Am citit scrisoarea Dorei şi mi-a sărit în ochi expresia "femei înşelate", pentru că m-am văzut pe mine acum patru ani şi mă văd şi acum. Nici eu nu ştiu încotro s-o apuc.
Într-unul din rarele filme pe care le-am văzut în ultima vreme, era vorba despre o bătrânică care-şi îngrijea soţul pe moarte, un bărbat aprig, care-i pusese toată viaţa pumnul în gură, la propriu şi la figurat. Iar pe patul morţii, singura lui nelinişte era: "Spune drept, am fost eu un bărbat pentru tine?", referindu-se la plăcerea pe care i-o dăruise. Orice femeie, sunt sigură, înţelege cu totul altceva prin iubire, aşa cum vădea şi faţa femeii nedumerite. Ce este, până la urmă, un bărbat pentru o femeie?
Mi-am promis, cândva, că băieţii mei vor citi "Sonata Kreutzer", de Tolstoi, înainte de căsătorie. Ar trebui să fie Biblia căsătoriţilor. După ce o citeşti, nu mai poţi veni cu scuze: într-un mariaj, dacă nu faci cum e bine, e pentru că nu vrei. Iar acum, după astea două remarci, care nu prea par să aibă de-a face una cu alta, să vă spun pe scurt povestea mea.
Dovedit, soţul meu mi-a pus coarnele acum patru ani. Nici bine nu am început şi eu să lucrez (nu avusesem până atunci altă ocupaţie în afară de el), că apare o fostă colegă, pe care în timpul facultăţii nu o suporta. Au luat foc amândoi. Al meu nu se ascundea, ba dimpotrivă, parcă îi făcea plăcere să-mi povestească neputinţa de a se împotrivi iubirii (sună a film prost, dar se întâmplă şi-n viaţă). A venit vacanţa, s-au despărţit sub forţa împrejurărilor şi-a kilometrilor. Totul s-a lăsat cu o tăcere de mormânt, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar eu m-am trezit că pot spune c-am iertat, deşi el niciodată n-a pomenit de iertare. El crede că femeia e ca moara neferecată, că soluţia magică stă în câteva clipe de extaz. Ulterior, m-am pomenit că fac glume pe seama coarnelor mele, viaţa ne-a mânat înainte, asta e firea mea. Am avut doi copii între timp. Ne-am dus, în sfârşit, la biserică, deşi el a făcut-o numai dintr-un fel de superstiţie (să le fie ălor mici bine), nu din convingere. De fapt, în mintea lui n-a dat niciodată doi bani pe sinceritatea legăturii noastre, condiţionaţi de faptul că niciunul din noi n-a fost primul pentru celălalt.
După primul copil, casa a început să-şi arate crăpăturile din tavan. Comunicarea a devenit lapidară, eu simţeam o nevoie bolnăvicioasă de o prezenţă paternă, de mângâiere, de afecţiune, de altceva în afară de-un orgasm. Apoi a venit al doilea copil şi niciodată nu ne-am urât mai mult ca atunci (citiţi pe Tolstoi). Eu eram mamă, el avea aşteptări de amant. Uneori cred că stăm împreună numai pentru că toţi acceptăm că el e baza financiară a familiei. Cert este că nimic nu va putea înlocui vreodată timpul pe care îl petrec acum cu copiii mei.
Au trecut patru ani. Când, ce să vezi, ea s-a nimerit din nou la serviciu cu el. Pescuiesc ca un om bolnav detaliile. Mă zbat între optimismul nebun că totul va fi bine, că măcar în ultimele clipe ale vieţii noastre vom înţelege ce trebuie să fie bărbatul şi femeia unul pentru altul, şi o scârbă cumplită. În ce mă priveşte, eu cred că o familie este pentru totdeauna. Ar fi ilogic să nu existe o proiecţie veşnică a legăturilor atât de puternice care se stabilesc între mădularele ei. Mă întreb dacă să aştept veşnicia, ca să ne întâlnim, sau să "dau cu pumnu-n cheatră"? Să fac precum eroii din închisorile comuniste, care ştiau să trăiască în inima lor, fără să-şi piardă minţile? Totul e scris în "Sonata Kreutzer", dar el n-a citit-o...
Scriu la cald, ar mai fi atâtea detalii! Nimeni altcineva nu poate trăi pentru mine. Nu aştept soluţii, însă când am citit în povestea Dorei partea cu spionarea înnebunitoare a celuilalt, m-am recunoscut şi, paradoxal, m-a mângâiat. N-are rost ca cineva să se chinuie în felul ăsta, e bine s-o ştie toată lumea, pentru că timpul face de râs zvârcolirile noastre. Am învăţat-o acum patru ani şi ştiu că la fel voi gândi peste alţi patru, despre ce mi se întâmplă acum.
ANA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
