Am citit scrisoarea Dorei și mi-a sărit în ochi expresia "femei înșelate", pentru că m-am văzut pe mine acum patru ani și mă văd și acum. Nici eu nu știu încotro s-o apuc.
Într-unul din rarele filme pe care le-am văzut în ultima vreme, era vorba despre o bătrânică care-și îngrijea soțul pe moarte, un bărbat aprig, care-i pusese toată viața pumnul în gură, la propriu și la figurat. Iar pe patul morții, singura lui neliniște era: "Spune drept, am fost eu un bărbat pentru tine?", referindu-se la plăcerea pe care i-o dăruise. Orice femeie, sunt sigură, înțelege cu totul altceva prin iubire, așa cum vădea și fața femeii nedumerite. Ce este, până la urmă, un bărbat pentru o femeie?
Mi-am promis, cândva, că băieții mei vor citi "Sonata Kreutzer", de Tolstoi, înainte de căsătorie. Ar trebui să fie Biblia căsătoriților. După ce o citești, nu mai poți veni cu scuze: într-un mariaj, dacă nu faci cum e bine, e pentru că nu vrei. Iar acum, după astea două remarci, care nu prea par să aibă de-a face una cu alta, să vă spun pe scurt povestea mea.
Dovedit, soțul meu mi-a pus coarnele acum patru ani. Nici bine nu am început și eu să lucrez (nu avusesem până atunci altă ocupație în afară de el), că apare o fostă colegă, pe care în timpul facultății nu o suporta. Au luat foc amândoi. Al meu nu se ascundea, ba dimpotrivă, parcă îi făcea plăcere să-mi povestească neputința de a se împotrivi iubirii (sună a film prost, dar se întâmplă și-n viață). A venit vacanța, s-au despărțit sub forța împrejurărilor și-a kilometrilor. Totul s-a lăsat cu o tăcere de mormânt, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar eu m-am trezit că pot spune c-am iertat, deși el niciodată n-a pomenit de iertare. El crede că femeia e ca moara neferecată, că soluția magică stă în câteva clipe de extaz. Ulterior, m-am pomenit că fac glume pe seama coarnelor mele, viața ne-a mânat înainte, asta e firea mea. Am avut doi copii între timp. Ne-am dus, în sfârșit, la biserică, deși el a făcut-o numai dintr-un fel de superstiție (să le fie ălor mici bine), nu din convingere. De fapt, în mintea lui n-a dat niciodată doi bani pe sinceritatea legăturii noastre, condiționați de faptul că niciunul din noi n-a fost primul pentru celălalt.
După primul copil, casa a început să-și arate crăpăturile din tavan. Comunicarea a devenit lapidară, eu simțeam o nevoie bolnăvicioasă de o prezență paternă, de mângâiere, de afecțiune, de altceva în afară de-un orgasm. Apoi a venit al doilea copil și niciodată nu ne-am urât mai mult ca atunci (citiți pe Tolstoi). Eu eram mamă, el avea așteptări de amant. Uneori cred că stăm împreună numai pentru că toți acceptăm că el e baza financiară a familiei. Cert este că nimic nu va putea înlocui vreodată timpul pe care îl petrec acum cu copiii mei.
Au trecut patru ani. Când, ce să vezi, ea s-a nimerit din nou la serviciu cu el. Pescuiesc ca un om bolnav detaliile. Mă zbat între optimismul nebun că totul va fi bine, că măcar în ultimele clipe ale vieții noastre vom înțelege ce trebuie să fie bărbatul și femeia unul pentru altul, și o scârbă cumplită. În ce mă privește, eu cred că o familie este pentru totdeauna. Ar fi ilogic să nu existe o proiecție veșnică a legăturilor atât de puternice care se stabilesc între mădularele ei. Mă întreb dacă să aștept veșnicia, ca să ne întâlnim, sau să "dau cu pumnu-n cheatră"? Să fac precum eroii din închisorile comuniste, care știau să trăiască în inima lor, fără să-și piardă mințile? Totul e scris în "Sonata Kreutzer", dar el n-a citit-o...
Scriu la cald, ar mai fi atâtea detalii! Nimeni altcineva nu poate trăi pentru mine. Nu aștept soluții, însă când am citit în povestea Dorei partea cu spionarea înnebunitoare a celuilalt, m-am recunoscut și, paradoxal, m-a mângâiat. N-are rost ca cineva să se chinuie în felul ăsta, e bine s-o știe toată lumea, pentru că timpul face de râs zvârcolirile noastre. Am învățat-o acum patru ani și știu că la fel voi gândi peste alți patru, despre ce mi se întâmplă acum.
ANA