Poveşti din pădurea de argint

- Îngeri păzitori ai pădurilor, silvicultorii străbat tărâmul de gheaţă al iernii, ca să ducă în raniţe bucăţi de sare pentru căprioare şi cerbi, sau grăunţe pentru păsările flămânde. Mai mare peste codrii de lângă cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, inginerul silvic Nicu Oproiu ne pofteşte într-o călătorie pe poteci îngropate în omăt -

- Sunteţi inginer silvic în munţii vechilor daci, la Grădişte. Cum arată regatul lui Decebal, când este stăpânit doar de viscol şi de zăpezi?

- Mulţi ar crede că iarna, în munţi, este un ne­sfâr­şit peisaj alb, nemişcat, în care nu se întâmplă mare lucru, pentru că vieţuitoarele s-au retras la iernat. Dar abia acum tainele naturii ies la iveală, când pădurea este desfrunzită şi munţii sunt albi şi goi. Dacă ştii să observi, e un bun prilej să vezi cel mai greu şi mai fru­mos moment al vieţii din mun­­te: lupta pentru supra­vie­ţuire. Eu am norocul să trăiesc pe viu întâmplările nevăzute ale naturii, pentru că asta e misiunea noastră, să avem grijă de pădure şi de sălbăticiuni. Când e iarna cea mai grea, când ză­pa­da îţi trece de brâu şi nu se mai văd nici măcar tu­fe­le de muri sau de măceşi din nămeţi, când viscolul te orbeşte, încât nu mai vezi nici la doi paşi, noi urcăm cu raniţa plină de sare şi de mâncare pentru animalele pă­­du­rii. O bună parte dintre vieţuitoare hi­bernează, şi-au făcut culcuş, unde aş­teap­tă adormite venirea primăverii. Dar multe dintre ele înfruntă anotimpul. Sunt mai greu de vă­zut, mai precaute, pentru că hrana e pu­ţină şi liniştea le expune mai mult. Iar­na, care nouă ni se pare superbă, pentru ele este testul suprem.
Când iernile sunt foarte grele, anima­lele duc, efectiv, o luptă de zi cu zi pentru supravieţuire. Sigur, există şi adaptări. De exemplu, toate au o vestimentaţie spe­cială pentru acest sezon. Dacă cerbii au vara o culoare aproape portocalie, iarna sunt cenuşii, îi confunzi uşor cu arborii sau peticele de pământ. Vara, dacă vezi un lup, nu dai doi bani pe el, zici că e un câine maidanez, însă iarna e impresio­nant: are o blană mare, ce îi dă o statură impunătoare, feroce. Chiar şi păsările sau urşii îşi schimbă coloritul. Cele maiexpuse la iarnă sunt căprioarele şi puii lor. În cazul lor, salvarea vine din faptul că se strâng în grupuri aflate permanent în stare de alertă, sesizând pericolul în timp util. Nu luptă fizic, dar împreună pot evita un atac. Pentru căprioare viaţa e grea, în primul rând din cauza lipsei de hrană, căci vegetaţia este acoperită de zăpadă. De asta, datoria noastră prioritară este să le ducem mâncare cu raniţa, în locurile unde ştim că se ascund. În al doilea rând, din cauza zăpezii mari, picioarele lor se afundă în omăt, mai ales puii fiind în felul ăsta o ţintă uşoară pen­tru lupi. Din cauza lupilor, şi mistreţii trăiesc di­ferit iarna: mai multe scroafe se unesc într-o singură turmă şi acceptă pe lângă ele câţiva masculi care să le apere. Dintre aceştia, unul este solitarul sau răz­boinicul, cel ce intervine în caz de pericol. Am văzut o asemenea scenă sus, la Tâmpu, spre Grădiştea. O turmă de mistreţi atacată de lupi s-a aşezat imediat într-un cerc, cu puii la mijloc. Scroafele erau în jurul lor şi un al doilea cerc de apărare era format din masculi. În jurul acestui cerc alerga masculul răz­boi­nic şi el înfrunta lupii care îndrăzneau să se apropie. Cu nişte colţi impresionanţi, mistreţul a reuşit să facă faţă, în felul acesta, atacului a trei lupi. În anumite ierni, chiar şi ursul, cel mai puternic dintre animalele acestor păduri, are nevoie de sprijin: îi ducem şi lui mâncare în locurile unde stă.

- La şcoală am învăţat că Moş Martin hiber­nează. Că iarna doarme fericit într-o peşteră căl­duroasă, aşteptând primăvara...

- În principiu, da, hibernează, numai că în unele ierni mai iese şi la plimbare. În arealul nostru, de pildă, avem 35 de urşi, pe o suprafaţă care poate adă­posti doar 16. De aceea, îi ţinem atent sub observaţie. Cât despre peştera călduroasă, ursul are, de fapt, un culcuş foarte mic, de obi­cei, o crăpătură îngustă în­tre două stânci sau un mic bârlog sub o piatră. Îl căp­tuşeşte bine, încă din toam­nă, cu frunze şi muşchi, şi după ce cade zăpada, îi face eventual, cu botul, o mică fereastră, un rotund un pic mai mare decât ca­pul său. Am colegi pă­du­rari care au dat peste un astfel de bârlog. Cel mai bine este să te îndepărtezi cât mai repede şi cât mai... neobservat. Pentru că - o ciudăţenie în lumea animalelor - ursul îşi creşte puiul tocmai în timpul iernii. Majoritatea animalelor fac puii primăvara, pentru ca ei să aibă timp să crească şi să poată înfrunta iarna. La urs e altfel. El îl creşte iarna şi, în ciuda dimensiunilor im­pre­sio­nante ale mamei, puiul e cam cât o palmă, abia dacă cântăreşte cinci sute de grame!

- Cunoaşteţi ca nimeni altul pădurile din zo­na cetăţilor da­ci­ce. Există un loc care să vă placă, iarna, în mod special?

- Toată zona Mun­ţilor Orăş­tiei este foarte fru­moasă. Când străbaţi codrii se­culari, numai păduri virgine, cam 700 de hectare, e greu să alegi un singur loc. Mai ales iarna, o plimbare oriunde este o minunăţie, o po­veste. Pădurile seculare nu pot fi comparate cu cele tinere, plantate de mâna omului. Într-o pădure secu­lară, ca cea de la noi, arborii au o diversitate de vârste, de la seminţişul mic, abia ridicat peste zăpadă, până la arbori de două-trei sute de ani. Ecosistemul e variat şi bogat, fiecare pasăre sau insectă îşi află me­diul potrivit. De-asta, în Occident nu există în păduri frumuseţea de la noi. Doar în pădurile vechi, în care convieţuiesc şi putregaiurile provenite din arborii bătrâni prăbuşiţi, şi copacii tineri, poţi găsi o faună bogată şi variată. Dacă pu­tregaiul lipseşte, lipsesc şi gân­dă­ceii, care îşi au în el mediul de viaţă, lipsesc şi păsările, care se hrănesc cu acei gândăcei, lipsesc şi răpitorii şi tot aşa. Toată această superbă forfotă a naturii este acoperită, iarna, de zăpadă. Mai vezi câte o pasăre care zgribuleşte pe-o ramură de copac, mănâncă cetină de brad sau seminţe de brad, ceea ce înseamnă că iarna e grea şi mâncarea puţină. Un loc unde îmi place să privesc toate astea este la Izvorele, în Vârful Cetatea. E pe drumul ce duce către Godeanu, din masivul Şureanu. Priveliştea de acolo este extraordinară şi pădurea de brad impresionantă.

- Printre păsările din pădurile Mun­ţilor Orăştiei, cândva se număra şi cocoşul de munte, cel atât de jin­duit de vânători. L-aţi întâlnit vreo­dată în drumeţiile dvs.?

- Într-adevăr, cocoşul de munte este o pasăre foarte rară şi puţini au avut bucuria să o poată vedea, chiar şi de la distanţă. Dar o să vă spun o în­tâmplare. Eram cu câţiva colegi, nu departe de locul pe care vi l-am pomenit, Izvorele. Stăteam şi ne odih­neam un pic, pentru că urcasem dincolo de pădure, aproape de golul alpin. Când, deodată, foarte ţanţoş, s-a apropiat de noi... un cocoş de munte! Am încre­menit toţi. Pasărea asta este foarte sensibilă şi foarte precaută. Te simte de la distanţă destul de mare, e foarte greu să te apropii de ea. Cel mai bun moment este, eventual, cel al rotitului, al împerecherii, când atenţia lui e captată de găinuşă. Cu toate astea, co­coşul de munte se apropia de noi fără teamă, de parcă ne-ar fi aşteptat. Era o splendoare: păşea mândru, penele negre, cu irizaţii verzi-albastre şi cu pete albe şi roşii îi străluceau. Se uita la noi de parcă ne ins­pec­ta. Apoi a plecat la fel de ţanţoş, şi noi am rămas cu uimirea unei astfel de întâlniri, dar şi cu bucuria că avem asemenea păsări excepţionale în pădurile noas­tre.

- Să vorbim, în încheiere, şi despre copaci. Ce face iarna un arbore bătrân, în frigul muntelui?

- Iarna, când e ger şi viscol, şi zăpada se tot pune pe crengile lui îngheţate, bătrânul copac... se strânge sin­gur în braţe. Aţi văzut vreodată inelele de pe trun­chiul unui copac tăiat? Ei bine, ele sunt, de fapt, ier­nile prin care a trecut singur, strângându-se în braţe, în aşteptarea primăverii.