Zilele, clipele
- Loredana, eşti dintre artiştii care nu au nevoie de prezentare în faţa publicului: la 44 de ani, eşti o femeie matură, care străluceşte în orice ar face, o profesionistă desăvârşită a scenei, cu o carieră care urmează neabătut drumul stelei pe cer. Izbânda asta are vreo explicaţie? Ai transformat muzica în religie?
- Şi munca, aş adăuga! Glumind, încep amândouă cu "mu"!... Şi, da, mă simt ca la 16 ani, vârsta la care mi-am croit drum în muzică şi am la fel de multe planuri ca atunci! Planuri!, pentru că dacă ai atins apogeul carierei ca artist, asta nu înseamnă că nu mai ai nimic de demonstrat!
- Cu atâtea planuri, mai simţi cum trece timpul? Cum curg zilele?
- Ca şi clipele, pentru că se scurg atât de repede, într-un ritm atât de ameţitor, încât am impresia, uneori, că timpul mă înşeală! El e iubitul meu risipitor! Ca în piesa care dă titlul ultimului meu album, "Risipitor". Ştiu că mulţi oameni, mai ales dintre cei foarte ocupaţi, trăiesc aceeaşi senzaţie ca şi mine, că timpul fuge mai repede, că s-a contractat, că rămâne tot mai puţin de trăit, pur şi simplu. Şi cineva ne fură! Ne fură timpul! Până o să realizăm ce şi cum şi cine, trebuie să-i facem faţă, să-i ţinem piept!
- Asta, şi pentru că tu trăieşti foarte intens, arzi în toate: fie că eşti în studio, că dai sfaturi tinerilor concurenţi la "Vocea României", sau că îţi susţii spectacolele, dând ocolul ţării şi-al Europei. Nu simţi nevoia unui respiro? Mama ta nu-ţi spune: "Mai opreşte-te, Loredana!"?
- Da, ai dreptate, ard în tot ceea ce fac. Celor care îşi petrec mult timp stând pe o plajă exotică şi meditând la nemurirea sufletului, neîndoielnic, li se pare că timpul trece greu. Eu, una, foarte rar îmi permit să lenevesc aşa. Mi-ar plăcea să fac asta undeva, la Miami, în Florida, sau în Bahamas ori Bermude, dar, după cum îmi arată programul deja prestabilit pe câteva luni înainte, n-am eu norocul unei vacanţe care să vină prea curând. Anul acesta, cât a mai rămas din el, n-am nicio şansă, şi nici la anul, nu cred!... Am sperat că o să plec luna viitoare, în ianuarie, dar deja am agenda plină şi în prima lună a anului, şi decât să plec pentru doar câteva zile şi doar să mă "întărât" degeaba, mai bine mai fac câte ceva pe-acasă. Sunt greu de oprit, precum vezi! Şi nici mama, dacă tot m-ai întrebat, nu crede că am nevoie de vreo pauză: dacă mi-aş lua-o, ar crede că sunt bolnavă sau că cine ştie ce am, Doamne fereşte! Nu crede, pentru că ea însăşi este aşa: nu are stare! Iar eu îi semăn întru totul! E sărită de 66 de ani dar încă îşi face, ca suplinitoare acum, meseria de învăţătoare. Pentru asta se trezeşte la cinci dimineaţa şi face naveta zilnic, cu autobuzul, într-o comună din apropierea Bucureştiului, ca să-i înveţe pe copiii de acolo să scrie şi să citească. După ce termină, la prânz, vine la mine acasă, are grijă de gospodărie atunci când sunt eu plecată, iar cât timp a fost Elena mică, mama, împreună cu tatăl meu, ne-au ajutat să o creştem. Aleargă la piaţă şi la cumpărături, schimbă tot felul de mijloace de transport în comun, nu are maşină şi nu merge cu taxiul, este un om simplu şi modest, care nu se laudă că e mama mea ci, dimpotrivă, încearcă să stea cât mai în umbră! Este un model de virtute şi de forţă, pentru mine. Ea m-a învăţat să fiu un spirit cercetător, să nu refuz aventura, pentru că ea îţi aduce multă inspiraţie, ca artist mai ales, dar adevărul acesta e valabil în orice domeniu. De la ea ştiu că lucrurile nu trebuie făcute întotdeauna ca
Oricum ai întoarce-o: perfect
- Ai atâţia tineri în jur, pe care-i pregăteşti pentru "Vocea României". Cum te conjugi cu energia lor? E greu, e uşor să-i struneşti, să faci din apariţia lor pe scenă un moment de maximă calitate artistică?
- E un noroc extraordinar acesta, că pot comunica uşor cu ei, că pot să fiu pe acelaşi nivel de frecvenţă cu dorinţele şi năzuinţele lor, că pot vorbi aceeaşi limbă cu ei: cea a tinereţii şi a entuziasmului lor nestăvilit. Mă pun la mintea lor, cu alte cuvinte, iar lucrul acesta îmi face şi mie bine. Mă uit în jur şi văd când apare dihotomia, ruptura aceasta între generaţii, şi anume atunci când oamenii mari se cred prea mari şi când îşi închipuie că nu mai au ce să înveţe de la copii, de la adolescenţi. Chiar dacă am o lungă experienţă de scenă şi am ce-i învăţa, învăţ şi eu de la ei, şi cred că acesta este un schimb reciproc avantajos. A fi om în adevăratul sens al cuvântului înseamnă să-ţi păstrezi, de-a lungul anilor, partea de uimire, de copilărie în sufletul tău, să nu-ţi spui niciodată că ştii totul, să vrei să înveţi mereu, cu aceeaşi uriaşă dorinţă de cunoaştere. În fond, asta este tinereţea fără bătrâneţe! Cea a sufletului! Acesta e secretul meu, dacă vreţi, asta dă prospeţime viziunilor mele artistice, pe care le exprim în fiecare nou album, în fiecare nou concept de spectacol. Când termin o etapă, îmi spun chiar aşa: că nu ştiu nimic, că trebuie să o iau din nou de la început şi să mă reconstruiesc de la zero! Nu am ştiut secretul acesta de la început, a trebuit să mă lovesc de multe ori cu capul de pragul de sus ca să învăţ un lucru care pare relativ simplu: secretul izbânzii este să-ţi ţii mintea şi sufletul deschise, ca să primeşti, ca într-o revelaţie, răspunsul la căutările tale. Fiica mea, Elena, mă învaţă în fiecare zi că, păstrându-ţi cât mai mult inocenţa aceasta care-ţi dă puterea de a te emoţiona, rămânând deschis şi atent la ceea ce e în jurul tău, lucrurile ţi se arată altfel, cu alte înţelesuri cu mult mai profunde. Şi, în felul acesta, când viaţa ţi se eliberează de prejudecăţi şi de condiţionări, abia atunci începi să trăieşti cu adevărat!
- Este minunat, dar şi uşor nostalgic. Mi-aş dori să o iau de mână şi să călătorim în timp, să pot să o învăţ din nou să scrie, să îi arăt culorile, să-i văd uimirea, ca atunci când păşeam împreună în lumea basmelor, vreau să am mereu în minte vârsta la care Elena descoperea lumea din jur, să nu o uit niciodată. Îmi e dor de perioada aceea minunată, dar ştiu, deopotrivă, că trebuie să-i dau drumul în viaţă şi că rolul meu e să o pregătesc cât mai bine pentru când va fi cu adevărat pe propriile picioare. Aş vrea să aibă puterea şi înţelepciunea de a-şi cârmui singură viaţa, de a tăia valurile ca o corabie cu toate pânzele sus, de a nu se lăsa aruncată de ele pe ţărmuri la care nu vrea să ajungă. Aş vrea ca ea să aibă o viaţă mult mai liniştită şi să fie fericită cu alegerile sale. Ea este un copil foarte înţelept, echilibrat şi "cool". Nu are temperamentul meu, ci pe al tatălui ei. E foarte calmă şi detaşată, orice s-ar întâmpla în jurul ei. Ştie exact ce vrea, şi când merge la cumpărături, şi când citeşte o carte, şi când ascultă muzică. Ştie să treacă dincolo de emoţii şi să nu judece emotiv! Are o cerebralitate şi o claritate în gândire extraordinară, care mie îmi place la nebunie! Şi un simţ al umorului foarte rafinat, sec, englezesc! Aş fi vrut să fiu ca ea, la vârsta ei, să fiu atât de stăpână de sine! Ea îşi doreşte să facă tot muzică, dar încă nu s-a hotărât. Urmează acum British School, un liceu privat în limba engleză, după un sistem britanic de învăţământ, puţin diferit de cel românesc, în care se pune mai mult accent pe cultivarea talentului şi abilităţilor personale, pe dezvoltarea individuală, în care profesorii se adaptează nevoilor elevului, şi nu elevul cerinţelor lor, ceea ce mi se pare extraordinar. Cred că şi învăţământul românesc ar trebui să fie mai flexibil, pentru că mulţi copii extrem de talentaţi se simt încorsetaţi într-un sistem foarte rigid, şi frustraţi că nu pot să se manifeste aşa cum sunt. Şi eu am trecut prin acest sistem şi am învăţat tot felul de lucruri inutile. Chiar dacă la 14 ani îmi alesesem deja drumul muzicii, şi eram lansată, iar la 16 ani eram laureată la două mari concursuri care te confirmau în faţa publicului şi a specialiştilor, "Steaua fără nume", şi festivalul "Mamaia", am continuat să fac naveta între Bucureşti şi Oneşti, orăşelul meu natal, am continuat să învăţ foarte bine şi să fiu premiantă şi la şcoală, dar asta cu nişte sacrificii de timp şi energie uriaşe, pe care aş fi putut să le folosesc mult mai bine în formarea mea artistică.
"Sunt obligată să-mi păstrez tinereţea"
În "scaunul" Vocii României, pe care îl stapâneşte regeşte
- Ca să fiu sinceră, nu-mi simt vârsta. Nu că sunt o adversară a chirurgiei estetice, dar nu vreau să apelez la ea, cred foarte mult în faptul că trebuie să rămâi naturală şi să-ţi păstrezi corpul în limitele pe care ţi le-a desenat Dumnezeu. Nu cred în operaţiile invazive, dar cred că poţi să obţii un efect pozitiv prin machiaj sau chiar printr-o injecţie magică, care să-ţi recontureze sau să-ţi vitaminizeze corpul sau faţa - lucrurile acestea se fac de mult, unele chiar din Antichitate. Trebuie să ai o disciplină şi în această privinţă, trebuie să îţi respecţi corpul, dar şi mai mare grijă trebuie să avem de interiorul nostru, practicând nu numai sporturi fizice, dar şi mentale, care să ne ajute să rămânem "verzi" cât mai mult timp. Eu fac sport zilnic, combin antrenamentele, ca să nu mă plictisesc, dar şi ca să pot să-mi transform corpul, lucrând fiecare grupă de muşchi, în funcţie de cum îmi doresc. Pentru că acest corp este ca o bucată de marmură, pe care îl putem sculpta singuri, prin voinţa noastră şi prin puterea minţii noastre. Pe mine, tocmai sportul mă ajută să mă echilibrez, să-mi depăşesc limitele fizice, să nu-mi las corpul să îmbătrânească. Mă simt în forţă, ca la 16 ani, am o energie şi o putere de muncă fantastice, încerc să fac într-o zi cât mai multe lucruri posibil, şi chiar dacă dorm mai puţin, am un somn odihnitor. Aşadar, nu mă plâng de vârsta mea şi nu mă sperie spectrul bătrâneţii. Şi dacă eu pot să fac asta, poate oricine să o facă. Oamenii care se plâng de dureri, de neputinţe, de una, de alta, nu-şi cunosc, de fapt, corpul. Sigur că aceste neajunsuri apar odată cu vârsta, dar poţi să împingi cât mai departe vârsta aceasta, ocupându-te de corpul tău şi antrenându-ţi, deopotrivă, şi mintea, provocându-le permanent. Eu nu am puteri supranormale, sunt un om ca toţi ceilalţi, numai că acest angajament pe care mi l-am luat faţă de mine, faţă de cei din jur, faţă de publicul meu, mă obligă să îmi păstrez tinereţea, forţa şi vitalitatea pentru toate câte le am de făcut! Şi în momentul în care eşti serios cu tine şi cu cei din jur, acest angajament te duce în fiecare zi mai departe.
- Ne apropiem de sărbătorile iernii. Îţi mai aminteşti cum erau în copilăria ta?
- În copilăria mea venea Moş Gerilă - un moş cam sărăcăcios şi nu prea darnic, cu fumuri ideologice şi despuiat de toată magia sărbătorilor, şi care voia să-i spui poezii cu copilăria fericită, vegheată de partidul comunist şi de înaltul său conducător. Şi care punea câteva portocale numărate şi nişte bomboane de pom, tari ca piatra, sub bradul împodobit cu beteală, pe care o făceam noi, din ineluşe de hârtie glasată. Dar pentru că nu aveam termen de comparaţie, nu sufeream foarte tare, ne bucuram, eu şi fratele meu, chiar şi cu atât de puţin. Mama era cadru didactic şi nu putea, chiar dacă voia, să povestească copiilor la şcoală care e adevărata semnificaţie a Crăciunului şi să ne spună că Moş Gerilă e, de fapt, un fel de moş ursuz, care a furat Crăciunul. Moşul acela, "Gerilă", s-a rătăcit demult prin ceţurile istoriei, dar cu mult înainte de asta, m-am simţit tare frustrată când am înţeles că sărbătorile ne fuseseră confiscate şi că am fi putut să ne bucurăm cu mult mai mult de ele. Mi-am dorit ani de zile o păpuşă mare, cea mai mare care se găsea în comerţul socialist, făcută la fabrica "Arădeanca", şi pe care o admiram cu luni de zile înainte, în vitrina librăriei din centrul oraşului. Păpuşa asta închidea ochii când o lăsai pe spate şi spunea "mama", atunci când o întorceai cu faţa în jos. Avea părul blond şi ochii albaştri şi am primit-o, în cele din urmă, când aproape nu mai credeam în "moşi", dar a fost bine şi atunci, pentru că pe ea mi-am exersat talentele de "hair" şi "make-up stylist" şi de "fashion designer", cum s-ar spune astăzi: am coafat-o în toate felurile, am machiat-o cu creioanele dermatograf şi cu rujurile mamei, i-am croit şi cusut mai multe rânduri de haine.
"Cred în revoluţii şi în spiritele rebele. Numai ele pot schimba lumea"
O normă a eleganţei
- Crăciunul e legat mereu de speranţă, el aprinde stele nu doar în brad, ci şi în suflet. Ne iluminăm aşteptându-l. În afară de darurile aşezate sub pom, ce îţi doreşti pentru tine, pentru lumea din jur, pentru ţara asta în care trăim?
- Anul acesta a fost unul foarte dinamic, cu multe prefaceri şi schimbări pentru mine, cu multe încercări din care nu am crezut mereu că o să ies cu bine, dar aşa am descoperit ce înseamnă prietenii adevăraţi, care nu te lasă la greu şi nu te ameţesc cu vorbe şi care sunt lângă tine atunci când crezi că următorul pas este în necunoscut şi în întuneric, şi care te vor ţine de mână, indiferent de ce se va întâmpla. Am avut şi asemenea momente, dar am trecut de ele cu bine. O asemenea provocare a fost lansarea unui nou album, "Risipitor", cu piese scrise şi compuse de mine, în al cărui videoclip de promovare afişez un look uşor masculinizat. Dar cea mai mare provocare a fost pregătirea concertului din toamna aceasta, "Reveria", în care a trebuit să mă reinventez, să renasc, să vin cu o altă Loredana în faţa publicului. Şi atunci, m-am întrebat unde pot să găsesc inspiraţie pentru asta? Iar resursele acestea le-am găsit niciunde altundeva decât în mine însămi. Atunci când credeam că nu a mai rămas nimic nespus, că nu ştiu ce şi cum să mai exprim din fiinţa mea, din trăirile mele, am găsit în sertarele inimii senzaţii uitate, imagini dragi, amintiri care m-au inspirat şi care m-au convins că universul spiritului uman este inepuizabil. Am avut norocul să şi găsesc nişte muzicieni extraordinari, cu care am reînnoit banda mea de acompaniament, "Agurida", şi cu care am comunicat foarte uşor încă de la început. Ei au venit cu un suflu şi cu o viziune fantastică pentru ideile mele, şi aşa lucrurile au început să se lege, iar spectacolul a fost, cu adevărat, o producţie absolut ireproşabilă, de care sunt foarte mândră, şi care a fost cerut de publicul din Bucureşti în două concerte succesive. Exact atunci când credeam că mai mult nu pot să spun şi când mă speria perspectiva unei repetări a aceleiaşi imagini, "Reveria" a fost o renaştere care m-a dus la un alt nivel, şi din punct de vedere componistic, şi interpretativ.
În perpetuă reinventare (Foto: Bogdan Dinică)
- Tu faci revoluţii peste tot, Loredana!
- Da, trebuie! E nevoie! Cred în revoluţii şi cred în spiritele rebele! Numai ele pot schimba lumea!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
