CLAUDIU MIU - "Am înțeles că nu stă în puterea omului să controleze viața, ci doar în puterea lui Dumnezeu"

- Mirajul sportului l-a atras încă din anii de școală. La 24 de ani era deja campion național la escaladă. A devenit apoi cunoscut și pe plan internațional. Singurul obstacol pe care n-a reușit să-l învingă a fost boala. O boală perfidă, care l-a făcut invalid și l-a aruncat în depresie. Până în ziua când solidaritatea umană creată în jurul lui și credința în Dumnezeu l-au determinat să iasă din abandon și să lupte. Și-a izbutit. Împreună cu un tânăr din India, Singh Jaggi, marcat și el de un grav handicap, Claudiu Miu a reușit să escaladeze din nou muntele. O victorie a temerității și a dorinței de a-ți trăi viața în zona înaltă a viselor care se împlinesc -

Cel mai sus, cel mai bine

- De unde pasiunea pentru cățărare, Claudiu? Provii dintr-o familie de sportivi?

- Nici gând! Părinții mei n-au avut nicio legătură cu sportul. În plus, nici nu-mi aduc aminte ca în copilărie să fi părăsit prea des Bucureștiul pentru excursii la munte, cu familia. Energia mi-o con­sumam în jocuri cu prietenii din cartier, iar în vacanțe, escaladam toți copacii din preajma casei bunicilor, care locuiau la țară, în Dâmbovița. În schimb, la un moment dat, fratele meu mai mare a prins gustul drumețiilor și, într-o zi, m-a luat cu el "în vizită" la prima sală de escaladă din România. Era o sală micuță, cu un perete de cinci metri înăl­țime, ceea ce e foarte puțin, prin comparație cu ceea ce pun la dispoziție sălile din prezent. Cu toate astea, ajungând acolo, copilul de treisprezece ani care eram a rămas uimit și-a decis: "Vreau și eu să mă cațăr!". Așa l-am cunoscut pe cel care avea să-mi devină antrenor și mentor: Ionel Ene, zis John, cel mai titrat sportiv din branșă al epocii. John m-a luat sub aripa lui, a început să mă ajute să descifrez alfabetul escaladei și mi-a imprimat ideea că întotdeauna trebuie să fac lucrurile cât pot eu de bine și că întotdeauna pot mai mult. În plus, intrasem într-o comunitate alcătuită, în majo­ritate, din sportivi de performanță, or asta a contat enorm: pe lângă spiritul de aventură pe care îl aveam nativ, mi-a fost zgândărită și vâna com­petitivității, astfel că am decis curând că escalada nu va rămâne pentru mine doar un hobby, ci că acesta e drumul pe care trebuie să-l urmez în viață. Firește, în paralel, mi-am văzut și de școală: am mers pe partea realistă și, finalmente, am absolvit ASE-ul, Facultatea de Management. Dar astea au fost niște satisfacții minore. Pe mine, tot ceea ce mă interesa era să mă cațăr: cel mai sus, cel mai bine, pe cel mai dificil traseu... Totul trebuia să fie la superlativ! Munceam enorm, dar atunci când muș­chii dureau, inima îmi cânta! Am fost extraor­dinar de fericit când am devenit dublu campion na­țional și apoi și campion balcanic! După care, mi-am zis că trebuie să țintesc și mai sus: să intru în circuitul Cupei Mondiale. Am apucat să contabilizez două par­ticipări: în 2009 și-n 2010. Ceea ce - oricât de lipsit de modestie ar putea să sune - n-a fost puțin lucru, da­că ținem cont că aceia au fost anii în care, practic, România a început să ridice și ea capul în acest do­meniu sportiv. Trebuia să ai multă ambiție, o pregătire fizică excepțională, dar și un psihic foarte puternic. Iar eu le aveam. Așa se face că, din prima echipă cu ca­re am participat la Cupa Mondială, eu am fost sin­gurul care s-a ambiționat să intre și în competiția din anul următor. Ce m-a motivat a fost încrederea: eram în­tr-o perioadă de progres evident, mă cățăram foarte bine și-mi doream cu ardoare să reușesc să pun Ro­mâ­nia pe harta escaladei competiționale. Ce mai! Mă simțeam călare pe cai mari și nu voiam sub nicio formă să las hățurile din mână...

- Cursa ta spre victorie a fost, însă, împiedicată de boală...

- Da, inițial, am început să simt niște dureri în oase și mai ales în articulații, dar le-am pus pe seama efortului mare pe care îl făceam, a oboselii, a frigului "înghițit" la munte, pe stânci... Când am văzut însă că durerile se intensifică și in­tervine și un soi de în­țe­pe­neală articulară, m-am dus la medic. Am fost consultat, mi s-au făcut mai multe teste și, până la urmă, am primit un diagnostic grav: poliartrită reu­matoidă. Ulterior, s-a constatat că, asociată cu poliar­trita, mă "căptușisem" și cu boala Lyme. Ca să fiu sin­cer, am plecat totuși de la doctor destul de senin: am crezut că va fi vorba doar de niște dureri pe care le voi putea controla cu analgezice. Diag­nos­ticele astea nu su­na­seră atât de implacabil ca acela de cancer, să spunem. Și aveam 25 de ani, eram tânăr, sportiv de perfor­man­ță, deci un om obișnuit cu antre­namentele necru­ță­toare, care implică, uneori, și dureri. Nu am realizat că boala aceasta îți mănâncă li­teral­mente oasele, că ajungi să ai niște dureri ini­maginabile și să fii imobilizat în pat. Am început tra­tamentul, dar, după o vreme, mi-am dat seama că el nu dădea rezultat și că boa­la își vedea de treaba ei. Du­rerile se intensi­fi­cau, înțepe­nea­la articu­lară de­ve­­nea din ce în ce mai pronun­țată... Curând, doc­torii au în­ceput să se certe între ei: fiecare venea cu o pro­pu­nere nouă de tratament, care le in­valida pe toate celelalte, iar eu eram prins la mijloc, ne­ști­ind pe ce cale să o apuc, dar sim­­țind că, invers decât în zi­cala cu "doi se ceartă și-al trei­lea câș­tigă", eu pier­deam și pier­­deam, într-un ritm accelerat. Mai întâi am fost ne­voit să re­nunț la com­petiții, după câteva luni și la antre­no­rat, iar din 2011, practic, am rămas în casă, ostaticul bolii. Ajunsesem la o asemenea ero­ziune a oaselor și la niște dureri atât de crâncene, încât nu doar că nu mai puteam să mă deplasez și zăceam 24 de ore din 24 imobilizat în pat, dar, de vlăguit ce eram, nici un deget nu-mi venea să mai încerc să-l mișc. Îmi pierdusem masa muscu­lară și arătam ca un cadavru viu. Eram îngrijit de familie, de prietena mea care ar fi trebuit să-mi devină soție, dar cu ca­re nu mai apucasem să mă însor, și de foarte pu­ținii prieteni care mai ră­mă­seseră în preaj­ma mea. Mă simțeam uitat, aban­donat, nău­cit, dis­perat, nici măcar pe Dumnezeu nu-L mai regăseam. Căzusem psihic și parcă nici nu-mi mai păsa dacă mă în­ghite hăul! După care a venit lovitura de grație: investigațiile medicale și di­fe­ritele scheme de tratament pe care le încer­casem se traduseseră în niște costuri uriașe și, la un moment dat, am ajuns în punctul în care ne-am trezit că nu mai aveam bani. Și în continuare, în viitorul pre­vizibil, trebuia să mai plătim niște zeci de mii de euro! Ei bine, în clipa în care am realizat că nu mai aveam de unde să facem rost de acei bani, am clacat: nu-mi mai doream decât să mor!

Oamenii-oameni

- N-a fost să fie așa. În clipa de față vorbim într-o cafenea din centrul Bucureștiului, iar tu ai venit la în­tâlnire pe picioarele tale! Ce minune s-a întâmplat?

- Fratele meu mai mare, care între timp se mu­tase și locuia în America, a decis să revină în țară, ca să mă poată ajuta la modul propriu, nu doar să mă monitorizeze prin relatările care i se făceau prin telefon. Lui i-a venit ideea să ceară aju­torul comunității de cățărători din România. Le-a ex­plicat care era situația mea, și împreună au pus la cale o campanie de strângere de fonduri, care s-a nu­mit "HELP CLAU CLIMB AGAIN", "Să-l aju­tăm pe Clau să se cațăre iar". Când am aflat de la fratele meu de toată istoria asta, mi s-a făcut rușine. Am consi­de­rat că motto-ul acțiunii lor e o minciună: mi se părea imposibil ca vreodată să pot să mă mai cațăr din nou, când eu zăceam în pat de luni și luni de zile, cu oasele mâncate, fără cartilaje la articulații, cu membrele strâmbe și deformate... Însă curând am constatat că de­mersul lui dădea roade. Și atunci s-a produs de­cli­cul: pe de o parte, am realizat că oamenii-oameni nu dispăruseră. Existau, iată, persoane care mă ajutau absolut dezinteresat, chiar dacă unele dintre ele nici nu mă cunoscuseră în mod direct. Asta a fost ca o injecție cu nădejde! Și, pe de altă parte, ceea ce a cântărit și mai mult a fost mesajul pe care îl primeam repetat de la acei oameni care-mi săriseră în ajutor: îmi comunicau "că se roagă pentru mine!". Că "se roa­gă la Dumnezeu pentru mine!". Atunci mi s-a luat vălul de pe ochi: mi-am zis că dacă ei se roagă pentru mine, eu de ce să nu mă rog? Că dacă ei mi-au venit în ajutor, poate că trebuie să văd în asta un semn, că poate Dumnezeu e totuși alături de mine, deși mie mi se păruse că nu mai era. Și-am început să mă rog! În­tâi parcă mai temător, apoi cu din ce în ce mai multă în­credere... Îl rugam nu neapărat să mă vindece așa, peste noapte, ci, mai curând, Îl rugam să-mi dea pu­terea să îndur boala și înțelepciunea să găsesc calea care să mă scoată la liman, să mă pot recupera măcar parțial. Și miracolul s-a produs: nu doar că am făcut rost de banii necesari, dar trata­mentele au început să dea rezultate! De la lună la lună, au prins să apară mici îmbunătățiri, să mă simt mai bine... În fața mea se deschidea un drum as­cen­dent pe care m-am avântat cu mare speranță: urcușul a fost lent, dar metodic și fără poticniri. Treptat, durerile au în­ceput să se diminueze, mi-am recăpătat și o parte din mobilitatea articulară și-atunci, cu curaj, am decis că a venit vremea să ies și din casă: inițial, am făcut niște drumuri scurte, la ședințele de ki­ne­toterapie, dar in­cursiunile acelea, pentru mine, erau o victorie incre­dibilă! Recuperarea aceasta, atât fizică, dar și psihică, s-a tradus apoi prin din ce în ce mai multă forță, am început să-mi redo­bândesc și masa musculară... Și așa, pas cu pas, în pri­măvara lui 2013, am ajuns în punctul în care am fost capabil să revin în sala de escaladă și să an­trenez din nou. Acolo, alături de elevii mei, am în­ceput să mă forțez și eu: întâi mi-am impus ca, în cele două ore cât durează un antre­na­ment, să stau numai în picioare. După care, într-o zi, mi-am zis: "Trebuie să mă cațăr și eu!" Și am izbutit! Când am ajuns sus, în vârful traseului, m-am simțit fantastic: parcă eram pri­ma dată acolo, la 10 metri înălțime! Parcă mă că­ță­rasem pentru prima dată! A fost o stare de bea­ti­tudine... A fost ca o renaștere! N-a mai contat că am degetele deteriorate, că am genun­chii deformați și că durerile sunt și acum permanente - a meritat din plin! După ziua aceea, am început să mă gândesc că sunt și alți oameni pentru care bea­titudinea unei astfel de izbânzi ar însemna enorm. Mi-am spus că poate aces­ta a fost motivul pentru care Dumnezeu m-a ajutat să ies din iadul cel mai negru: ca să ajut și eu niște persoane aflate în situații dificile. Așa am în­ființat Asociația "Climb Again" și am început să lu­crez cu copii și tineri cu diverse afecțiuni și cu di­za­bilități. Unor astfel de oameni, cățăratul le poate fi de mare ajutor: unii îl pot folosi ca terapie de recuperare, unii pentru psihic, unii pentru tonus. De pildă, co­piilor cu autism nu le prea place sportul, dar au nevoie să facă mișcare - pentru ei, traseele de escaladă în sală sunt alegerea ideală: fac un sport care nu e re­petitiv (ca să ajungi sus, ai diverse variante de as­cen­siune) și se și distrează (elementele de cățărare, mâ­nerele sunt foarte frumos colorate și au forme de ani­măluțe). Cursurile acestea sunt, în cea mai mare parte, gratuite - foarte puțini părinți își permit să achite taxele. Primim și cazuri individuale, dar avem și grupe alcătuite din copii și tineri care ajung la noi prin intermediul unor fundații, asociații sau școli cu profile speciale. N-am refuzat niciodată pe nimeni. Atât eu, cât și colegii mei, nu ne dorim decât să le facem un bine cât mai multor copii și tineri. Nu ne in­teresează să ne îmbogățim noi - avem un parteneriat cu sala de escaladă, iar pentru acțiunile pe care le organizăm (concursuri, petreceri de aventură etc.) de­seori aducem bani de-acasă. Recom­pensa noastră e mulțumirea sufle­teas­că: doar un om de piatră nu s-ar emo­ționa văzând ce transformare se pro­duce, de pildă, într-un copil nevăzător, după primele ore de escaladă! Cât de multă încredere capătă în el, cât de optimist devine...! E incredibil!

Numele biruinței: Munții Atlas

- O altă minune petrecută în viața ta a fost de­cizia de a organiza alături de un alt om încercat greu de soartă, in­dianul Singh Jaggi, o expediție în Munții Atlas.

- Atât eu, cât și Jaggi, am vrut să arătăm per­soanelor cu dizabilități, dar nu numai, că în orice situație te-ai afla, oricât de crâncenă, oricât de neagră, există o sclipire de speranță. Am vrut să le dăm curaj, să le demonstrăm că deficiențele fizice sunt surmontabile. În cazul meu, cu ajutorul medicației, durerile sunt acum relativ suportabile, în funcție și de efortul pe care îl fac. Am rămas cu afectări ale articulațiilor, la degete, foarte pronunțat la articulația mâinilor, și cel mai rău la genunchi, și în special la genunchiul drept. Pe de altă parte, Jaggi are o malformație con­ge­nitală la brațul stâng - practic, cotul lui este prins direct în umăr. Și mai are și unele probleme la degetele de la aceeași mână. Astfel că pentru mine e mult mai simplu să mă cațăr, în schimb, nu pot să merg mult, să mă deplasez în plan orizontal, iar la Jaggi e invers: el poate să meargă lejer, dar are dificultăți la escaladă. Așa că am încercat să iden­-tificăm un traseu pe care să fim ca­pabili să-l parcurgem, ajutându-ne unul pe celălalt, acționând ca o echipă. Și am găsit varianta din Munții Atlas, mai exact, vârful Oujdad. În expediție, am fost însoțiți de trei coechipieri: Nora Dorian, cameramanul nostru, cea care pregătește acum filmul aventurii, Cos­min Andron și Mihnea Prundeanu, cei care s-au ocupat de logistica expe­diției, de securitatea echipei și au fost și ghizi. Planul nostru fusese să urmăm traseul Baraka, ceea ce presupunea o deplasare - mers pieptiș, deseori pe cărărui stân­coase, nu mai late de 50 de cen­timetri, pe buza muntelui, fiecare având în spa­te un rucsac de 30 de kilograme - de două ore și jumătate, de la tabăra de bază până la peretele ver­tical de es­ca­ladă (acesta începea de la o altitudine de 2000 de metri, urca până la 2700 și avea un grad de dificultate foarte ridi­cat!). Apoi, ascensiunea propriu-zisă trebuia să se realizeze în două zile, deci cu două nopți dormite "în perete", adi­că pe niște paturi sus­pendate deasupra hăului, doar ancorate de peretele de stâncă. Zis și făcut! Am pă­răsit tabăra de bază, am ajuns la pe­rete, am început ascensiunea și, după primele trei lun­gimi, ne-am oprit, con­form planului. Cățărarea mer­sese foarte bine, dar acum urma partea cea mai difi­cilă: trasul echi­pa­men­tului - acesta se ancorează cu corzi și se ridică printr-un sistem de scripeți. Or, în­chi­­pu­iește-ți că echi­pa­men­tul - strictul necesar, adică ma­terialele de as­censiune, paturile, mâncarea, apa, apa­ra­tura de fil­mare, etc. - cântărea peste 120 de kg! Ne-am dat sea­ma curând că etapa as­ta ne va da foarte mult înapoi, că vom consuma mai mult timp decât anticipasem și riscurile erau mari. Așa că ne-am decis să schimbăm macazul, să atacăm vârful mergând pe un alt traseu. În noaptea aceea, am dormit asigurați în perete, dimi­neață ne-am trezit cu păsările care zburau pe lângă noi nedu­me­rite și cu o priveliște de vis, care ne îmbrățișa din trei direc­ții. Am coborât din perete, ne-am întors la tabăra de bază, Mih­nea și Cosmin au găsit un nou traseu și duminică, pe 7 sep­tembrie, am pornit iar la drum și, de data asta, totul a mers perfect. Am atins vârful! Ce senzație! A fost un moment cu adevărat excepțional și extraor­dinar de emoțio­nant - mai ales când am desfășurat stea­gurile: eu pe cel al Ro­mâ­niei, iar Jaggi pe cel al Indiei! Cuvintele mi se par prea sterpe ca să-ți pot des­crie ce am simțit în cli­pele ace­lea! Stând și pri­vind re­tro­spec­tiv, am realizat că efortul pe care l-am depus în expediția asta a fost mai mare, mai intens decât cel acumulat în ultimii trei ani, cât am fost bol­nav! Dar zău că asta n-a mai con­tat!

- Când vom putea vedea și noi filmul expediției?

- Filmul e aproape gata și am scos deja trailer-ul. Pre­miera va avea loc la sfârșitul lui de­cem­brie. Pen­tru di­fuzare, sun­tem în discuții cu niște tele­vi­ziuni, îl vom tri­mite și la festi­va­lurile de film documentar, iar, la un moment dat, avem de gând să-l facem public și pe internet.

- În afară de cățărare, din ce se mai alcătuiește viața ta, Claudiu?

- Îmi place foarte mult să citesc și încerc să-mi fac cât mai mult timp pentru asta. Problema e că sunt grevat de responsabilitățile de bucătar. Soția mea (în sfârșit, ne-am căsătorit anul acesta, în iunie) m-a în­sărcinat pe mine cu prepararea hranei. Și cum eu nu sunt talentat... Dar sunt dispus să învăț și sunt mun­citor. În afară de relația cu familia, cu soția mea - care mi-e nu doar cel mai bun prieten, dar și suflet-pereche - și cu elevii mei, cea mai de preț valoare a vie­ții mele o reprezintă prietenia. Mă bucură toate în­tâlnirile cu prietenii noștri dragi, oameni cu care îm­părtășim aceeași viziune de viață, oameni care înțeleg că prietenul e cel care ți-e aproape nu doar la bine, ci și la rău. Și peste tot și toate, viața mea este alături de Dumnezeu! În fiecare duminică, eu și soția mergem la slujbă, deși dialogul cu El nu se încheie niciodată.

- Privind în urmă, te consideri un învins sau un câștigător?

- Indubitabil un câștigător. După experiența prin care am trecut, punctul acesta în care am ajuns este o victorie. Am învățat foarte mult, am evoluat foarte mult... Dar nu vreau să se înțeleagă că de aici înainte nu voi face decât să dorm pe coroana de lauri. Mai am de crescut, atât spiritual, cât și uman. Și mai am încă mulți oameni de ajutat. Cred că pot fi din ce în ce mai mulți câști­gători, din ce în ce mai multe vieți transformate în bine. Și, cu toate că sunt conștient că, din punct de vedere medical, situația mea mai poate suferi de­te­riorări, privesc spre viitor cu încredere. Am înțeles că nu stă în puterea omului să controleze viața, ci doar în puterea lui Dumnezeu. Și am cre­din­ța că Dumnezeu mă va susține în continuare, că are un plan pentru mine și e de datoria mea să înde­pli­nesc vrerea Lui. El e Marea Înțelepciune.

Foto: NORA DORIAN (6)