- Silvia, iubita și frumoasa noastră colegă, pe lângă talentul tău jurnalistic, ești și o minunată scriitoare pentru copii. Vine Crăciunul! Spune-ne și nouă o poveste, de data asta, despre copilăria ta...
- Copilăria mea "mică" s-a petrecut într-un timp care în cărțile de istorie are o coroană de aur: "anii interbelici". M-am născut pe strada Parfumului, în casa pe care părinții mei și-au cumpărat-o când s-au căsătorit. O casă frumoasă, destul de mare. Case frumoase erau multe și în jurul nostru. Și erau și familii de oameni avuți. Crăciunul venea bogat în zona noastră, cu alai de zăpezi și cu zvon de colinde... Încă înainte de noaptea de Ajun, răsunau pe străzi glasuri fericite de copii care cântau pe la porți: "Steaua sus răsare...", "Bună dimineața la Moș Ajun", "Moș Crăciun cu plete dalbe"... Străzile erau curate, cu zăpada măturată spre trotuare, sclipind la lumina felinarelor aprinse de lampagiii conștiincioși, care purtau șepci cu cozoroc lucios și redingote lungi, negre.
Erau mulți copii pe strada noastră, și ninsorile începeau încă dinainte de "Moș Nicolae". Făceam derdelușuri din zăpada îmbelșugată de pe marginea trotuarelor, prin curți, prin grădinile caselor cu aspect boieresc. Mai mititei sau mai mari, ne jucam până la epuizare, ne băteam cu bulgări apoși, ne dădeam cu săniile în sus și în jos, pe mormanele de omăt, până ne prăvăleam, și-apoi ne tăvăleam prin zăpadă, râzând în hohote, cu obrajii roșii, roșii... În starea asta așteptam Crăciunul, Noaptea de Ajun. Vrăjiți de misterul lui Moș Crăciun, nu dormeam toată noaptea, morți de curiozitate, cu gândul: "Oare ce ne-aduce Moșul anul ăsta?". Eram la mare concurență în așteptări cu fratele meu, Hill (de la Henric), mai mare cu patru ani ca mine. De fiecare Pom - un pom înalt, până-n tavan, împodobit cu funde, cu beteală aurie și argintie, cu nuci în poleială, cu lumânări subțiri și colorate, cu artificii, dichisit cu "bomboane de pom", cu stea sclipitoare în frunte - ne număram de o sută de ori cadourile, cutiile frumos împachetate, aduse de Moș Crăciun, ca să vedem pe care l-a iubit mai mult. "Căutarea" asta se petrecea pe la cinci dimineața! În seara de Ajun, mama ne făcea baie pe la opt, ne îmbrăca frumos în pijamale noi și-apoi ne culca în mod obligatoriu, ca să fim odihniți dimineața, în preajma Pomului...
O plimbare pe Lipscani
- Există o amintire anume, mai dragă ca celelalte, din vremea când îl așteptai cu atâta nerăbdare pe Moș Crăciun?
- Aveam vreo cinci ani când, cu 2-3 zile mai înainte de Ajun, am pornit cu mama într-o după-amiază, pe o ninsoare bogată, după o cumpărătură anume - șoșoni, de la marele magazin "Galeries Lafayette" de pe Calea Victoriei. Cuvântul acesta, "șoșon", e la fel de frumos ca și încălțămintea pe care o desemnează, numai că și cuvântul, și șoșonii, au dispărut între timp. Șoșonii erau un fel de cizmulițe scurte, din cauciuc, cu fermoar, căptușite cu molton plăcut, în care intrai cu tot cu ghetuțele de piele. Îți țineau de cald atunci când veneau gerurile și te fereau de zloată. Mamei îi plăcea să meargă pe jos. Îi plăcea să se plimbe cu noi vara, iarna, pe străzile din inima Bucureștilor... Cum îți spuneam, în după-amiaza aceea de iarnă, pornisem tipa-tipa prin zăpadă, spre Lipscani... Era ceva drum din strada Parfumului până la Biserica Sf. Gheorghe, cea de la Km Zero. La intrarea pe Lipscani, pe dreapta străzii, se aflau două magazine pe care eu le iubeam foarte mult: unul era magazinul "Pațac", de mezeluri fine. Magazinul ăsta mă fascina, pentru că sticla vitrinei era ca-n povești: erau de fapt două rânduri de sticlă, prin care apa curgea într-una în valuri mici. Se prelingea ca o ploaie de vară pe-o fereastră curată. Așa că bunătățile înșirate în vitrină: cârnați de toate felurile, salam de Sibiu, șuncă de Praga și alte minunății te făceau să-ți lase gura apă. Îmi plăceau și vânzătorii de la "Pațac"! Purtau șorțuri, mănuși și bonete albe. Ne zâmbeau cu gura până la urechi, în timp ce ne împachetau bunătățile cumpărate, în hârtie cerată. Alături de "Pațac", era minunăția cea mare: magazinul de cafea "Julius Meinl", sucursala de la București a celebrei mărci de la Viena. Firma de deasupra cochetului magazin era toată bătută în aramă, la fel și fațada. Vitrina înfățișa mici palate ca din seraiul lui Soliman Magnificul. Erau probabil din ciocolată, învelite în poleială aurie. Între ele, tronau Moși Crăciuni mititei, îmbrăcați în minuscule costume tradiționale roșu și alb... Și "milioane" de bomboane de tot felul, care mai de care mai apetisante. La intrare, te trăsneau toate aromele pământului încins al Orientului. De la "Julius Meinl", mama cumpăra cafea și tot soiul de dulciuri pentru noi, copiii. Plecam mai departe, fericite, pe Lipscani, și ajungeam la un magazin care mie îmi plăcea tare mult, și care se numea "La Belle Jardinière" ("Frumoasa grădinăreasă"), sucursală, și el, a marelui magazin cu același nume de la Paris. Acolo se vindeau stofe, mătăsuri, catifele și brocarturi din cele mai fine, aduse mai toate din import. De la "Belle", mama își cumpăra mătăsuri naturale, catifele, dantele pentru rochiile ei. Pe tejghelele din lemn scump, vânzătoarele în uniforme vișinii, cu gulerașe albe, brodate, și unghiile date cu lac, tăiau la comandă, cu foarfeci ascuțite, metrajul cerut de clientă. Pe lângă acele tejghele se aflau coșuri mari, de trei ori cât mine, în care erau solduri, adică resturi de câte unul, doi, trei metri din materialele rămase la terminarea baloturilor. Din cupoanele astea, mama îmi alegea bucăți de mătase naturală, catifea, din care-mi făcea cu mâna ei rochițe de toată frumusețea. În seara cu "șoșonii", n-am mai trecut pe la magazinul parizian, nici pe la "Hachette", filială a celebrei librării de la Paris. Unde - ce să vezi? - era un raion plin de jucării, în care găseai frumoasele păpuși "Lenci", cu cap de porțelan și trup din molton roz, îmbrăcate în rochițe "ultima modă", vară-iarnă. Acolo era și un alt raion, plăcut mirositor a hârtie, doldora de cărți de povești. De acolo, mama îmi cumpăra cărți cu coperte din carton decupat în formă de pitic sau de ciupercă. Tot de acolo mi-a "achiziționat" afișul capodoperei lui Walt Disney, "Albă ca zăpada și cei șapte pitici", afiș pe care l-am păstrat ani de zile, pe peretele din dreptul patului meu...
- Cum arăta Bucureștiul acelor timpuri, în preajma Crăciunului?
- Era forfotă mare pe Lipscani, ca și-n tot Bucureștiul, în preajma Crăciunului... Centrul, mai ales, era luminat feeric. Zăpada sclipea la lumina becurilor, era măturată cu grijă, ca astfel plimbarea să fie mai plăcută. Pe Lipscani, ca și pe Calea Victoriei, ca și peste tot în inima orașului, din difuzoare răsunau colinde... În sfârșit, tipa-tipa, cu mama de mână, înotând în zăpadă, am ajuns în fața Galeriilor Lafayette! Și acolo... ce să vezi? O coadă de mămici și tătici. Elegant îmbrăcați, ținându-și de mână copilașii bine înfofoliți, erau înșiruiți în fața vitrinei în care trona... Moș Crăciun! Era prima coadă din viața mea. Așa că ne-am așezat și noi cuminți, așteptând să ne vină rândul, să stăm de vorbă cu Moș Crăciun. Da, să stăm de vorbă, pentru că afară, lipit de peretele din fața vitrinei, se afla un telefon mic, roșu, ca de jucărie, la care copilul ajuns împreună cu mama sau cu tata în fața vitrinei putea vorbi cu Moș Crăciun la telefon! Iar Moș Crăciun, cel din vitrină (un manechin, desigur, în mărime naturală, îmbrăcat în costum tradițional, așezat pe un jilț ca de împărat), stătea de vorbă cu tine la telefon. Tu îi spuneai: "Alo, Moș Crăciune, te rog frumos să-mi aduci cutare și cutare jucărie", adică ce-ți doreai mai mult și mai mult. Iar el dădea din cap și zicea: "Da, da!". O idee excepțională de marketing care va fi făcut ca mamele să știe ce jucării să cumpere în altă zi, urcând la etajul IV al magazinului, cu copilașul de mână. În felul acesta, credința mea în Moș Crăciun a rămas nesmintită, la fel ca și bucuria uriașă, când am descoperit, la poalele Bradului, exact ce-mi dorisem. Din fericire, mama nu s-a rezumat să ne crească doar în cultul lui Moș Crăciun. Nu a dorit să știm, de mici, doar de el. Doar de faptul că sărbătorile Crăciunului înseamnă să primești și să dai daruri. Printre primele povești pe care ni le istorisea, se afla și minunata poveste a Micului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cel născut într-un staul sărăcăcios, încălzit la răsuflarea animalelor, Fiul lui Dumnezeu, vestit de Cei Trei Magi de la Răsărit, călăuziți de Steaua cea curată... Tot mama ne-a învățat, cu vorbe simple, bucuria de-a dărui. Ea ne spunea că nu trebuie să fii bogat ca să faci daruri, ca să aduci bucurii celor din jur. Darul trebuie să vină dintr-o inimă care-și iubește aproapele. "Dar" nu înseamnă neapărat obiecte scumpe. "Dar" poate însemna și o pereche de mănuși croșetate din lână seină, și un guleraș brodat, și o batistă albă și scrobită. Ba chiar și un buchețel de ghiocei. Generosul meu tată era un Moș Crăciun extrem de darnic. Ne-a iubit pe toți. A adorat-o pe mama. Dar a și gelozit-o nespus.
Mama cea frumoasă și "turcul" cel generos
- Din fotografii observ că mama ta era foarte frumoasă...
- Da, era foarte frumoasă. Se machia discret: puțină pudră roz "Caron", puțin ruj "Michel" (eu mă rujam pe furiș cu el, îmi plăcea cum miroase, mirosea a violete și era de o culoare roz-bej discret), și multă colonie franțuzească Shalimar... (Din toate acestea eu mă foloseam din plin, pe când aveam vreo 5-6 ani, pândind ceasurile când era plecată în oraș. Atunci, înfășurată într-un șal de mătase naturală, de-al mamei, firește, în chip de rochie de seară, circulam prin casă dichisită, distrugându-i pantofii de șarpe, cu toc înalt...) Pudra era ținută într-un fel de recipiente de cristal gros, acoperite cu capace de baga.
- Amănunte, dar ce parfum minunat... Cum se petrecea Crăciunul în casa voastră de pe strada Parfumului?
- În acel fermecat răstimp al sărbătorilor Crăciunului, în casă la noi răsuna și muzică de operă. Da, mama era mare amatoare de muzică de operă, așa că noi aveam și patefon, și o mulțime de discuri "His Master`s Voice", cu etichetă roșie pe care trona un cățel văzut din profil, și care aveau imprimate arii celebre din opere celebre, cântate de celebrități precum Caruso, Amelita Galli-Curci (cu faimoasa Arie a Clopoțeilor, din opera Lakmé de Delibes), Traian Grozăvescu și alții. Și tot în acele zile de Crăciun - și nu numai -, când am crescut nițel, părinții noștri ne duceau la Operă - mai ales la spectacole de balet, la "Giselle", la "Spărgătorul de nuci", la "Hänsel și Gretel", ne duceau la Teatrul Național, la matineele pentru copii, unde am văzut printre altele o "Madame Sans-Gêne" (a lui Victorien Sardou), în interpretarea fabuloasei Marioara Zimniceanu. Și tot la matineele pentru copii l-am descoperit vrăjită pe George Vraca. Și tot într-una dintre acele ierni l-am auzit cântând pentru prima dată pe frumosul... Ion Dacian! Eram moartă după el! (Și cred că un pic și mama!) Împreună cu părinții și fratele meu, am văzut de câteva ori, la Teatrul Alhambra, "Vânzătorul de păsări". Și am aplaudat în neștire celebra arie "Când sărmanul tatăl meu". Teatrul Alhambra se afla în clădirea în care funcționează acum Teatrul de Comedie. Adică, în spatele fostei clădiri a Poștei. Acolo, la teatru, noi aveam locuri fixe la "balcon, rândul întâi, la mijloc"... Mi se întâmplă și azi, uneori, când ajung la vreun spectacol al Teatrului de Comedie, să doresc să urc la balcon, ca să-i întâlnesc acolo, în primul rând, la mijloc, pe cei doi părinți dragi ai mei...
Și tot în acele seri de iarnă, mai ales după câte un spectacol bun, turcul generos, tatăl meu, ne ducea la câte un restaurant îmbietor. După "Alhambra", mergeam adesea la "Elita", care se afla pe Lipscani, la parterul unui bloc din anii aceia, treizeci. Clădirea mai e și acum aproape intactă, pe partea stângă a străzii, cum mergeai spre Calea Victoriei. Acolo, tata comanda șnițele vieneze, care ne erau aduse de chelneri foarte eleganți, pe platouri ovale, de argint. Șnițelele erau înconjurate de o sarabandă a garniturilor viu colorate: pilaf galben cu șofran, bob cu bob, cartofi pai, franțuzești, subțiri ca scobitoarea, mazăre verde crud, ca iarba, felii de sfeclă roșie și soté de fasole fideluță. Eu mâncam de cele mai multe ori doar garnitura. Noi, copiii, primeam în pahare înalte sirop de zmeură sau limonadă, părinții mei beau vin. La desert, compot ori o indiană - o prăjitură copleșită de ciocolată, ori câte o savarină uriașă, cu coroană de frișcă proaspătă, dichisită cu jeleu de vișine. După care, tata ne urca pe toți în câte un taxi, un Ford din acelea ca un cărăbuș negru și lucios, care se mai văd în filmele polițiste ale lui Sergiu Nicolaescu.
Meditații pe cartofi
- Și cât timp a continuat acest Crăciun fericit al copilăriei tale?
- A continuat chiar și în timpul războiului. Desigur, anii fericiți, celebrii "ani interbelici", se sfârșiseră. Sărăcia pătrunsese din marginea orașului, de la mahalale, spre centru. Și totuși, Crăciunul se serba. Pe tăcute. De teama bombardamentelor, Bucureștiul era cufundat în întuneric. Camuflajul era obligatoriu. Hârtie neagră la ferestre, și la case particulare, și la instituții. Felinarele cu sticla vopsită în albastru erau rărite, luminând la mari depărtări, din loc în loc. Și totuși, în preajma Crăciunului, la difuzoare se auzeau colinde. În seara de Ajun și după aceea, în zilele de Crăciun, copiii umblau în cete mici, colindând din casă în casă. În acel timp, în vreme ce românii erau plecați departe, luptând și murind pe Frontul de răsărit, la Stalingrad mai ales, la radio se auzeau refrenele unui cântecel care mă face și azi să lăcrimez... Era cântat cu o voce de băiețel. Nu mai știu cine a compus melodia și nici cine a scris versurile: "Moș Crăciune, Moș Crăciune/ Dacă vii și pe la noi/ Adu-mi-l, te rog, bătrâne,/ Pe tăticul înapoi!/ Știu că e plecat departe,/ Pază sfântă la hotar/ Dar te rog mult, Moș Crăciune,/ Adu-mi-l acasă, iar!". Erau vremuri tare grele, dar ne iubeam între noi, părinți și copii, români și Țară. Mă bucur că am apucat acele vremuri. Când mă simt foarte singură, când nu mai vreau să mă uit la televizor de frică, mă întorc cu privirea spre pereții de aur ai amintirilor mele și mă simt tare bogată!
- Și apoi, tatăl tău, "turcul" cel generos, iubitor de soție și de copii, a murit. Lipsa lui a întristat și Crăciunul?
- Au fost ani foarte grei. Am rămas foarte săraci. Mama fusese doar "casnică", așa că nu avea niciun fel de pensie. Eu am dat două clase într-un an, ca să termin liceul mai devreme și să-mi pot lua o slujbă - până să dau la facultate, la Franceză. În tot acest timp, am dat și meditații la limba română și la istorie, pe cartofi și pe făină, în loc de bani. Ce-i drept, fratele meu Hill, ajuns student în anul I la Facultatea de Drept, începuse să dea meditații pe bani, nu mai știu la ce materie. Și totuși, cu toată sărăcia noastră, serbam Crăciunul pe furiș. Erau anii '50. În țară domneau comuniștii. Comuniștii nu credeau în Dumnezeu. Nașterea lui Iisus nu exista. Iisus nu exista. Sărbătoarea Crăciunului nu exista. La Moscova atee, fusese inventat Moș Gerilă. Era un moș uriaș, îmbrăcat ca ucisul Moș Crăciun, instalat în Piața Roșie și sărbătorit de 1 ianuarie. Da, serbam Crăciunul pe furiș, ca toți românii credincioși din vremea aceea.
- Ce însemna "pe furiș"?
- Însemna că luam de la piață câteva crenguțe de brad (țăranii riscau să vină, totuși, de Crăciun, cu brăduți amărâți de vânzare, știind că se găseau destui români care îndrăzneau să vină să-i cumpere), le așezam în suporturi modeste de lemn, închipuind un fel de brad în miniatură. Din cutiile de pantofi glorioși de altădată ai mamei, cutii păstrate cu grijă, în pivniță, care conțineau beteala, globurile, steluțele și lumânărelele de odinioară, reușeam să adunăm destule podoabe pentru pomul cel micuț. Pe post de desert, mama cocea la wundertopf (oala minune) câte un cozonăcel cu stafide. Și mai reușea să încropească și câteva sarmale. Iar Hill făcea rost de un vin de țară...
Moș Crăciun la pachet
- Anii aceia întunecați v-au umbrit și vouă, ție și fratelui tău, adolescența?
- Ne descurcam. Tinerețea învinge tot. Crăciunul era, oricum, în sufletele noastre, în amintirile noastre. Mergeam la biserică cu aceeași credință și speranță în Dumnezeu. Aș aminti acum doar un singur Crăciun, petrecut cândva în casa familiei Rosetti (verișori cu aripa din care făcea parte ilustrul profesor Alexandru Rosetti...). În iarna aceea, eu eram deja studentă la Litere, la Franceză, și eram în "flirt" (cum se spunea pe-atunci, și nu "relație", cuvânt pe care nu pot să-l sufăr!) cu Horia Vasilescu, fiul generalului pensionat Cristea Vasilescu, din Corpul de gardă al regelui, și al ceramistei Germaine Vasilescu, fiica fostului consul al Franței la București. (Îți dai seama, Corina, ce "dosare" circulau în jurul meu?) În grup se afla și Călin Rosetti, un tânăr "normator" (ăsta era cel mai înalt rang la care puteau fi angajați tinerii absolvenți de facultate, fii de "foști"). În ochii noștri Călin Rosetti avea o calitate supremă: poseda un magnetofon "Tesla", mare cât o valiză, și benzi de magnetofon umplute cu cel mai autentic jazz - Duke Ellington, Frank Sinatra, Armstrong. Și Bing Crosby cântând superbul "I'm dreaming of a white Christmas". Și o mulțime de colinde românești. Așadar, Horia și cu mine și încă două perechi, am fost invitați în seara aceea de Ajun, cu ger năprasnic, de către mama lui Călin, doamna Rosetti, să petrecem Crăciunul împreună la ei acasă. Casa Rosetti, o casă mare, boierească, se afla (și atunci și acum) în apropierea catedralei Sfântul Iosif. Am aflat de acel Crăciun ce înseamnă să pregătești din sărăcie, dar cu evlavie, o masă tradițională de Ajun: din "pachet", adică din coletele pe care le primeau de la rudele fugite la Paris. Doamna Rosetti ne-a oferit câte o ceașcă cu "consommé - paille parmesan", urmată de friptură (pregătise dintr-o jumătate de curcan înghețat friptură și piftie pentru noi toți), cu garnitură de cartofi natur. Și în chip de desert, cozonac și prăjiturele de casă. Toate stropite cu vin de țară. Desigur, noi am serbat Ajunul și cântând colinde, și dansând în draci rock'n'roll (cu muzica lui Călin, nici nu s-ar fi putut altfel), în pauze bând, cu mare plăcere, din ceșcuțe mici, de porțelan, celebra Nesscafé, venită, de asemenea, în cutii metalice, de la Paris... De la rude. Țin neapărat să spun că toate acestea se întâmplau la mansarda casei Rosetti, adică în ceea ce se chemau pe atunci "camerele de servitori". Parterul cu încăperi spațioase, specifice unei case boierești, fusese confiscat de comuniști și transformat în... Policlinică.
- Și pentru că povestea de Crăciun a copilăriei tale se apropie de sfârșit, să vorbim puțin și despre ultima ta carte, apărută recent, la Editura "Carminis", "Poveștile Bunicii Albe"... E foarte important să aflăm mai multe despre ea, mai ales că unul dintre cei mai temuți critici literari, Eugen Negrici, a scris despre tine că ești: "cea mai importantă creatoare de feerii din literatura română".
- Cartea asta reprezintă imagini adunate din copilăria mea, întâmplări petrecute mai demult sau mai de curând, pe care le-am trecut prin magia poveștii. Imaginea mamei mele e acolo, între pagini - ea a fost "Bunica Albă". Povestea Bunicii Albe are un sâmbure vibrant de adevăr: într-o iarnă foarte grea, cu zăpadă și ger, mama s-a îmbolnăvit de plămâni. Avea vreo 60 de ani atunci. I-am găsit loc numai la Spitalul de Contagioși. A stat acolo internată șase săptămâni. Îi trimiteam mâncare prin infirmiere. Când am urcat la etajul doi, ca s-o iau acasă - în fine, se vindecase! - m-am pomenit cu o delegație întreagă: mama, însoțită de două surori și urmată de șapte copii mici, plângând în hohote. Explicația? Copiii plângeau pentru că știau că mama mea pleacă pentru totdeauna de lângă ei. Erau copii orfani, abandonați în spital, cărora timp de șase săptămâni, seară de seară, mama le spusese povești. Copiii erau bine îngrijiți, bine hrăniți, dar nimănui, acolo, la spital, nu-i trecuse prin minte să le vorbească despre "Albă ca zăpada", despre "Cenușăreasa", despre "Ali Baba"... despre "Fram"... Și câte și mai câte. Așadar, ea, mama mea, a fost Bunica Albă. Ea, mama mea, mi-a sădit în inimă Lumea Poveștilor, încă de când eram mică de tot, încă de când m-a învățat să scriu și să citesc, când nu împlinisem nici cinci ani. Ei îi datorez sufletul de copil care mi-a rămas întreg și pe care mi-l ocrotește Dumnezeu. "Poveștile Bunicii Albe" sunt și ale ei, și ale mele.