Steaua Magilor
Prin fereastra împodobită cu flori de gheaţă, trei surori privesc cerul. În faţă, Natalia, cea mai în vârstă, are 82 de ani, chip semeţ, alb, cu buzele strânse şi ochelarii uşor coborâţi pe nas. La dreapta e Mioara, femeie tânără, încă, la cei 73 de ani: ochi negri, scânteietori şi zâmbet abia schiţat. Şi, ceva mai în spate, abia desluşindu-se în penumbra odăii, "mezina" Eufrosina, bolnavă, încercănată, refugiată în lumea ei, refuzând să mai scoată vreun cuvânt. Surorile Gheorghiu.
Aproape în fiecare seară senină, cele trei femei se aşează la fereastră să privească stelele. O mică bucurie a lor, numai a lor, păstrată încă din copilărie. Se adună în odaia din faţă a casei, altminteri singura încălzită, o odaie mirosind a scorţişoară şi-a mirodenii, înmiresmată din pricina nenumăratelor borcănaşe şi cutiuţe înşirate migălit în dulapul cel verde, de lângă sobă. În casă respiri uşor, e curăţenie ca-n farmacie. E ceas de tihnă, de seară de iarnă fără nea. Ele stau şi îşi vorbesc, se alintă una pe alta cu vorbe frumoase, îşi amintesc de anii vrăjiţi ai copilăriei, se amuză de glumele spumoase ale Mioarei, de felul în care îşi fumează singura jumătate de ţigară din zi, cu rotocoale dolofane şi voce groasă, imitând ca nimeni alta gesturile fastuoase ale mult iubitului lor tată. La aceste amintiri, până şi Eufrosina zâmbeşte puţin. Bărbatul Nataliei a murit, Mioara s-a despărţit, Eufrosina nu s-a căsătorit niciodată. Astfel că cele trei femei au hotărât să-şi unească singurătăţile în această căsuţă albastră de pe strada Eternităţii din Iaşi, în această odaie scundă şi parfumată, s-o ajute pe Eufrosina la boală, să se ajute una pe alta şi chiar să privească viaţa cu voioşie. Acum vine Crăciunul şi Natalia le povesteşte iarăşi despre stele. În toată viaţa ei, cel mai mult i-a plăcut să citească şi să vorbească despre cer. Stă în vârful patului, rezemată într-o bogăţie de perne, zicându-le cu glas de dăscăliţă că stelele sunt ochi ai cerului care te privesc seara prin fereastră. "Acuma nu mai crede lumea în puterile cereşti...", murmură grav, îndemnându-le măcar pe ele să nu-şi piardă speranţa. Le vorbeşte despre Steaua Magilor, de vremurile "bune", când fiecare conducător de ţară avea mereu în dreapta sa pe un învăţat în ştiinţa stelelor. Acest magistru pus de-a dreapta era primul şi singurul sfătuitor, el era mintea, cârmuitorul, era puterea. "De ce nu mai au şi azi conducătorii de ţară un învăţat în stele la dreapta lor?", le întreabă aproape răstit pe celelalte surori, privindu-le-n ochi pe rând, ca şi cum chiar ar aştepta un răspuns limpede. "Magii, cei trei magi de la răsărit, erau nişte oameni învăţaţi, slujbaşi la trei regi, ei ştiau demult c-o să apară steaua cea mare, în formă de cruce, c-o să se întâmple ceva pe cer care le va călăuzi paşii. Nu se cunoşteau între ei, veneau din trei părţi diferite ale lumii, dar mâna lui Dumnezeu i-a împins să se întâlnească într-un punct anumit. Atunci s-a ivit steaua. Ei s-au luat după ea, la drum, călare pe cămile, cu o carte deschisă într-o mână şi cu o lunetă mititică în cealaltă mână. Şi, când steaua s-a oprit locului, au văzut un staul înconjurat de ceaţă, în care o femeie năştea un prunc mic..." Natalia vede secvenţa înaintea ochilor, ca zugrăvită pe o ilustrată naivă. De aceea s-a străduit ea să ajungă în Ţara Sfântă şi chiar a ajuns şi a văzut staulul care "acuma-i zidit, plin de icoane, cu o stea mare de aur în locul unde s-a născut Pruncul". Şi pe locul acela a plâns.
Mai sunt câteva zile până la Naştere şi afară n-a nins. Mioara coboară în beci, aduce murături parfumate, gogonele şi harbuz. Jucând în licăririle lunii, pe pereţii verandei atârnă ca-ntr-o expoziţie fructe uscate, puse de cu toamnă: prune, caise, mere dulci tăiate felii. Pe masă - borş de fasole, fumegând în trei farfurii. Câteodată, seara, surorile beau împreună, cu guri mici, şi câte o ceşcuţă de vin. Vin negru, "de-al lor", care le rămâne pe buze. Cred toate trei, cred cu tărie în forţele văzduhului. Tot timpul s-au încrezut în stele, în fatalitatea lor călăuzitoare. Şi iată că, în urmă cu patru ierni, ele însele au descoperit o stea. Cu adevărat au descoperit-o, au fost primele care, puţin înaintea Crăciunului, au văzut-o născându-se. Mai întâi, Mioara. Ştia pe de rost bucata ei pătrată de cer, văzută prin cealaltă fereastră, a odăii din fund. Ştia fiecare astru cum e pus, la locul lui, le dezmierda pe toate cu ochii ei negri, sticloşi, înainte de
În iarna aceea au început toate trei să o "pândească". Şi-au dat seama că steaua lor răsare prima, undeva deasupra dealurilor Ciricului, şi apune aproape ultima, odată cu zorii. "O prinde ziua pe cer, poate s-o vadă orişicine. Noi, fericite, am început să spunem multor prieteni şi vecini de pe stradă să se uite în cer şi s-o vadă. Ei n-o vedeau. «Uitaţi-vă, fraţilor, pentru numele lui Dumnezeu! Doar uitaţi-vă...». Când le-am arătat-o cu degetul, unii au zis că-i Luceafărul, dar oricine ştie că Luceafăru-i sus, lângă lună, alţii că s-ar putea să fie steaua polară, candela cerului. Nimeni nu ne-a crezut. Apoi, deodată, s-a scris în ziare. Mare descoperire a unor astronomi, «o stea în formă de cruce, o stea albastră, care se vede pe de-a-ntregul numai în România». În urmă cu vreo trei ani, stilistul Paco Rabanne sosea la Bucureşti, special ca să vadă «minunea». Tare ne-am mai bucurat toate trei, aici, în casă, că le-am dat peste nas acelora care văzuseră şi nu crezuseră!... Dar de fapt, ce poţi să le ceri oamenilor? Oamenii nu mai cred în nimic. Au uitat să-şi ridice ochii spre măreţia cerului. Stau şi adună aici, ca râmele, câte-un bob, nu se gândesc decât la ei. Se uită în sus doar dacă trece vreun avion sau, cel mult, să vadă dac-o să plouă ca să-şi ia umbrela. Cine să mai aibă timp pentru cer?... Stelei noastre i s-a zis simbolic «Steaua Protectoare a României». Uneori, aici în casă, noi râdem că e steaua noastră norocoasă. Alteori îi spunem «Steaua Magilor de Crăciun». Ea a fost parcă hărăzită să ne aducă aminte de Sărbătorile de altădată. Lumina ei ne alină şi azi singurătăţile nopţilor de iarnă..."
Casa cu ochi a copilăriei
De unde, totuşi, plăcerea, atât de neobişnuită azi, de a privi stelele? Natalia îşi scoate ochelarii de pe nas şi-i şterge în şorţ de aburii lacrimilor. Dispare apoi, pentru câteva clipe, în odaia de dincolo, un salonaş de taină, niciodată încălzit şi-n care nu se intră aproape deloc. Un fel de muzeu al amintirilor bătrânei, din care se întoarce ţinând în palme, ca pe-o comoară, o icoană neagră, uşoară ca un fulg, în formă de stea. Veche de aproape trei sute de ani, înfăţişându-l pe Sfântul Duh, un porumbel cu aripi groase, negre, cioplit în lemnul afumat. Îi mărturisesc, uimit, că n-am mai văzut niciodată o icoană în formă de stea. Nici Natalia nu a mai văzut. Dar în cele mai grele ceasuri din viaţă, a purtat-o la piept, pe sub haină, deasupra inimii. Zice că steaua aceasta neagră e inima ei. Că inima ei are formă de stea. A primit-o în dar de Crăciun, de la tatăl său, puţin înainte ca acesta să moară. Şi abia acum îmi spun surorile împreună, în cor, că toată plăcerea de a privi stelele, de a se bucura de Crăciun, de oameni, de viaţă, toate acestea le-au învăţat de la tatăl lor şi mă roagă ca, dac-o să scriu despre el în ziar, să scriu tată cu T mare, căci tată bun cu T mare a fost, şi pe el l-au iubit cel mai mult dintre toţi bărbaţii pământului. Surorile Gheorghiu povestesc apoi cu vorbe alese despre zăpezi mari, despre cum se făceau oamenii de nea altădată.
Natalia îşi aminteşte casa aceea scăldată în lumină şi-n râset de copii, de parcă s-ar afla chiar acum în ea, de parcă ar sta chiar acum la masă, pe scaunul cu spătar nesfârşit de înalt, în dreapta tatălui. "Deşi era bătrân, era un bărbat chipeş, cu pieptul puternic, musteţile groase şi răsucite fin la vârfuri, musteţi ca de cărturar. În timpul mesei, el ne spunea glume, pe urmă se lăsa pe spate şi citea Biblia pe înţelesul nostru - avea o Biblie uriaşă, io-te atâta, îmbrăcată în pânză gri - ori ne citea ziarul, din care alegea articolele cu învăţăminte pentru copii. Noi toţi îl ascultam cu gura căscată. În timpul ăsta, mama zâmbea, cu capul în jos, şi strângea masa. Venea ora rugăciunii şi a somnului. Noi... să mai amânăm, să mai stăm! Tata dispărea în cealaltă odaie şi venea îmbrăcat în cămaşa lui de noapte, lungă şi albă. Ne lua de mâini şi trăgea o horă cu noi, toţi copiii, era un clinchet de râset acolo şi-o cântare şi-o bucurie, ne învârteam cu toţii până ce cădeam epuizaţi pe covor. Apoi, deveneam dintr-odată serioşi. Ne lipeam palmele amândouă în faţa frunţii, deget pe deget, aşa cum se închină doar copiii. Ne puneam în genunchi, în jurul tatei, desculţi, îmbrăcaţi în cămeşi de noapte, şi ne rugam cu ochii închişi: «Doamne, Doamne, ceresc Tată/ Noi pe Tine Te rugăm...». Tata ne mâna în odaia de dormit - iarna dormeam toate cele şapte surori într-o singură odaie -, iar mama ţin minte că ne mângâia pe păr şi ne cânta şoptit nişte versuri: «Afară ninge liniştit şi-n casă arde focul...», închidea uşa încetinel şi rămâneam în întuneric, singure, cu o candelă plăpândă şi cu stelele. Eu adormeam numărând fulgii. Unu, doi... până ce, la numărătoare, mă încurcam şi-ncepeam să visez. A doua zi, în zori, venea Moş Crăciun."
Treizeci şi două de cafele
Glasul Nataliei păstrează neştirbit tonul acelei lumi boiereşti, în care numele fiecărui lucruşor al gospodăriei trebuia rostit într-un fel anume, în care fiecare amănunt din cer şi de pe pământ îşi avea marele său tâlc. "Aşa îi plăcea lui tata, să aibă mereu casa plină de oaspeţi, la Sărbători. Întotdeauna, de Crăciun venea la el un prieten care cânta frumos la acordeon, cânta şi colinde cu glasul. Când încerca să-i ţină isonul, lui tata i se punea aşa, o stavilă în gât şi, oricât se străduia, nu reuşea să cânte. Atuncea era singura oară când îl vedeam plângând. Plângea, îi curgeau lacrimile pe obraji: «De ce oare, Doamne, nu pot cânta şi eu?...»."
Păuna
Cele două ceruri
"Trăiam bine, eram fericiţi să ne ştim împreună. Pe toate le aveam acolo, lângă casă. Ogor, o sută de păsări, optsprezece porci, cinci vaci cu lapte, fiecare cu numele ei. Eu abia pe la douăzeci de ani am aflat că mărarul se cumpără în legătură de la piaţă. Ţin minte că l-am întrebat atunci pe tata: «Tataie, de ce au legat oamenii mărarul?...». Eram ferite de toate relele lumii noi, acolo sus, pe câmp. Era câmpul nostru, numai al nostru, şapte surori ieşeam seara pe câmp, ţinându-ne de mână, să privim stelele. Iarna, platoul acela înalt şi alb era infinitul. Uneori, tata punea capcane pe câmp şi prindea iepuri. Venea spre noi de departe, cu braţele întinse, scuturând de zăpadă blana moale a iepurilor ucişi. Un punct negru, venind spre casă purtat de iubire, din întinderile albe: tata. L-am întrebat odată ce înseamnă cuvântul «infinit». El a întins mâna şi mi-a zis zâmbind că: «Uite, ăsta este». Câmpul. De sus, din locul unde ne opream din urcuş cu săniuţele, se vedea orizontul înspre oraş. Orizontul, Doamne, orizontul acela mi-a rămas în minte, şi pe el l-am iubit cel mai mult. Ştii cum l-am iubit? Exact cam la fel cum ai iubi un bărbat. Văzut de la marginea câmpului, el mi-a deschis ochii în viaţă. Îi spuneam «zarea mea», mi se părea începutul şi sfârşitul lumii. De acolo vedeam ploaia cum se apropie uriaşă spre mine, o ceaţă albă, vineţie, venea să mă doboare, să mă sufoce cu măreţia ei. Şi, minunea minunilor, după absolut fiece ploaie cu soare, din locul acela ieşea câte un curcubeu. Iarna, de pe marginea câmpului, cel mai frumos se vedeau stelele. Nemişcate, mari, clare. Vedeam două ceruri deodată. Unul stătea chiar sub picioarele mele. Oraşul... Mii de steluţe. Doar o jumătate de oraş, din Tătăraşi, până aproape de Palat, cu luminile lui. Chiar dacă Iaşiul era pe atunci un târg mic - înainte de război avea mai puţin de 50.000 de suflete -, de Sărbători ajungea până sus, la noi, fiorul bucuriei. Toată lumea era în sărbătoare. Erau făclii peste tot, se auzeau trupe de mascaţi, chiote de copii cu stele şi mii de colinde. Oraşul era o hartă vie a luminilor, parcă reuşeam, nu ştiu cum, să intru în casele oamenilor, să aud prin aerul clar glasul fiecărui om care se bucură. Celălalt cer era mai mare şi stătea fix deasupra capului meu. De fiecare dată când vedeam luna plină îmi venea să plâng. Atuncea m-am întrebat eu prima dată despre stele, cine le ţine, cum stau ele agăţate acolo, de cortina cea neagră a cerului? Privind stelele din zarea mea, de pe câmpul nostru cel înalt, m-am gândit prima dată la Dumnezeu. Că Dumnezeu e cerul, iar stelele, ochi ai cerului care ne privesc..."
De ce nu mai ninge azi, doamnă Natalia?...
Odată, în Ajunul Crăciunului, l-am văzut pe tata venind acasă, ţinând în mâini, pe umeri, pe spate, nenumărate coşuleţe de hârtie colorată. Parcă era un pom mişcător de Crăciun, urcând dealul, către casă. Eu i-am ieşit în întâmpinare, cu inima cât un purice. Îl prinsesem: «Tataie, da' de unde ai toate astea?». Tata a râs liniştit, pe sub mustăţile lui albe, bătrâne: «Iaca, m-am întâlnit cu Moş Crăciun aicişa, pe pod...». Pe atuncea se puneau jucăriile, chiar şi hăinuţele-n pom, darurile stăteau îmbrăcate-n staniol sus, pe ramuri. Primeam toate jucăriile şi bunătăţile lumii ăsteia!... Roşcove, curmale, şocoladă, smochine, portocale, halva ce se topea în gură, zahăr de gheaţă. Păpuşi, hăinuţe, ghete, eu ţin minte şi acuma un maimuţoi de pluş, pe care-l mânuiai cu sfori de mâini, de picioare, de ziceai că-i un bărbat viu. Când îl mişca tata, ne prăpădeam de râs. Apoi apăreau alte bucurii: veneau colindătorii! Veneau cu steaua, cu «Velerim şi veler Doamne», de acuma, când eram mai mărişoare, veneau şi cavaleri care ni se uitau în ochi când cântau. Noi, roşii ca sfecla la faţă, ne ascundeam în casă, dar nu plecam, ci ascultam cu inima strânsă, lipite de uşă. În noaptea de Anul Nou, ne făceam de ursit. Lemnele trosneau în sobă şi noi le lăsam să ardă până ce se cobora jar mare şi roşu. Ne apropiam de gura sobei, deschideam uşiţa şi strigam şoptit: «Vino, ursitul meu! Vino mai repede!...». Aşa strigam. Căci toate fetele vor să fie mirese..."
Afară ninge mult, se mai aud, parcă, cetele de urători, zburând prin văzduh, şi pocnete apocaliptice de bici. Îmbrăcate în cămeşi albe, de noapte, şapte fetiţe îşi apropie gura de cea a sobei şi îşi strigă prin jar ursiţii. Şi glasurile lor se duc departe, prin horn, prin văzduh, prin stele, până la urechea celui pe care, mai târziu, trebuie să-l iubească. Fără să vreau, întreb de ce nu mai ninge. Pur şi simplu, fără să vreau, întreb. "De ce nu mai ninge astăzi ca altădată, doamnă Natalia?..." "Nu mai ninge fiindcă s-a schimbat axa pământului, băiete dragă. Pentru că s-a «hâit» puţin bătrânul pământ din drumul lui. Nu mai ninge pentru că oamenii nu mai sunt aceiaşi. Nu mai ştiu să se bucure, să simtă fericirea iernii. Oraşul e plin de becuri, dar sărbătoare nu-i. Ştii cum sunt sărbătorile de azi faţă de cele ale noastre? Cum ai întoarce o cutie pe partea cealaltă. Viceversa! Cum ai întoarce o cutie de cadouri cu fondele-n jos..."
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
