amintește, chipul i se înnegurează ca de moarte. Au fost șase oameni care au venit în acea noapte cu milițienii la coliba din munte, toți înarmați cu puști de vânătoare. "Erau pădurari. Guță Gheorghe, Vasiloni V. Ion, Aldoiu Constantin, Căpriță M. Mihai. Mi-erau prieteni, vecini, oameni de aicea, din sat. Toți au fost informatori. Unul, Gavrilescu Vasile, zis «Neamțu'», a băgat pușca pe ușă și-a strigat: «Sus mâinile, că trag!» Din spatele lui au năvălit doi milițieni, trăgând focuri de armă, de avertizare. Ne-au pus cătușe pe mâini, ne-au culcat și ne-au pus pistolul la tâmplă: «Ziceți unde-s armele și sacii cu aur!» Și-au început să ne bată. Lui Romulus Barbu, de la asta cred că i s-a tras moartea, de la cât a fost lovit numai în cap. Ne acuzau că suntem din Brigăzile Roșii, că suntem spioni. Atâta ne-au bătut până ce am recunoscut. N-aveai cum. Ne omorau acolo. Le-am dat dinamita, am mers cu ei să le arătăm peștera. Totul s-a sfârșit pentru mine, în noaptea aceea. Aveam numai 25 de ani, abia mă căsătorisem."
Securitatea și aurul
Milițienii, însă, n-au întrebat atunci de pergament. Nu știau. Îi interesa aurul. Le-au ordonat să se prezinte a doua zi la secție, să înceapă ancheta. Dar Frățilescu nu s-a mai dus. Știa că doar pentru dinamită ar fi făcut ani buni de închisoare, dar putea fi mult mai rău. A fugit în munți, s-a ascuns prin peșteri, aproape o lună, apoi la mânăstirea Lainici, pierzându-se printre călugări. După un timp, a primit vești de la un "frate" de-al lor, tot membru al grupării, care i-a spus că sunt șanse să scape. A coborât muntele spre apus, la Cerna-Sat, și acolo s-a întâlnit cu un profesor de liceu din Severin, pe nume Aurel Pera.
"Era căpitan de Securitate, mi-a spus că nu voi păți nimic, să stau liniștit. M-a urcat într-o mașină și m-a dus la Severin, într-un birou, unde m-a hipnotizat, mi-a pus ceva în cafea, substanțe din acelea pe care le folosesc spionii, ca să spui tot adevărul. Mi-a zis că voi scăpa de pușcărie, dacă le spun unde e pergamentul. Pergamentul, asta voia el, mai mult decât aurul. Am mers cu dânsul în Steiul Coziei, l-am dezgropat din spatele «conacului» și i l-am dat. Cu mâna mea i l-am dat. Și el a pus prietenos mâna pe mine și mi-a spus «bravo, așa o să fie bine». După câteva zile, mi-a dat un plic sigilat, m-a băgat într-un Aro de armată și m-a trimis la gară la Severin, apoi cu trenul până la București, la domnul Ioan Talpeș, care în vremea aceea era locotenent-colonel în armată. I-am dat plicul, el l-a deschis și mi-a pus în față o hartă detaliată a zonei Tismana: «Arată-mi unde e». I-am arătat, apoi am urcat într-o mașină militară și împreună cu dânsul am mers la generalul Ilie Ceaușescu, în Ghencea, direct în biroul lui. Ilie Ceaușescu m-a invitat să iau loc într-un fotoliu, m-a servit cu o cafea și cu o țigară Kent. Pe urmă s-a uitat lung la mine, așa, și a zis: «Deci, tu ești...» A vorbit ceva la ureche cu domnul Talpeș și s-a întors la mine: «Da, ești liber. O să trimit un telex la primul secretar Bulucea. Gata.»"
Nici azi, după aproape 30 de ani, Nicu Frățilescu nu pricepe deplin tâlcul celor petrecute în acele zile. Atunci s-a bucurat că e liber, că s-a putut întoarce acasă. După doi ani, Ceaușescu a căzut și toți oamenii au fost la fel de liberi ca dânsul. Imediat după această libertate, au început să apară în Munții Sohodolului puzderie de căutători de comori, de data asta, cu detectoare super-performante, răscolind peșterile după tezaurele Basarabilor. În Steiul Coziei, l-a prins el însuși asupra faptei, pe unul Freddy, un american ce privea pe laptop-uri în adâncul pământului, însoțit de-un căutător din Oradea, tot cu cetățenie americană. Săpau chiar în grota lui, în Peștera Rotată! Doar într-o zi au scos un cazan cu 50 de kilograme de aur, dar a fost mult mai mult. De unde știau? A fost sfătuit să nu se amestece, că-s implicați și "alții", servicii secrete, că nu-s veniți aici de capul lor. Nicu nu s-a băgat. Doar a umblat ca nebun pe munți și i-a văzut pe alții cum se îmbogățesc, unul după altul, din aurul "lui". Chiar și azi, este o adevărată "iscoadă a munților". Umblă zilnic zeci de kilometri pe jos, peste tot, fiecare clenaț de stâncă îl știe pe dinafară. Aprig neam, Frățileștii ăștia din Sohodol! Oameni ai locului. Până nu de mult, mulți aveau porecla sau chiar numele de "Basarabă". Unii bătrâni sohodoleni mai spun și azi, cu emoție, că se trag din stră-strănepoții oștenilor de elită ai lui Matei Voievod. Că sunt "de-a lui Basarabă". Pușcașii și tunarii care l-au apărat, timp de zece zile la rând, pe Matei Basarab, în cetatea Mânăstirii Tismana, de asediul oștirilor lui Leon Vodă. Tot ei au fost cei ce-au zidit aici, în Steiul Coziei, peștera unde domnitorul fugar a ascuns întregul tribut strâns din Oltenia, pentru câștigarea domniei. Oștenii de suflet ai lui Basarab. Oameni tari, care știau să țină secrete o viață. Sohodolenii sunt recunoscuți pentru asta și azi. Așa este și acest Frățilescu, nepot de logofăt domnesc după acte, care n-a spus nimic vreme de aproape 30 de ani, cumva și din recunoștință față de securiștii care, totuși, i-au oferit libertatea. N-ar fi făcut-o nici azi, dacă acum vreo câțiva ani nu l-ar fi căutat acasă chiar Aurel Pera, fostul securist căruia i-a dat, cândva, pergamentul. Acum e profesor la Universitatea din Craiova, lumea a uitat de trecutul lui. Era vară, venise în vacanță, s-a gândit să treacă și pe la "bunul său prieten" de odinioară. La întâlnirea aceea, Nicu și-a luat inima-n dinți și i-a cerut pergamentul. I-a spus, fără ranchiuni și dușmănie, că-i o moștenire din neamul lui, că l-ar vrea înapoi, doar așa, ca amintire, căci de mult nu-i mai stă mintea la comori. Pera l-a bătut prietenește pe umăr, la fel ca înainte: "Lasă, c-o să ți-l dau eu. Mai treci pe la mine, la Severin, pe la facultate, am auzit că studiezi dreptul, o să te ajut..." "Am mai fost pe la el de câteva ori, dar de fiecare dată m-a dus cu vorba. Mi-am dat seama că n-o să-l mai văd veci de veci."
Cuibul comorilor
Coborâm către sat, căci Nicu trebuie să aprindă focul la casa de rugăciune a bisericii adventiste. De mulți ani s-a "pocăit", trăiește curat, smerit, fără pofte de înavuțire. Poate că și ăsta a fost motivul pentru care a dezvăluit toate secretele astea vechi - fiindcă noua religie nu l-a lăsat să mintă. S-a născut de Crăciun, îndată e ziua lui, face 55 de ani. I-e dor de fiica sa, Elena, pe care a crescut-o singur și care apoi a plecat în țări străine, lăsându-l sihastru aici, cu comorile lui negăsite. Deși trăiește modest, Frățilescu nu se plânge. E om cu carte, a făcut o facultate de horticultură și alta de drept, a înființat cândva o asociație locală de juriști, care luptă fără prea mari speranțe pentru retrocedarea pământurilor, inclusiv pentru cele ale neamului său de urmași "de-ai lui Basarabă". Mai mult decât comoara îl interesează acum istoria din spatele pergamentului său: Basarabii! Dacă s-ar găsi, documentul lui ar rescrie istoria! De aici, din Sohodol, a pornit totul. Din "cuibul de vulturi" al Sohodolului și al Mânăstirii Tismana! El știe locurile, toate semnele tezaurelor străvechi. Sunt atât de multe în jurul unui singur sat! Tot în Steiul Coziei, într-o grotă cu cruce, e aurul ascuns de însuși Sfântul Nicodim, primit de la cneazul Lazăr al Serbiei, atunci când a venit să înălțe mânăstirile Vodița și Tismana. Nici azi nu a fost scos tot! Mai încolo, în peștera Chiciura, Tudor Vladimirescu a zidit o altă comoară, căutată îndelung. Și tot lângă sat, sub culmea Tihomirului, într-o peșteră adâncă și amplă, a fost amenajată de Matei Basarab o întreagă topitorie de aramă, pentru arme și podoabe, mare aproape cât o biserică. Dar domnul Munteniei n-a fost singurul rege interesat de comori. Peste sute de ani, tânărul rege Mihai, împreună cu istoricul său, Ion Conea, aveau să vină și ei la Sohodol, între 1942 și 1944, ca să sape cu sătenii, după comori. Câți dintre istoricii de azi știu despre aceste evenimente? Chiar și tezaurul Băncii Naționale, peste 200 de tone de aur, a fost ascuns, între 1944-1947, într-o peșteră aflată deasupra Mânăstirii Tismana. Sohodolenii au știut. Aflaseră, mai ales atunci când o mașină din convoiul ce urca spre mânăstire s-a răsturnat din cauza unui podeț rupt și o cutie cu lingouri s-a sfărâmat pe uliță, în văzul sătenilor. Au știut, dar au păstrat secretul. Așa sunt urmașii lui Basarabă. Așa e firea oamenilor pe aici.
Un martor de preț
Frățilescu îmi spune că numărul comorilor ascunse încă în munți e nesfârșit. Sunt peste 2000 de peșteri în ținutul ăsta gorjean, întortocheate și greu accesibile, cele mai bune ascunzișuri cu putință. Pe toate le știe, cu indicații topografice precise; le-a văzut, le cunoaște poveștile. Le-a văzut, dar "nu s-a atins", nu-l mai interesează comorile, convins fiind că aurul smintește oamenii și le tulbură sufletele. "Dar sunt sigur că încă mai e mult", zice.
Mărturisesc că, uneori, ascultându-l pe acest om vorbind atât de sec despre lucruri atât de senzaționale, m-am îndoit de spusele lui. Mai întâlnisem asemenea căutători de comori, ce alergau toată viața după o himeră, punând nefericirea lor pe seama unor conspirații ascunse împotrivă-le. Servicii secrete?... Urmăriri și bătăi ca-n filme?... Sute de kilograme de aur?... Pergamente cu hărți?... Mi se păreau cam prea "puse cu mâna", toate. N-o fi cumva doar o ticluire a minții unui om traumatizat, care-și exagerează viața ca să se victimizeze? Așa m-am gândit, până ce am ajuns la București și l-am contactat pe generalul Ioan Talpeș. Surprinzător, cunoscutul om politic, fost director al SIE, mi-a spus foarte relaxat că își amintește totul, că toate evenimentele din viața lui Nicolae Frățilescu relatate mai sus sunt adevărate. Episodul cu Ilie Ceaușescu... Arestarea și bătăile încasate de la Miliție, fiindcă au dinamitat muntele și-au tăinuit un pergament de patrimoniu al lui Matei Basarab... A recunoscut că zona aceea, Tismana-Sohodol, a prezentat mare interes pentru instituțiile statului, datorită densității extraordinare de tezaure, că a fost trimis el însuși acolo, de Ilie Ceaușescu, ca să le cerceteze și să le caute. "Îmi amintesc bine povestea, deși au trecut 27 de ani. Dar pergamentul nu a ajuns la mine. Am văzut niște cópii într-un plic, s-au vehiculat mai multe variante în acea vreme. Dar originalul nu l-am văzut. E, într-adevăr, fabuloasă zona aceea, cu toate trecerile acelea spre Banat, spre Hunedoara, spre ținutul momârlanilor... Rar vezi undeva o asemenea concentrație de povești cu comori. După plecarea omului din Sohodol, am avut unele discuții cu generalul Ilie Ceaușescu. Mi-a zis: «Du-te tu acolo și vezi, e ceva?» Am mers la Sohodol dar, din câte știu eu, nu s-au început săpături acolo. Atât știu. Dar, repet, pergamentul nu l-am văzut. Dacă omul acela știe mai mult, ar trebui să vină să spună cui i-a dat pergamentul. Să vină să spună!"
Departe, într-un sat din vârful unor munți încă plini de povești cu aur, omul care ar trebui să spună a obosit. Nu-i mai trebuie comori. Își amintește mereu ziua când a ieșit din biroul lui Ilie Ceaușescu și s-a întors acasă, în Sohodolul lui, ținând în mâini o foaie albă de hârtie. În gară la Tîrgu Jiu erau cordoane de miliție, dar el a arătat foaia și l-au lăsat să treacă. A mers tot mai departe, către munți, având în mână pașaportul său către libertate. S-a gândit atunci la pergament. Câtă suferință, câte trădări pentru o bucată de piele... El, care l-a avut, a fost singurul care nu s-a îmbogățit din asta. Astăzi, este convins că toți ceilalți au profitat, cumva, că străinii care-au venit mai târziu să sape în peștera lui trebuie să fi știut de undeva despre hartă. Acum, toți sunt morți. Cei din grupul lui, cei care l-au bătut, informatorii din sat care l-au trădat și ziceau că-i sunt prieteni. Toți sohodolenii care-au avut vreo legătură cu comoara. "Toți au murit, numai eu sunt în viață", zice. Și ăsta i se pare cel mai mare câștig.
(Autorul mulțumește în mod special domnului profesor Nicolae Tomoniu, cercetător pasionat al ținutului Tismanei și director al revistei "Sămănătorul", pentru sprijinul inimos în realizarea acestui material. Facem apel, totodată, către organele abilitate, să declanșeze intervențiile necesare pentru găsirea pergamentului lui Matei Basarab. Ar fi un câștig imens pentru patrimoniul României.)