La 18 ani de la debut, formația CRI GRI și-a prezentat pe 11 decembrie, în clubul bucureștean La Scena, un album ce adună cele mai bune cântece lansate până acum. În lumea muzicală actuală, dominată de dulcegării și de paiete, CRI GRI are un destin asemănător greierașului ce cântă de zor, nevăzut, neștiut, bine ascuns în iarbă. Nevăzută la televiziuni, prea puțin difuzată la radio, auzită doar din subsolurile cluburilor, formația bucureșteană merită însă luată în seamă. De ce? Pentru un fapt simplu, ce pare desuet: cântă bine! Are o voce puternică, piese interesante și versuri bine ticluite. "Credința mea muzicală a fost să transmit o emoție într-un cântec, ca și când ai vrea să oferi ceva cuiva drag, să-i meargă la suflet", spune Ștefan Mardale, fondatorul trupei, autorul muzicii și al versurilor. "Cântecele nu au fost scrise la comandă, ci în liniște, atunci când le-a venit timpul. De pe precedentele noastre trei discuri, am ales melodiile pentru această culegere cu ochii închiși, fără un criteriu exact de selecție, le-am strâns pe cele mai apropiate sufletului meu, gândind că dacă pe mine încă mă fascinează, așa se va întâmpla și cu ceilalți. Le-am reorchestrat, reînregistrat și, în unele cazuri, chiar rebotezat, mai mult de amuzament. Am avut alături un om excepțional, pe Victor Panfilov, un producător muzical cum rar se mai găsește în România."
Trei castraveți și o murătură
- Familia, mediul artistic al Brăilei natale, ce te-a îndrumat spre muzică?
- Nu am avut legături cu lumea artistică din Brăila, eu provin dintr-un mediu industrial. Mai mult de douăzeci de ani am lucrat în fabrici, uzine, pe șantiere, ca electrician. Iar acasă, nici atât. Tata știe câteva cântece vechi, rusești, două dintre ele le-am înregistrat pentru că sunt foarte frumoase. Are voce bună, știe să-și împartă tonalitățile, dar cântă numai când se pilește. A, și am avut un străbunic, l-am și prins un pic, care cânta din coșciugul pe care și-l pregătise din timp. Se așeza acolo și cânta la caval. Când străbunica pregătea masa, îi trimitea pe cei mici să-l cheme, dar nu prea se îndemnau să meargă, nu știau dacă mai trăiește sau nu. Avea vreo 98-99 de ani. În copilărie, ascultam conștiincios toate vinilurile părinților, cu folclor ușurel, Gică Petrescu și celelalte. Cântam de zor. Țin minte că într-o vară, la țară, la bunica mea habotnică, ce ținea posturile negre, dar nu ne bătea cu asta la cap, am avut o infecție la talpă și nu puteam să ies cu copiii la joacă. Așa că, direct din camera bunicii ieșeam pe geam, mă cățăram în măr și cântam de acolo, de pe o cracă, toată ziulica. Nu știu ce era în capul meu. Apoi, prin clasa a șasea, în '75 adică, am avut prima formație, se numea "Trei castraveți și o murătură". Eram trei băieți și o fată, cam băiețoasă, ei băteau percuția în pupitrele băncilor și eu cântam cu vocea. Improvizam mult și, de fiecare dată când întârziau profesorii la ore, noi aveam recital.
- Și primii fiori ai muzicii rock?
- Într-o zi, pe când eram în primul an de liceu, am avut o revelație, deși la vremea aia nu știam ce înseamnă așa ceva. Mă uitam pe geam, la tufele de ceapă din grădină, și am avut sentimentul acesta puternic că trăiesc degeaba. Nu știu de unde mi-a venit, nu citeam nicio carte pe atunci. Dar îmi amintesc exact textura geamului, cum stătea perdeaua într-o parte... Și atunci am luat o scândură dintr-un gard să-mi fac chitară, i-am pus lițe de bobinaj, cum văzusem că au chitarele prin vitrină, iar tastele le-am făcut din sârmă de balot. Aveam de unde, tata era tractorist. Acum, orice sârmă pui pe lemn, ea vibrează, era o tâmpenie, dar eu bâzâiam la ea toată ziua, cum auzisem muzică rock. Apoi mi-am luat magnetofon și făceam rost de benzi de la un amic ce se avea bine cu vaporenii. Așa am ascultat prima oară Beatles, Deep Purple și am rămas impresionat de intensitatea muzicii, de sunet, cu totul altul decât melodiile dulci, pop, pe care le auzisem până atunci. Mama era mai permisivă, ca toate mamele, dar tata nu mă lăsa să ascult așa o muzică. L-am întrebat: "Bine, tată, dar la radio am voie?" Asta da. Așa că am luat un cadru de radio, am aranjat niște fire să ajungă la magnetofonul din spate și așa ascultam rock acasă. Tata a zis, la un moment dat: "Mă, da' ăștia la radio dau tot muzică d-aia de care asculți tu", dar nu s-a prins. Apoi am dat din greșeală unui amic o bandă pe care o înregistrasem cu mine cântând, iar el a zis că am voce și m-a luat în trupa liceului. Aveam scule atât de proaste, încât cântam mai mult în mintea noastră. Un profesor ne-a chemat să cântăm la balul liceului și, când am ajuns să cântăm pe scule adevărate și m-am auzit pe scenă, într-o engleză inventată, nu mai știam pe unde să scot cămașa. După concert, am întrebat un prieten, care știam că nu m-ar cruța, cum a fost. "A fost bine", mi-a zis, "dar cam multe baby-uri".
- Ce a urmat?
- Cu un grup de optimiști, am plecat la Țăndărei să facem trupă de rock. Am cântat prin toată zona Sloboziei, prin comune, la casele de cultură. Veneau actori din București, de la teatre, de la Revistă și, ca să scape de dat autografe, ne puneau pe noi să cântăm la sfârșit. Cântam rock sănătos și oamenii ascultau, erau atenți și la versuri, nu vorbeau între ei, erau participativi. Lucrurile s-au schimbat radical după '90, publicul a devenit neinteresat de texte, neatent. Poate și așteptările prea mari, neîmplinite, de după '90... Eu am plecat la Timișoara, unde am cântat cu trupa Foileton câțiva ani, apoi m-am stabilit la București, unde am înființat Cri Gri. Am scos patru discuri, sunt bucuros că avem piese bune pe ele, însă, recunosc, sunt dezamăgit de faptul că mi-aș fi dorit o activitate concertistică mult mai intensă. Pentru că nu am făcut trupa să mă bag în seamă, să ies în față, ci pentru că am ceva de spus.
Conserva cu vin
- Ce se întâmplă cu scena muzicală românească, de ce merg lucrurile într-o direcție atât de greșită?
- Nu este vina publicului, ci a mass-media, a celor ce le oferă muzică spre ascultare, ei sunt cei inculți, nu ascultătorii. Știu ce spun. Provin din mediul muncitoresc, am rude la țară, nu-i chiar atât de complicată muzica mea. Am un exemplu foarte clar. Ultimele luni de armată le-am făcut la Ostrov, în sudul Dobrogei, printre vii întinse și pomi fructiferi. Lângă ele, barăci în care stăteau muncitorii necalificați veniți de prin țară să culeagă strugurii și fructele. Eu, în fiecare seară, îmi luam chitara și urcam pe un deal, cântam acolo pentru mine. Într-o zi, a venit unul din oameni să mă întrebe dacă nu vin să cânt și la ei, la baracă. M-am gândit: "Ce să le cânt ăstora? Unii nici nu știu să scrie și să citească!". Dar m-am dus și le-am cântat un blues scris de mine, "Glas de pește". Unii erau numai ochi și urechi, alții ascultau în timp ce-și lustruiau pantofii sau te miri ce mai făceau. La sfârșit, a venit omul ăsta, mi-a întins o conservă în care pusese vin și mi-a zis: "Ia și bea, că ești de-al nostru". Ani de zile mai târziu, am înregistrat la televiziunea națională trei cântece pentru o emisiune muzicală. Unul dintre cântece nu a fost difuzat, pe motiv că versurile sunt prea complicate, lumea nu înțelege. Era același "Glas de pește", pe care-l cântasem în baraca acelor oameni simpli.
- Ce te face să continui să compui muzică, versuri, să concertezi?
- Îmi vin multe idei, dar recunosc că mă trage mai greu inima să le dau glas, atâta vreme cât știu că am cântece bune, care stau în sertar. Dar părinții m-au trimis de mic la muncă, așa că sunt obișnuit cu greul și merg înainte. Ce mă impulsionează? Momentul acela sublim, în care simți că ți-a ieșit, că ai găsit ceea ce trebuie, versul, linia melodică, că ai reușit să transmiți. Momentul de găselniță, ca atunci când am scris "Nu mai merge cum stătea/Nu mai zice cum vorbea." E un moment de fericire inexplicabilă, pe care nu l-am mai găsit nici în sex, nici în alcool. Mi-e greu să îl explic, mi s-a întâmplat același lucru, de două ori chiar, după masa de duminică, să simt acea fericire. Cred în continuare în jucăușia cuvintelor care ies la iveală, nu neapărat atunci când te gândești la rece. Cred că ele trebuie să te surprindă mai întâi pe tine, cel care le scrie, să te impresioneze. Nu vreau să scriu texte complicate, însă nici banale. Trebuie să aibă acolo o chichiță, altfel cum să stârnești imaginația oamenilor, să-i impresionezi? Tata îmi povestea cum, în anii de după război, ani grei, în satul din Bărăgan, de lângă Dunăre, din care au pornit el și mama, se țineau șezători. Casa în care se strângeau era tare mică, încăpeau cel mult adolescenții, cei mici se agățau de ferestre, cu nasurile lipite, să vadă, să audă ceva, dârdâind de frig, dar nu pleca unul acasă. Pentru că ceea ce se întâmpla acolo avea miez, suflet. Așa s-au născut cântecele ce au dăinuit, pentru că i-au impresionat pe oameni. Se spuneau snoave, și numai cei cu adevărat talentați îndrăzneau să cânte, altfel nu-i băga nimeni în seamă. Ce, era să facă playback, ca astăzi?