Cu SILVIA KERIM, între pereţii de aur ai amintirilor

Iarna, pe strada Parfumului

- Silvia, iubita şi frumoasa noastră colegă, pe lângă talentul tău jurnalistic, eşti şi o minunată scri­itoare pentru copii. Vine Crăciunul! Spune-ne şi nouă o poveste, de data asta, despre copilăria ta...

- Copilăria mea "mică" s-a pe­trecut într-un timp care în căr­ţi­le de istorie are o coroană de aur: "anii in­terbelici". M-am născut pe strada Parfumului, în casa pe care părinţii mei şi-au cumpărat-o când s-au căsă­torit. O casă fru­moa­­să, destul de mare. Case fru­moa­­se erau multe şi în jurul nos­tru. Şi erau şi familii de oameni avuţi. Crăciunul venea bogat în zona noastră, cu alai de zăpezi şi cu zvon de colinde... Încă înainte de noaptea de Ajun, răsunau pe străzi glasuri fericite de copii care cântau pe la porţi: "Steaua sus ră­sa­re...", "Bună dimineaţa la Moş Ajun", "Moş Crăciun cu plete dalbe"... Străzile erau curate, cu zăpada mă­turată spre trotuare, sclipind la lumina felinarelor aprin­se de lampagiii conştiincioşi, care purtau şepci cu cozoroc lucios şi redingote lungi, negre.
Erau mulţi copii pe strada noastră, şi ninsorile în­ce­peau încă dinainte de "Moş Nicolae". Făceam der­de­luşuri din zăpada îmbelşugată de pe marginea tro­tua­relor, prin curţi, prin grădinile caselor cu aspect bo­ieresc. Mai mititei sau mai mari, ne jucam până la epuizare, ne băteam cu bulgări apoşi, ne dădeam cu să­niile în sus şi în jos, pe mormanele de omăt, până ne prăvăleam, şi-apoi ne tăvăleam prin zăpadă, râ­zând în hohote, cu obrajii roşii, roşii... În starea asta aş­­teptam Crăciunul, Noaptea de Ajun. Vrăjiţi de mis­te­­rul lui Moş Crăciun, nu dormeam toată noaptea, morţi de curiozitate, cu gândul: "Oare ce ne-aduce Mo­şul anul ăsta?". Eram la mare concurenţă în aş­teptări cu fratele meu, Hill (de la Henric), mai mare cu patru ani ca mine. De fiecare Pom - un pom înalt, până-n tavan, împodobit cu funde, cu beteală aurie şi ar­gin­tie, cu nuci în poleială, cu lumânări subţiri şi colorate, cu artificii, dichisit cu "bomboane de pom", cu stea sclipitoare în frunte - ne număram de o sută de ori cadourile, cutiile frumos împachetate, aduse de Moş Crăciun, ca să vedem pe care l-a iubit mai mult. "Căutarea" asta se petrecea pe la cinci dimi­neaţa! În seara de Ajun, mama ne făcea baie pe la opt, ne îmbrăca frumos în pijamale noi şi-apoi ne culca în mod obligatoriu, ca să fim odihniţi dimineaţa, în preajma Pomului...

O plimbare pe Lipscani

- Există o amintire anume, mai dragă ca ce­le­lalte, din vremea când îl aşteptai cu atâta nerăbdare pe Moş Crăciun?

- Aveam vreo cinci ani când, cu 2-3 zile mai îna­inte de Ajun, am pornit cu mama într-o după-amiază, pe o nin­soare bogată, după o cumpărătură anume - şo­şoni, de la marele magazin "Galeries Lafayette" de pe Calea Victoriei. Cuvântul acesta, "şoşon", e la fel de frumos ca şi în­călţămintea pe care o desemnează, numai că şi cuvântul, şi şoşonii, au dispărut între timp. Şoşonii erau un fel de cizmuliţe scurte, din cauciuc, cu fermoar, căptuşite cu molton plăcut, în care intrai cu tot cu ghetuţele de piele. Îţi ţineau de cald atunci când veneau gerurile şi te fereau de zloa­tă. Mamei îi plăcea să meargă pe jos. Îi plăcea să se plimbe cu noi vara, iarna, pe străzile din inima Bucureştilor... Cum îţi spuneam, în după-amia­za aceea de iarnă, pornisem tipa-tipa prin ză­­padă, spre Lipscani... Era ceva drum din stra­da Par­fu­mului până la Biserica Sf. Gheorghe, cea de la Km Zero. La intrarea pe Lipscani, pe dreapta străzii, se aflau două magazine pe care eu le iubeam foarte mult: unul era magazinul "Paţac", de me­zeluri fine. Magazinul ăsta mă fascina, pentru că sticla vitrinei era ca-n poveşti: erau de fapt două rânduri de sticlă, prin care apa curgea într-una în valuri mici. Se prelingea ca o ploaie de vară pe-o fereastră curată. Aşa că bu­nă­tăţile înşirate în vitrină: cârnaţi de toate fe­lurile, salam de Sibiu, şuncă de Praga şi alte mi­nunăţii te făceau să-ţi lase gura apă. Îmi plăceau şi vân­zătorii de la "Paţac"! Purtau şorţuri, mă­nuşi şi bonete albe. Ne zâmbeau cu gura până la urechi, în timp ce ne împachetau bunătăţile cum­pă­rate, în hârtie cerată. Alături de "Paţac", era mi­nu­năţia cea mare: maga­zi­nul de ca­fea "Julius Meinl", sucursala de la Bucureşti a celebrei mărci de la Viena. Firma de dea­supra co­che­tu­lui magazin era toa­tă bătută în ara­mă, la fel şi faţada. Vi­trina înfăţişa mici palate ca din seraiul lui Soliman Magnificul. Erau probabil din cio­­co­lată, în­velite în po­leială aurie. Între ele, tronau Moşi Cră­­ciuni miti­tei, îm­brăcaţi în mi­nuscule costume tra­di­ţionale roşu şi alb... Şi "milioane" de bomboane de tot fe­lul, care mai de care mai ape­ti­sante. La in­trare, te trăs­neau toate aromele pă­mân­­tului încins al Orien­tului. De la "Ju­lius Meinl", ma­ma cumpăra cafea şi tot soiul de dulciuri pentru noi, copiii. Ple­­cam mai de­parte, fericite, pe Lipscani, şi ajungeam la un ma­gazin care mie îmi plăcea tare mult, şi care se nu­mea "La Belle Jardinière" ("Fru­moasa grădină­rea­să"), sucursală, şi el, a marelui magazin cu acelaşi nume de la Paris. Acolo se vindeau stofe, mătăsuri, catifele şi bro­car­turi din cele mai fine, aduse mai toate din im­port. De la "Belle", mama îşi cumpăra mătăsuri natu­rale, ca­tifele, dantele pentru rochiile ei. Pe tej­ghe­lele din lemn scump, vânzătoarele în uniforme vişi­nii, cu gu­leraşe albe, brodate, şi unghiile date cu lac, tăiau la co­mandă, cu foarfeci ascuţite, metrajul cerut de cli­entă. Pe lângă acele tejghele se aflau coşuri mari, de trei ori cât mine, în care erau sol­duri, adică resturi de câte unul, doi, trei metri din materialele rămase la terminarea baloturilor. Din cu­poa­nele astea, mama îmi alegea bucăţi de mă­tase naturală, catifea, din care-mi făcea cu mâna ei ro­chiţe de toată frumuseţea. În seara cu "şoşonii", n-am mai trecut pe la maga­zi­nul parizian, nici pe la "Hachette", filială a celebrei li­brării de la Paris. Unde - ce să vezi? - era un raion plin de jucării, în care gă­seai frumoasele păpuşi "Lenci", cu cap de por­ţelan şi trup din molton roz, îm­brăcate în rochiţe "ultima modă", vară-iarnă. Aco­lo era şi un alt raion, plă­cut mirositor a hârtie, dol­do­ra de cărţi de poveşti. De acolo, mama îmi cumpăra cărţi cu coperte din car­ton decupat în formă de pitic sau de ciupercă. Tot de acolo mi-a "achiziţionat" afişul capodoperei lui Walt Disney, "Albă ca zăpada şi cei şapte pitici", afiş pe care l-am păstrat ani de zile, pe peretele din dreptul patului meu...

- Cum arăta Bucureştiul acelor timpuri, în preaj­ma Crăciunu­lui?

- Era forfotă mare pe Lipscani, ca şi-n tot Bucu­reştiul, în preajma Crăciunului... Cen­trul, mai ales, era lu­mi­nat fe­eric. Zăpada scli­pea la lu­mina becu­rilor, era mă­turată cu grijă, ca astfel plimbarea să fie mai plăcută. Pe Lipscani, ca şi pe Calea Victoriei, ca şi peste tot în inima ora­şului, din difuzoare răsu­nau co­linde... În sfârşit, tipa-tipa, cu mama de mâ­nă, îno­tând în zăpadă, am ajuns în faţa Ga­leriilor Lafayette! Şi acolo... ce să vezi? O coadă de mămici şi tătici. Elegant îmbrăcaţi, ţinându-şi de mână copilaşii bine înfofoliţi, erau înşiruiţi în faţa vitrinei în care trona... Moş Crăciun! Era prima coadă din viaţa mea. Aşa că ne-am aşezat şi noi cuminţi, aşteptând să ne vină rândul, să stăm de vorbă cu Moş Crăciun. Da, să stăm de vorbă, pentru că afară, lipit de peretele din faţa vitrinei, se afla un telefon mic, roşu, ca de jucărie, la care copilul ajuns împreună cu mama sau cu tata în faţa vitrinei putea vorbi cu Moş Crăciun la telefon! Iar Moş Crăciun, cel din vitrină (un manechin, de­si­gur, în mărime naturală, îmbrăcat în costum tra­di­ţional, aşezat pe un jilţ ca de împărat), stătea de vorbă cu tine la telefon. Tu îi spuneai: "Alo, Moş Crăciune, te rog frumos să-mi aduci cutare şi cutare jucărie", adică ce-ţi doreai mai mult şi mai mult. Iar el dădea din cap şi zicea: "Da, da!". O idee excepţională de marketing care va fi făcut ca mamele să ştie ce jucării să cumpere în altă zi, urcând la etajul IV al maga­zinului, cu copilaşul de mână. În felul acesta, credinţa mea în Moş Crăciun a rămas nesmintită, la fel ca şi bucuria uriaşă, când am descoperit, la poalele Bra­dului, exact ce-mi dorisem. Din fericire, mama nu s-a rezumat să ne crească doar în cultul lui Moş Cră­ciun. Nu a dorit să ştim, de mici, doar de el. Doar de faptul că săr­bă­torile Crăciunului înseamnă să primeşti şi să dai daruri. Printre primele poveşti pe care ni le is­to­risea, se afla şi minunata po­veste a Mi­cului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cel născut într-un staul sărăcăcios, încălzit la răsuflarea ani­malelor, Fiul lui Dum­ne­zeu, vestit de Cei Trei Magi de la Răsărit, călăuziţi de Steaua cea curată... Tot mama ne-a în­văţat, cu vor­be simple, bucuria de-a dărui. Ea ne spu­nea că nu trebuie să fii bogat ca să faci daruri, ca să aduci bucurii celor din jur. Darul trebuie să vină din­tr-o inimă care-şi iubeşte aproapele. "Dar" nu înseamnă neapărat obiecte scumpe. "Dar" poate însemna şi o pereche de mănuşi croşetate din lână seină, şi un guleraş brodat, şi o batistă albă şi scro­bită. Ba chiar şi un bucheţel de ghiocei. Generosul meu tată era un Moş Crăciun ex­trem de darnic. Ne-a iubit pe toţi. A ado­rat-o pe mama. Dar a şi gelozit-o nespus.

Mama cea frumoasă şi "turcul" cel generos

- Din fotografii observ că mama ta era foarte frumoasă...

- Da, era foarte frumoasă. Se machia discret: puţină pudră roz "Caron", puţin ruj "Michel" (eu mă rujam pe furiş cu el, îmi plăcea cum miroase, mirosea a violete şi era de o culoare roz-bej discret), şi multă co­lonie franţuzească Shalimar... (Din toate acestea eu mă fo­loseam din plin, pe când aveam vreo 5-6 ani, pândind ceasurile când era plecată în oraş. Atunci, înfăşurată într-un şal de mătase naturală, de-al mamei, fireşte, în chip de rochie de seară, circulam prin casă dichisită, distru­gân­du-i pantofii de şarpe, cu toc înalt...) Pudra era ţinută într-un fel de recipiente de cristal gros, aco­perite cu capace de baga.

- Amănunte, dar ce parfum minunat... Cum se petrecea Crăciunul în casa voastră de pe strada Parfumului?

- În acel fermecat răstimp al sărbătorilor Cră­ciunului, în casă la noi răsuna şi muzică de operă. Da, mama era mare amatoare de muzică de operă, aşa că noi aveam şi patefon, şi o mulţime de discuri "His Master`s Voice", cu etichetă roşie pe care trona un căţel văzut din profil, şi care aveau imprimate arii ce­lebre din opere celebre, cântate de celebrităţi precum Caruso, Amelita Galli-Curci (cu faimoasa Arie a Clo­po­ţeilor, din opera Lakmé de Delibes), Traian Gro­ză­vescu şi alţii. Şi tot în acele zile de Crăciun - şi nu nu­mai -, când am crescut niţel, părinţii noştri ne duceau la Operă - mai ales la spectacole de balet, la "Giselle", la "Spărgătorul de nuci", la "Hänsel şi Gretel", ne duceau la Teatrul Naţional, la matineele pentru copii, unde am văzut printre altele o "Ma­dame Sans-Gêne" (a lui Victorien Sardou), în inter­pre­tarea fabuloasei Marioara Zimniceanu. Şi tot la matineele pentru copii l-am descoperit vrăjită pe George Vraca. Şi tot într-una dintre acele ierni l-am au­zit cântând pentru prima dată pe frumosul... Ion Dacian! Eram moartă după el! (Şi cred că un pic şi mama!) Îm­preună cu părinţii şi fratele meu, am văzut de câteva ori, la Teatrul Alhambra, "Vânzătorul de păsări". Şi am aplaudat în neştire celebra arie "Când sărmanul tatăl meu". Teatrul Alhambra se afla în clă­direa în care funcţionează acum Teatrul de Comedie. Adică, în spatele fostei clădiri a Poştei. Acolo, la teatru, noi aveam locuri fixe la "balcon, rândul întâi, la mij­loc"... Mi se întâmplă şi azi, uneori, când ajung la vreun spectacol al Teatrului de Comedie, să doresc să urc la balcon, ca să-i întâlnesc acolo, în pri­mul rând, la mijloc, pe cei doi părinţi dragi ai mei...
Şi tot în acele seri de iarnă, mai ales după câte un spectacol bun, turcul generos, tatăl meu, ne ducea la câte un restaurant îmbietor. După "Al­hambra", mergeam adesea la "Elita", care se afla pe Lipscani, la parterul unui bloc din anii aceia, treizeci. Clădirea mai e şi acum aproape intactă, pe partea stângă a străzii, cum mergeai spre Calea Victoriei. Acolo, tata comanda şniţele vieneze, care ne erau aduse de chelneri foarte ele­ganţi, pe platouri ovale, de argint. Şniţelele erau în­conjurate de o sarabandă a garniturilor viu colo­rate: pilaf gal­ben cu şofran, bob cu bob, cartofi pai, fran­ţu­zeşti, subţiri ca scobitoarea, mazăre verde crud, ca iarba, felii de sfeclă roşie şi soté de fasole fide­luţă. Eu mâncam de cele mai multe ori doar gar­nitura. Noi, copiii, primeam în pahare înalte sirop de zmeură sau limonadă, părinţii mei beau vin. La de­sert, compot ori o indiană - o prăjitură copleşită de ciocolată, ori câte o savarină uriaşă, cu coroană de frişcă proaspătă, dichisită cu jeleu de vişine. Du­pă care, tata ne urca pe toţi în câte un taxi, un Ford din acelea ca un cărăbuş negru şi lucios, care se mai văd în filmele poliţiste ale lui Sergiu Nico­laes­cu.

Meditaţii pe cartofi

- Şi cât timp a continuat acest Crăciun fericit al copilăriei tale?

- A continuat chiar şi în timpul războiului. De­sigur, anii fericiţi, celebrii "ani interbelici", se sfâr­şiseră. Sărăcia pătrunsese din marginea oraşului, de la mahalale, spre centru. Şi totuşi, Crăciunul se serba. Pe tăcute. De teama bombardamentelor, Bucu­reştiul era cufundat în întuneric. Camuflajul era obliga­to­riu. Hârtie neagră la ferestre, şi la case par­ti­culare, şi la instituţii. Felinarele cu sticla vop­sită în albastru erau rărite, luminând la mari depărtări, din loc în loc. Şi totuşi, în preajma Crăciunului, la di­fuzoare se auzeau colinde. În seara de Ajun şi după aceea, în zilele de Crăciun, copiii umblau în cete mici, colindând din casă în casă. În acel timp, în vreme ce românii erau plecaţi departe, luptând şi mu­rind pe Frontul de răsărit, la Stalingrad mai ales, la radio se auzeau refrenele unui cântecel care mă face şi azi să lăcrimez... Era cântat cu o voce de băieţel. Nu mai ştiu cine a compus melodia şi nici cine a scris ver­surile: "Moş Crăciune, Moş Crăciune/ Dacă vii şi pe la noi/ Adu-mi-l, te rog, bătrâne,/ Pe tăticul îna­poi!/ Ştiu că e plecat departe,/ Pază sfântă la hotar/ Dar te rog mult, Moş Crăciune,/ Adu-mi-l acasă, iar!". Erau vremuri tare grele, dar ne iubeam între noi, părinţi şi copii, români şi Ţară. Mă bucur că am apucat acele vremuri. Când mă simt foarte singură, când nu mai vreau să mă uit la televizor de frică, mă întorc cu privirea spre pereţii de aur ai amintirilor mele şi mă simt tare bogată!

- Şi apoi, tatăl tău, "turcul" cel generos, iubitor de soţie şi de copii, a murit. Lipsa lui a întristat şi Crăciunul?

- Au fost ani foarte grei. Am rămas foarte săraci. Mama fusese doar "casnică", aşa că nu avea niciun fel de pensie. Eu am dat două clase într-un an, ca să termin liceul mai devreme şi să-mi pot lua o slujbă - până să dau la fa­cultate, la Franceză. În tot acest timp, am dat şi me­ditaţii la limba română şi la isto­rie, pe cartofi şi pe făină, în loc de bani. Ce-i drept, fratele meu Hill, ajuns student în anul I la Facultatea de Drept, începuse să dea meditaţii pe bani, nu mai ştiu la ce materie. Şi totuşi, cu toată sărăcia noastră, ser­bam Crăciunul pe furiş. Erau anii '50. În ţară dom­neau comuniştii. Co­muniştii nu credeau în Dumne­zeu. Naşterea lui Iisus nu exista. Iisus nu exista. Săr­bătoarea Crăciu­nu­lui nu exista. La Moscova atee, fu­sese inventat Moş Gerilă. Era un moş uriaş, îmbrăcat ca ucisul Moş Cră­ciun, instalat în Piaţa Roşie şi săr­bătorit de 1 ianuarie. Da, serbam Cră­ciunul pe furiş, ca toţi românii credincioşi din vremea aceea.

- Ce însemna "pe furiş"?

- Însemna că luam de la piaţă câteva crenguţe de brad (ţăranii riscau să vină, totuşi, de Crăciun, cu brăduţi amărâţi de vânzare, ştiind că se găseau destui români care îndrăzneau să vină să-i cumpere), le aşezam în suporturi modeste de lemn, închipuind un fel de brad în miniatură. Din cutiile de pantofi glo­rioşi de altădată ai mamei, cutii păstrate cu grijă, în pivniţă, care conţineau beteala, globurile, steluţele şi lumâ­nărelele de odinioară, reuşeam să adunăm destule podoabe pentru pomul cel micuţ. Pe post de desert, mama cocea la wundertopf (oala minune) câte un cozonăcel cu stafide. Şi mai reuşea să încropească şi câteva sarmale. Iar Hill făcea rost de un vin de ţară...

Moş Crăciun la pachet

- Anii aceia întunecaţi v-au umbrit şi vouă, ţie şi fratelui tău, adolescenţa?

- Ne descurcam. Tinereţea învinge tot. Crăciunul era, oricum, în sufletele noastre, în amintirile noastre. Mergeam la biserică cu aceeaşi credinţă şi speranţă în Dumnezeu. Aş aminti acum doar un singur Crăciun, petrecut cândva în casa familiei Rosetti (verişori cu aripa din care făcea parte ilustrul profesor Alexandru Rosetti...). În iarna aceea, eu eram deja studentă la Lite­re, la Franceză, şi eram în "flirt" (cum se spunea pe-atunci, şi nu "relaţie", cuvânt pe care nu pot să-l sufăr!) cu Horia Vasilescu, fiul generalului pensionat Cristea Vasilescu, din Corpul de gardă al regelui, şi al ceramistei Germaine Vasilescu, fiica fostului consul al Franţei la Bucureşti. (Îţi dai seama, Corina, ce "dosare" circulau în jurul meu?) În grup se afla şi Călin Rosetti, un tânăr "normator" (ăsta era cel mai înalt rang la care puteau fi angajaţi tinerii absolvenţi de facultate, fii de "foşti"). În ochii noştri Călin Rosetti avea o calitate supremă: poseda un mag­ne­tofon "Tesla", mare cât o valiză, şi benzi de mag­ne­tofon umplute cu cel mai autentic jazz - Duke Ellington, Frank Sinatra, Armstrong. Şi Bing Crosby cântând superbul "I'm dreaming of a white Christmas". Şi o mulţime de colinde ro­mâ­neşti. Aşadar, Horia şi cu mine şi încă două pe­rechi, am fost invitaţi în seara aceea de Ajun, cu ger năprasnic, de către mama lui Călin, doamna Rosetti, să petrecem Crăciunul împreună la ei acasă. Casa Rosetti, o casă mare, boierească, se afla (şi atunci şi acum) în apropierea catedralei Sfân­tul Iosif. Am aflat de acel Crăciun ce în­seamnă să pregăteşti din sărăcie, dar cu evlavie, o ma­să tradiţională de Ajun: din "pachet", adică din co­letele pe care le primeau de la rudele fugite la Paris. Doamna Rosetti ne-a oferit câte o ceaşcă cu "consommé - paille parmesan", urmată de frip­tură (pregătise dintr-o jumătate de curcan îngheţat friptură şi piftie pentru noi toţi), cu gar­nitură de cartofi natur. Şi în chip de desert, co­zonac şi prăjiturele de casă. Toate stropite cu vin de ţară. Desigur, noi am serbat Ajunul şi cântând colinde, şi dansând în draci rock'n'roll (cu mu­zica lui Călin, nici nu s-ar fi putut altfel), în pauze bând, cu mare plăcere, din ceşcuţe mici, de porţelan, celebra Nesscafé, venită, de asemenea, în cutii metalice, de la Paris... De la rude. Ţin neapărat să spun că toate acestea se în­tâmplau la mansarda casei Rosetti, adică în ceea ce se che­mau pe atunci "camerele de servitori". Parterul cu încăperi spaţioase, specifice unei case boie­reşti, fu­sese confiscat de comunişti şi transformat în... Policlinică.

- Şi pentru că povestea de Crăciun a co­pi­lăriei tale se apropie de sfârşit, să vorbim puţin şi despre ultima ta carte, apărută recent, la Editura "Carminis", "Poveştile Bunicii Albe"... E foarte important să aflăm mai multe despre ea, mai ales că unul dintre cei mai temuţi critici literari, Eugen Negrici, a scris despre tine că eşti: "cea mai importantă creatoare de feerii din litera­tura română".

- Cartea asta reprezintă imagini adunate din co­pilăria mea, întâmplări petrecute mai demult sau mai de curând, pe care le-am trecut prin magia po­veştii. Imaginea mamei mele e acolo, între pagini - ea a fost "Bunica Albă". Povestea Bunicii Albe are un sâm­bu­re vibrant de adevăr: într-o iarnă foarte grea, cu zăpadă şi ger, mama s-a îmbolnăvit de plămâni. Avea vreo 60 de ani atunci. I-am găsit loc numai la Spitalul de Con­tagioşi. A stat acolo internată şase săptămâni. Îi trimiteam mâncare prin infirmiere. Când am urcat la etajul doi, ca s-o iau acasă - în fine, se vin­decase! - m-am pomenit cu o delegaţie în­treagă: mama, însoţită de două surori şi urmată de şapte copii mici, plângând în hohote. Explicaţia? Copiii plângeau pentru că ştiau că mama mea pleacă pentru totdeauna de lângă ei. Erau copii orfani, abandonaţi în spital, cărora timp de şase săptămâni, seară de seară, mama le spusese poveşti. Copiii erau bine îngrijiţi, bine hrăniţi, dar nimănui, acolo, la spital, nu-i trecuse prin minte să le vorbească despre "Albă ca zăpada", despre "Cenuşăreasa", despre "Ali Baba"... des­pre "Fram"... Şi câte şi mai câte. Aşadar, ea, mama mea, a fost Bunica Albă. Ea, mama mea, mi-a sădit în inimă Lumea Poveştilor, încă de când eram mică de tot, încă de când m-a învăţat să scriu şi să citesc, când nu împlinisem nici cinci ani. Ei îi datorez sufletul de copil care mi-a rămas întreg şi pe care mi-l ocroteşte Dum­nezeu. "Poveştile Bunicii Albe" sunt şi ale ei, şi ale mele.