CLAUDIU MIU - "Am înţeles că nu stă în puterea omului să controleze viaţa, ci doar în puterea lui Dumnezeu"

- Mirajul sportului l-a atras încă din anii de şcoală. La 24 de ani era deja campion naţional la escaladă. A devenit apoi cunoscut şi pe plan internaţional. Singurul obstacol pe care n-a reuşit să-l învingă a fost boala. O boală perfidă, care l-a făcut invalid şi l-a aruncat în depresie. Până în ziua când solidaritatea umană creată în jurul lui şi credinţa în Dumnezeu l-au determinat să iasă din abandon şi să lupte. Şi-a izbutit. Împreună cu un tânăr din India, Singh Jaggi, marcat şi el de un grav handicap, Claudiu Miu a reuşit să escaladeze din nou muntele. O victorie a temerităţii şi a dorinţei de a-ţi trăi viaţa în zona înaltă a viselor care se împlinesc -

Cel mai sus, cel mai bine

- De unde pasiunea pentru căţărare, Claudiu? Provii dintr-o familie de sportivi?

- Nici gând! Părinţii mei n-au avut nicio legătură cu sportul. În plus, nici nu-mi aduc aminte ca în copilărie să fi părăsit prea des Bucureştiul pentru excursii la munte, cu familia. Energia mi-o con­sumam în jocuri cu prietenii din cartier, iar în vacanţe, escaladam toţi copacii din preajma casei bunicilor, care locuiau la ţară, în Dâmboviţa. În schimb, la un moment dat, fratele meu mai mare a prins gustul drumeţiilor şi, într-o zi, m-a luat cu el "în vizită" la prima sală de escaladă din România. Era o sală micuţă, cu un perete de cinci metri înăl­ţime, ceea ce e foarte puţin, prin comparaţie cu ceea ce pun la dispoziţie sălile din prezent. Cu toate astea, ajungând acolo, copilul de treisprezece ani care eram a rămas uimit şi-a decis: "Vreau şi eu să mă caţăr!". Aşa l-am cunoscut pe cel care avea să-mi devină antrenor şi mentor: Ionel Ene, zis John, cel mai titrat sportiv din branşă al epocii. John m-a luat sub aripa lui, a început să mă ajute să descifrez alfabetul escaladei şi mi-a imprimat ideea că întotdeauna trebuie să fac lucrurile cât pot eu de bine şi că întotdeauna pot mai mult. În plus, intrasem într-o comunitate alcătuită, în majo­ritate, din sportivi de performanţă, or asta a contat enorm: pe lângă spiritul de aventură pe care îl aveam nativ, mi-a fost zgândărită şi vâna com­petitivităţii, astfel că am decis curând că escalada nu va rămâne pentru mine doar un hobby, ci că acesta e drumul pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Fireşte, în paralel, mi-am văzut şi de şcoală: am mers pe partea realistă şi, finalmente, am absolvit ASE-ul, Facultatea de Management. Dar astea au fost nişte satisfacţii minore. Pe mine, tot ceea ce mă interesa era să mă caţăr: cel mai sus, cel mai bine, pe cel mai dificil traseu... Totul trebuia să fie la superlativ! Munceam enorm, dar atunci când muş­chii dureau, inima îmi cânta! Am fost extraor­dinar de fericit când am devenit dublu campion na­ţional şi apoi şi campion balcanic! După care, mi-am zis că trebuie să ţintesc şi mai sus: să intru în circuitul Cupei Mondiale. Am apucat să contabilizez două par­ticipări: în 2009 şi-n 2010. Ceea ce - oricât de lipsit de modestie ar putea să sune - n-a fost puţin lucru, da­că ţinem cont că aceia au fost anii în care, practic, România a început să ridice şi ea capul în acest do­meniu sportiv. Trebuia să ai multă ambiţie, o pregătire fizică excepţională, dar şi un psihic foarte puternic. Iar eu le aveam. Aşa se face că, din prima echipă cu ca­re am participat la Cupa Mondială, eu am fost sin­gurul care s-a ambiţionat să intre şi în competiţia din anul următor. Ce m-a motivat a fost încrederea: eram în­tr-o perioadă de progres evident, mă căţăram foarte bine şi-mi doream cu ardoare să reuşesc să pun Ro­mâ­nia pe harta escaladei competiţionale. Ce mai! Mă simţeam călare pe cai mari şi nu voiam sub nicio formă să las hăţurile din mână...

- Cursa ta spre victorie a fost, însă, împiedicată de boală...

- Da, iniţial, am început să simt nişte dureri în oase şi mai ales în articulaţii, dar le-am pus pe seama efortului mare pe care îl făceam, a oboselii, a frigului "înghiţit" la munte, pe stânci... Când am văzut însă că durerile se intensifică şi in­tervine şi un soi de în­ţe­pe­neală articulară, m-am dus la medic. Am fost consultat, mi s-au făcut mai multe teste şi, până la urmă, am primit un diagnostic grav: poliartrită reu­matoidă. Ulterior, s-a constatat că, asociată cu poliar­trita, mă "căptuşisem" şi cu boala Lyme. Ca să fiu sin­cer, am plecat totuşi de la doctor destul de senin: am crezut că va fi vorba doar de nişte dureri pe care le voi putea controla cu analgezice. Diag­nos­ticele astea nu su­na­seră atât de implacabil ca acela de cancer, să spunem. Şi aveam 25 de ani, eram tânăr, sportiv de perfor­man­ţă, deci un om obişnuit cu antre­namentele necru­ţă­toare, care implică, uneori, şi dureri. Nu am realizat că boala aceasta îţi mănâncă li­teral­mente oasele, că ajungi să ai nişte dureri ini­maginabile şi să fii imobilizat în pat. Am început tra­tamentul, dar, după o vreme, mi-am dat seama că el nu dădea rezultat şi că boa­la îşi vedea de treaba ei. Du­rerile se intensi­fi­cau, înţepe­nea­la articu­lară de­ve­­nea din ce în ce mai pronun­ţată... Curând, doc­torii au în­ceput să se certe între ei: fiecare venea cu o pro­pu­nere nouă de tratament, care le in­valida pe toate celelalte, iar eu eram prins la mijloc, ne­şti­ind pe ce cale să o apuc, dar sim­­ţind că, invers decât în zi­cala cu "doi se ceartă şi-al trei­lea câş­tigă", eu pier­deam şi pier­­deam, într-un ritm accelerat. Mai întâi am fost ne­voit să re­nunţ la com­petiţii, după câteva luni şi la antre­no­rat, iar din 2011, practic, am rămas în casă, ostaticul bolii. Ajunsesem la o asemenea ero­ziune a oaselor şi la nişte dureri atât de crâncene, încât nu doar că nu mai puteam să mă deplasez şi zăceam 24 de ore din 24 imobilizat în pat, dar, de vlăguit ce eram, nici un deget nu-mi venea să mai încerc să-l mişc. Îmi pierdusem masa muscu­lară şi arătam ca un cadavru viu. Eram îngrijit de familie, de prietena mea care ar fi trebuit să-mi devină soţie, dar cu ca­re nu mai apucasem să mă însor, şi de foarte pu­ţinii prieteni care mai ră­mă­seseră în preaj­ma mea. Mă simţeam uitat, aban­donat, nău­cit, dis­perat, nici măcar pe Dumnezeu nu-L mai regăseam. Căzusem psihic şi parcă nici nu-mi mai păsa dacă mă în­ghite hăul! După care a venit lovitura de graţie: investigaţiile medicale şi di­fe­ritele scheme de tratament pe care le încer­casem se traduseseră în nişte costuri uriaşe şi, la un moment dat, am ajuns în punctul în care ne-am trezit că nu mai aveam bani. Şi în continuare, în viitorul pre­vizibil, trebuia să mai plătim nişte zeci de mii de euro! Ei bine, în clipa în care am realizat că nu mai aveam de unde să facem rost de acei bani, am clacat: nu-mi mai doream decât să mor!

Oamenii-oameni

- N-a fost să fie aşa. În clipa de faţă vorbim într-o cafenea din centrul Bucureştiului, iar tu ai venit la în­tâlnire pe picioarele tale! Ce minune s-a întâmplat?

- Fratele meu mai mare, care între timp se mu­tase şi locuia în America, a decis să revină în ţară, ca să mă poată ajuta la modul propriu, nu doar să mă monitorizeze prin relatările care i se făceau prin telefon. Lui i-a venit ideea să ceară aju­torul comunităţii de căţărători din România. Le-a ex­plicat care era situaţia mea, şi împreună au pus la cale o campanie de strângere de fonduri, care s-a nu­mit "HELP CLAU CLIMB AGAIN", "Să-l aju­tăm pe Clau să se caţăre iar". Când am aflat de la fratele meu de toată istoria asta, mi s-a făcut ruşine. Am consi­de­rat că motto-ul acţiunii lor e o minciună: mi se părea imposibil ca vreodată să pot să mă mai caţăr din nou, când eu zăceam în pat de luni şi luni de zile, cu oasele mâncate, fără cartilaje la articulaţii, cu membrele strâmbe şi deformate... Însă curând am constatat că de­mersul lui dădea roade. Şi atunci s-a produs de­cli­cul: pe de o parte, am realizat că oamenii-oameni nu dispăruseră. Existau, iată, persoane care mă ajutau absolut dezinteresat, chiar dacă unele dintre ele nici nu mă cunoscuseră în mod direct. Asta a fost ca o injecţie cu nădejde! Şi, pe de altă parte, ceea ce a cântărit şi mai mult a fost mesajul pe care îl primeam repetat de la acei oameni care-mi săriseră în ajutor: îmi comunicau "că se roagă pentru mine!". Că "se roa­gă la Dumnezeu pentru mine!". Atunci mi s-a luat vălul de pe ochi: mi-am zis că dacă ei se roagă pentru mine, eu de ce să nu mă rog? Că dacă ei mi-au venit în ajutor, poate că trebuie să văd în asta un semn, că poate Dumnezeu e totuşi alături de mine, deşi mie mi se păruse că nu mai era. Şi-am început să mă rog! În­tâi parcă mai temător, apoi cu din ce în ce mai multă în­credere... Îl rugam nu neapărat să mă vindece aşa, peste noapte, ci, mai curând, Îl rugam să-mi dea pu­terea să îndur boala şi înţelepciunea să găsesc calea care să mă scoată la liman, să mă pot recupera măcar parţial. Şi miracolul s-a produs: nu doar că am făcut rost de banii necesari, dar trata­mentele au început să dea rezultate! De la lună la lună, au prins să apară mici îmbunătăţiri, să mă simt mai bine... În faţa mea se deschidea un drum as­cen­dent pe care m-am avântat cu mare speranţă: urcuşul a fost lent, dar metodic şi fără poticniri. Treptat, durerile au în­ceput să se diminueze, mi-am recăpătat şi o parte din mobilitatea articulară şi-atunci, cu curaj, am decis că a venit vremea să ies şi din casă: iniţial, am făcut nişte drumuri scurte, la şedinţele de ki­ne­toterapie, dar in­cursiunile acelea, pentru mine, erau o victorie incre­dibilă! Recuperarea aceasta, atât fizică, dar şi psihică, s-a tradus apoi prin din ce în ce mai multă forţă, am început să-mi redo­bândesc şi masa musculară... Şi aşa, pas cu pas, în pri­măvara lui 2013, am ajuns în punctul în care am fost capabil să revin în salade escaladă şi să an­trenez din nou. Acolo, alături de elevii mei, am în­ceput să mă forţez şi eu: întâi mi-am impus ca, în cele două ore cât durează un antre­na­ment, să stau numai în picioare. După care, într-o zi, mi-am zis: "Trebuie să mă caţăr şi eu!" Şi am izbutit! Când am ajuns sus, în vârful traseului, m-am simţit fantastic: parcă eram pri­ma dată acolo, la 10 metri înălţime! Parcă mă că­ţă­rasem pentru prima dată! A fost o stare de bea­ti­tudine... A fost ca o renaştere! N-a mai contat că am degetele deteriorate, că am genun­chii deformaţi şi că durerile sunt şi acum permanente - a meritat din plin! După ziua aceea, am început să mă gândesc că sunt şi alţi oameni pentru care bea­titudinea unei astfel de izbânzi ar însemna enorm. Mi-am spus că poate aces­ta a fost motivul pentru care Dumnezeu m-a ajutat să ies din iadul cel mai negru: ca să ajut şi eu nişte persoane aflate în situaţii dificile. Aşa am în­fiinţat Asociaţia "Climb Again" şi am început să lu­crez cu copii şi tineri cu diverse afecţiuni şi cu di­za­bilităţi. Unor astfel de oameni, căţăratul le poate fi de mare ajutor: unii îl pot folosi ca terapie de recuperare, unii pentru psihic, unii pentru tonus. De pildă, co­piilor cu autism nu le prea place sportul, dar au nevoie să facă mişcare - pentru ei, traseele de escaladă în sală sunt alegerea ideală: fac un sport care nu e re­petitiv (ca să ajungi sus, ai diverse variante de as­cen­siune) şi se şi distrează (elementele de căţărare, mâ­nerele sunt foarte frumos colorate şi au forme de ani­măluţe). Cursurile acestea sunt, în cea mai mare parte, gratuite - foarte puţini părinţi îşi permit să achite taxele. Primim şi cazuri individuale, dar avem şi grupe alcătuite din copii şi tineri care ajung la noi prin intermediul unor fundaţii, asociaţii sau şcoli cu profile speciale. N-am refuzat niciodată pe nimeni. Atât eu, cât şi colegii mei, nu ne dorim decât să le facem un bine cât mai multor copii şi tineri. Nu ne in­teresează să ne îmbogăţim noi - avem un parteneriat cu sala de escaladă, iar pentru acţiunile pe care le organizăm (concursuri, petreceri de aventură etc.) de­seori aducem bani de-acasă. Recom­pensa noastră e mulţumirea sufle­teas­că: doar un om de piatră nu s-ar emo­ţiona văzând ce transformare se pro­duce, de pildă, într-un copil nevăzător, după primele ore de escaladă! Cât de multă încredere capătă în el, cât de optimist devine...! E incredibil!

Numele biruinţei: Munţii Atlas

- O altă minune petrecută în viaţa ta a fost de­cizia de a organiza alături de un alt om încercat greu de soartă, in­dianul Singh Jaggi, o expediţie în Munţii Atlas.

- Atât eu, cât şi Jaggi, am vrut să arătăm per­soanelor cu dizabilităţi, dar nu numai, că în orice situaţie te-ai afla, oricât de crâncenă, oricât de neagră, există o sclipire de speranţă. Am vrut să le dăm curaj, să le demonstrăm că deficienţele fizice sunt surmontabile. În cazul meu, cu ajutorul medicaţiei, durerile sunt acum relativ suportabile, în funcţie şi de efortul pe care îl fac. Am rămas cu afectări ale articulaţiilor, la degete, foarte pronunţat la articulaţia mâinilor, şi cel mai rău la genunchi, şi în special la genunchiul drept. Pe de altă parte, Jaggi are o malformaţie con­ge­nitală la braţul stâng - practic, cotul lui este prins direct în umăr. Şi mai are şi unele probleme la degetele de la aceeaşi mână. Astfel că pentru mine e mult mai simplu să mă caţăr, în schimb, nu pot să merg mult, să mă deplasez în plan orizontal, iar la Jaggi e invers: el poate să meargă lejer, dar are dificultăţi la escaladă. Aşa că am încercat să iden­-tificăm un traseu pe care să fim ca­pabili să-l parcurgem, ajutându-ne unul pe celălalt, acţionând ca o echipă. Şi am găsit varianta din Munţii Atlas, mai exact, vârful Oujdad. În expediţie, am fost însoţiţi de trei coechipieri: Nora Dorian, cameramanul nostru, cea care pregăteşte acum filmul aventurii, Cos­min Andron şi Mihnea Prundeanu, cei care s-au ocupat de logistica expe­diţiei, de securitatea echipei şi au fost şi ghizi. Planul nostru fusese să urmăm traseul Baraka, ceea ce presupunea o deplasare - mers pieptiş, deseori pe cărărui stân­coase, nu mai late de 50 de cen­timetri, pe buza muntelui, fiecare având în spa­te un rucsac de 30 de kilograme - de două ore şi jumătate, de la tabăra de bază până la peretele ver­tical de es­ca­ladă (acesta începea de la o altitudine de 2000 de metri, urca până la 2700 şi avea un grad de dificultate foarte ridi­cat!). Apoi, ascensiunea propriu-zisă trebuia să se realizeze în două zile, deci cu două nopţi dormite "în perete", adi­căpe nişte paturi sus­pendate deasupra hăului, doar ancorate de peretele de stâncă. Zis şi făcut! Am pă­răsit tabăra de bază, am ajuns la pe­rete, am început ascensiunea şi, după primele trei lun­gimi, ne-am oprit, con­form planului. Căţărarea mer­sese foarte bine, dar acum urma partea cea mai difi­cilă: trasul echi­pa­men­tului - acesta se ancorează cu corzi şi se ridică printr-un sistem de scripeţi. Or, în­chi­­pu­ieşte-ţi că echi­pa­men­tul - strictul necesar, adică ma­terialele de as­censiune, paturile, mâncarea, apa, apa­ra­tura de fil­mare, etc. - cântărea peste 120 de kg! Ne-am dat sea­ma curând că etapa as­ta ne va da foarte mult înapoi, că vom consuma mai mult timp decât anticipasem şi riscurile erau mari. Aşa că ne-am decis să schimbăm macazul, să atacăm vârful mergând pe un alt traseu. În noaptea aceea, am dormit asiguraţi în perete, dimi­neaţă ne-am trezit cu păsările care zburau pe lângă noi nedu­me­rite şi cu o privelişte de vis, care ne îmbrăţişa din trei direc­ţii. Am coborât din perete, ne-am întors la tabăra de bază, Mih­nea şi Cosmin au găsit un nou traseu şi duminică, pe 7 sep­tembrie, am pornit iar la drum şi, de data asta, totul a mers perfect. Am atins vârful! Ce senzaţie! A fost un moment cu adevărat excepţional şi extraor­dinar de emoţio­nant - mai ales când am desfăşurat stea­gurile: eu pe cel al Ro­mâ­niei, iar Jaggi pe cel al Indiei! Cuvintele mi se par prea sterpe ca să-ţi pot des­crie ce am simţit în cli­pele ace­lea! Stând şi pri­vind re­tro­spec­tiv, am realizat că efortul pe care l-am depus în expediţia asta a fost mai mare, mai intens decât cel acumulat în ultimii trei ani, cât am fost bol­nav! Dar zău că asta n-a mai con­tat!

- Când vom putea vedea şi noi filmul expediţiei?

- Filmul e aproape gata şi am scos deja trailer-ul. Pre­miera va avea loc la sfârşitul lui de­cem­brie. Pen­tru di­fuzare, sun­tem în discuţii cu nişte tele­vi­ziuni, îl vom tri­mite şi la festi­va­lurile de film documentar, iar, la un moment dat, avem de gând să-l facem public şi pe internet.

- În afară de căţărare, din ce se mai alcătuieşte viaţa ta, Claudiu?

- Îmi place foarte mult să citesc şi încerc să-mi fac cât mai mult timp pentru asta. Problema e că sunt grevat de responsabilităţile de bucătar. Soţia mea (în sfârşit, ne-am căsătorit anul acesta, în iunie) m-a în­sărcinat pe mine cu prepararea hranei. Şi cum eu nu sunt talentat... Dar sunt dispus să învăţ şi sunt mun­citor. În afară de relaţia cu familia, cu soţia mea - care mi-e nu doar cel mai bun prieten, dar şi suflet-pereche - şi cu elevii mei, cea maide preţ valoare a vie­ţii mele o reprezintă prietenia. Mă bucură toate în­tâlnirile cu prietenii noştri dragi, oameni cu care îm­părtăşim aceeaşi viziune de viaţă, oameni care înţeleg că prietenul e cel care ţi-e aproape nu doar la bine, ci şi la rău. Şi peste tot şi toate, viaţa mea este alături de Dumnezeu! În fiecare duminică, eu şi soţia mergem la slujbă, deşi dialogul cu El nu se încheie niciodată.

- Privind în urmă, te consideri un învins sau un câştigător?

- Indubitabil un câştigător. După experienţa prin care am trecut, punctul acesta în care am ajuns este o victorie. Am învăţat foarte mult, am evoluat foarte mult... Dar nu vreau să se înţeleagă că de aici înainte nu voi face decât să dorm pe coroana de lauri. Mai am de crescut, atât spiritual, cât şi uman. Şi mai am încă mulţi oameni de ajutat. Cred că pot fi din ce în ce mai mulţi câşti­gători, din ce în ce mai multe vieţi transformate în bine. Şi, cu toate că sunt conştient că, din punct de vedere medical, situaţia mea mai poate suferi de­te­riorări, privesc spre viitor cu încredere. Am înţeles că nu stă în puterea omului să controleze viaţa, ci doar în puterea lui Dumnezeu. Şi am cre­din­ţa că Dumnezeu mă va susţine în continuare, că are un plan pentru mine şi e de datoria mea să înde­pli­nesc vrerea Lui. El e Marea Înţelepciune.

Foto: NORA DORIAN (6)