Zâne bune şi zâne rele

- Poveştile pentru copii sunt pline de zâne frumoase şi bune, gata să le îndeplinească dorinţele. Miturile şi tradiţiile folclorice vorbesc însă despre rudele lor îndepărtate, mai negre la suflet şi deloc iubitoare de pământeni. Şi unele, şi altele, locuiesc într-o lume paralelă cu a noastră, de unde ne urmăresc pas de pas... -

Zânover/binovin/căslachin

Cine a citit minunata carte pentru copii a lui Nestor Ureche - "Zânele din Valea Cerbului" - îşi aminteşte, desigur, şi celebra invocaţie magică "Zânoverbinovin­căs­lachin", adică: "Zâno Verbino, vin', că-s la chin". Şi zâna venea, fiindcă Verbina era o făptură frumoasă la trup şi la suflet, ca toate su­ratele ei din căr­ţile cu poveşti: zâ­ne minunate, care ies din apă sau co­boară din nori, răs­pândind o blân­deţe şi un farmec nespus. Nişte cre­a­­turi mi­nuscule, îna­­ripate şi ino­fen­­sive, care zboa­ră din floare în floare şi dansează feri­ci­te prin luminiş. A­ceasta este ima­gi­nea încân­tă­toare a zânelor din cărţile cu poveşti. Dar cine exa­mi­nează credinţele vechi, po­pulare, va observa că există şi zânişoare mai rele la suflet, ba de-a dreptul pizmaşe şi urâcioase, bucu­roase să facă rău. Există mul­te credinţe despre ase­menea făpturi capricioase şi crude, cu atât mai peri­culoase, cu cât frumuseţea lor îi a­tră­gea pe bărbaţi, ducându-i chiar la pierzanie.

Magonia

Există nenumărate poveşti despre o ţară invi­zibilă, existentă între cer şi pământ, foarte populară în Evul Mediu şi numită Magonia: patria zânelor şi a rudelor lor. Se spune că în anume împrejurări, unii oameni au izbutit să o vadă (în basmele româneşti se ajunge acolo cu scrânciobul) sau mai ales să o audă, dar rela­tările lor au fost considerate "poveşti". Pe vremuri, anu­mite decese inexplicabile, dispariţii de oameni sau răpiri de copii, infirmităţi, accidente sau boli erau pu­se pe seama făpturilor invizibile - zâne rele şi spiri­duşi din ţara Magonia. De pildă, reu­ma­tismul era re­zultatul "pişcăturilor" lor, la fel ca şi paralizia - rezul­tatul unui atac al spiriduşilor furioşi. Pentru cei care credeau în existenţa acestor creaturi supranaturale, lumea era plină de o diversitate inimaginabilă de fiinţe invizibile, care participau activ la viaţa omului. Prin descântece şi alte tehnici ale magiei, ele erau invocate,îmblânzite sau, dim­potrivă, stârnite, erau puse la treabă în scopuri nu totdeauna curate. Oricât ar părea de ciudat, credinţa în existenţa acestei lumi invizibile care înconjoară pământul asemenea unui nor are adepţi şi în zilele noastre, unii dintre ei chiar cercetători din lu­mea ştiinţei. Astfel, una dintre ce­le mai populare explicaţii în­cearcă să acrediteze ideea că zânele, gnomii şi alte făpturi invizibile formează o familie mare şi variată, numită spirite ale pământului sau entităţi (elemente). Cât despre originea lor, ea se află în anumite câmpuri de energie cosmică, mai precis, energia universală aflată în stare latentă şi care poate lua forme determinate de conştiinţa umană: forme pozitive sau negative, creative sau distructive, mai pe scurt "zâne bune sau zâne rele". La baza aces­tei năstruşnice (sau poate reale) teorii se află psiha­na­listul american de origine austriacă Wilhelm Reich, ca­re afirmă în lu­crările sale că a­ceeaşi energie uni­ver­sală pasivă, ca­re poate să nască en­tităţi pozitive sau negative, are în sine şi forţa ab­so­lută de-a vin­deca toate bolile de pe pământ, pe care tot ea le şi pro­voacă, de altfel, atunci când apar disturbări. Energia lui Reich se divizează în două tipuri: orgonul Or (Orgone radiation), forţă pozitivă şi vitală, şi orgonul Dor (Deadly orgone ra­diation), o iradiere negativă şi distru­gă­toare.
În 1948, Wilhelm Reich a fondat "Or­gone Ins­titute" din Rangeley (SUA). El rea­lizează experi­men­te în domeniul or­go­nului şi al electromagnetismului şi cons­truieşte un "acumulator de orgoni" - o ma­şinărie des­pre care se credea că va putea să concentreze ener­gia cosmică pozitivă asu­pra oamenilor. Se povesteşte că, în timpul desfăşurării acestor experimente, deasupra institutului s-au format nişte nori ame­ninţători, oa­menii care lucrau în laborator s-au îmbolnăvit, iar în zona respectivă au existat multă vreme o senzaţie de oprimare şi presimţirea unei catastrofe iminente. Arborii şi tufişurile din împrejurimi s-au înnegrit şi, în cele din urmă, s-au ofilit. Reich a afirmat atunci că a reuşit să creeze orgonul negativ, aflat, după părerea lui, la baza morţii lumii vii. Din nefericire, după ce şi-a comercializat "acumulatorii cu or­gon", Wilhelm Reich a fost judecat pentru prac­ticarea ilegală a medicinii şi ex­perienţele sale au fost interzise. Nu însă şi ideile lui, care proliferează şi astăzi dincolo de ocean, mai ales printre specialiştii în fe­nomene inexplicabile.

Un liliac cu faţă de om

Printre primele lucrări care ilustrează cu claritate autenticitatea acestui univers invizibil, populat de zâne şi spiriduşi, se numără şi cartea misticului englez Geoffrey Hodson, scrisă în 1925, "Fairies at Work and Play" ("Zâne la joacă şi la treabă"), în care sunt relatate diferite întâlniri cu făpturi ireale. Iată una din ele, petrecută într-o pădure de conifere, în regiunea de lacuri din nordul Angliei. "Mi s-a părut că am în faţa ochilor o creatură enormă, de cu­loare roşu-aprins, care semăna cu un liliac şi a cărei privire mă ţin­tuia. Nu pot să spun că semăna cu un om; părea mai degrabă un liliac cu faţă ome­nească. De cum s-a simţit observată, s-a trans­for­mat pe loc într-o formă umană şi mă sfida, uitându-se fix în ochii mei. Apoi a intrat, ca prin minune, în coasta dealului şi a dispărut." Într-o lucrare recentă des­pre animalele misterioase din Anglia şi Ir­landa, biologul englez Graham McEwan relatează poves­tea unei creaturi de coş­mar care a fost văzută în şcoala din satul Goodhurst, în comitatul Kent.
Întâmplarea s-a petrecut în 1950. Pen­tru a putea să lucreze în linişte, învă­ţă­toarea Joan Forman, care se îndeletnicea şi cu literatura, s-a hotărât să-şi petreacă primele zile din vacanţa de vară în şcoală, unde era linişte. S-a instalat într-o cameră situată în partea mai veche a clădirii, apro­vizionându-se cu hârtie şi o maşină de scris. Iată însă că într-o noapte, sim­ţin­du-se privită de cineva, a descoperit în odaie o "creatură" care se târa în partea stângă a patului. "Avea cam 60 cm lun­gime, cât o pisică sau un câine mai mic. Cu toate acestea, nu semăna cu nici unul dintre aceste animale. Creatura avea doi ochi imenşi, adaptaţi la vederea în noap­te, ca aceia ai unui lemurian. De ei îmi amintesc cel mai bine. M-au frapat prin fixitatea privirii pe care mi-o arun­­cau. Cred că este privirea cea mai dezgus­tătoare pe care am văzut-o vreodată. Din acea fiinţă emana o senzaţie de răutate şi de obscenitate ex­tremă." Pe durata pre­zenţei bizarei făpturi, în ca­me­ră a fost un frig cumplit. Căldura a revenit o dată cu zorii zilei, când creatura a dispărut. Dar povestea nu se termină aici. Pes­te câteva luni, un tânăr ins­ti­tu­tor, succesorul Joanei Forman în şcoa­la din Good­hurst, a trăit o ex­perienţă i­dentică.

Copiii furaţi

Misterioasele ră­piri de persoane, puse as­tăzi pe seama în­tâl­nirilor cu extra­te­reş­trii, erau atribuite în se­colele trecute... zâ­nelor rele şi gnomilor. S-a scris mult pe a­ceastă temă. Veacuri la rând s-a vorbit des­pre copii răpiţi de că­tre făpturi invizibile, care îi în­lo­cuiau în leagăn cu alţi copii. Dacă nu mureau, bie­ţii de ei luau as­pec­tul unor fiinţe uscăţive sau de­formate, mala­di­ve, iritabile sau do­tate cu un apetit ieşit din comun. În lumea în­treagă, mărturiile per­soanelor care au trecut prin astfel de ex­pe­rien­ţe sunt foarte frecvente în culturi cu totul di­ferite. Iată ce se poate citi în "Enci­clopedia cel­ţilor": "Încă din vre­murile cele mai vechi, se spune că muritorii sunt furaţi pentru a fi duşi în lumea zânelor. Când în cauză sunt copii, ei sunt hrăniţi de zâne cu mâncare şi îngrijiţi, ajun­gând în cele din urmă să facă parte din comunitatea lor. În Scoţia şi Irlanda, se pare că zânele trebuie să plătească un tribut Infernului la fiecare şapte ani şi că preferă să sacrifice pământeni decât pe careva dintre ele". Trecerea zânelor lasă şi ur­me, aşa-numitele "cercuri de zâne", periculoase pen­tru cei care trec pe lângă ele. Dacă un om intră înăuntru, el este atras de o muzică sălbatică şi un dans nebunesc şi riscă să devină pentru totdeauna sclavul lumii spiritelor.

Epilog

Se spune tot mai des în ul­tima vre­me că noi, oa­me­nii, "sun­tem ceea ce gân­dim". Că e­xis­tenţa noas­tră e un produs al gân­durilor bune sau rele, po­zitive sau nega­tive, care pot să ne ducă aşa de departe, în­cât să ne garan­teze suc­ce­sul şi in­suc­ce­sul, sănătatea sau boa­la. "Gândiţi po­­zi­tiv!", iată în­dem­­nul pe care ni-l adre­sea­ză nu doar psi­hologii, ci şi cer­­ce­tătorii din do­me­niul me­dici­nii, care constată că gân­­du­rile bune, po­zitive şi opti­mis­te pot să de­vină un pro­gram al să­nă­tă­ţii şi al suc­­ce­sului. Un mod mai puţin ro­man­­tic de a crede în zâne bu­ne şi zâ­ne re­le, dar la fel de efi­cient. La urma ur­mei, da­că există în noi sau în afa­ră de noi energii po­ziti­ve, pe care le pu­tem dis­loca, de ce n-am face-o? Enigma făpturii noastre e departe de a fi rezolvată, iar poveştile cu zâne bune şi zâne rele sunt o temă de meditaţie pe care ar tre­bui s-o luăm mai în serios. Secolul al XX-lea a fost al şti­inţei. Poate că mileniul care a început va fi al mis­te­rului omenesc.

Drăcuşorul din sticlă

Spiritele sunt foarte diferite de oameni: au pro­priile lor valori, propriile lor sentimen­te, se înfurie şi se irită uşor. Pentru a evita să le în­tâlneşti sau să le provoci, e mai bine să le cunoşti. Astfel, dintre spiritele binevoitoare fac parte: spiriduşii (la români), kobolzii (la germani), micul demon fa­milial fran­cez lutin, omuleţul scoţian, brownie, du­hul domestic slav - domovoi. Toţi se trag din acelaşi neam cu spiritul protector al ro­manilor - genius. În ce-l priveşte pe spiriduşul nostru au­tohton (după cum spune V. Kernbach, în Dic­ţionarul său de mitologie), el este, în general, fa­vorabil, rareori nefast. "Un drăcuşor în carne şi oase sau întruchiparea acestuia într-o vie­tate vă­zută sau nevăzută, care, la casa unde şade, aduce toate nenorocirile de pe lume, atât cât trăieşte omul. El se naşte dintr-un ou părăsit, care e clocit la subsuoară un timp determinat, având adesea aspect de pui de găină sau de şarpe în miniatură. Cu di­bă­cie, el poate fi manevrat să satisfacă ce­rerile de bani formulate de cel care l-a clocit. Se păstrează bine într-o sticlă închisă şi nu poate fi îndepărtat decât dacă e legat într-o basma arun­cată pe uliţă, pentru a fi ridicată de cineva. Pentru a nu deveni malefice, spiritele trebuie puse la trea­bă de către oameni."
În unele mitologii există credinţa că anumite persoane pot întreţine legături permanente cu spi­ritele invizibile, pe care le pun să acţioneze în inte­resul lor. Din această categorie fac parte vră­ji­toarele, descântătoarele, ghicitoarele în bobi, dar şi bizarii solomonari, nişte vrăjitori populari în tra­diţia rurală românească, buni mânuitori ai magiei, înzestraţi cu puteri supranaturale şi care aveau legătură cu duhu­rile. După credinţa populară, ei ştiu să încalece pe balauri, să zboare deasupra no­rilor şi să înlăture sau să aducă ploaia şi grindina. După tradiţie, sunt suc­cesorii regelui biblic Solo­mon, considerat în folclorul multor popoare un vrăjitor.