Steaua Crăciunului

- Într-o seară de iarnă, trei surori au văzut pe cer nașterea unei stele. Mai strălucitoare ca soarele, ea le-a readus în suflet Crăciunul și ninsorile copilăriei... -

Steaua Magilor

Prin fereastra împodobită cu flori de gheață, trei surori privesc cerul. În față, Natalia, cea mai în vârstă, are 82 de ani, chip semeț, alb, cu buzele strânse și oche­­larii ușor coborâți pe nas. La dreapta e Mioa­ra, femeie tânără, încă, la cei 73 de ani: ochi negri, scân­te­ietori și zâm­bet abia schi­țat. Și, ce­va mai în spate, abia des­lușindu-se în penum­bra odăii, "me­zina" Eufro­sina, bol­navă, încer­că­na­tă, refu­giată în lu­mea ei, refu­zând să mai scoată vreun cuvânt. Su­rorile Gheor­ghiu.
Aproape în fiecare sea­ră seni­nă, cele trei fe­mei se așează la fereastră să privească stelele. O mi­că bucurie a lor, numai a lor, păstrată încă din co­pi­lă­rie. Se adună în odaia din față a casei, altminteri sin­gura încălzită, o oda­ie mirosind a scor­ți­șoa­ră și-a miro­denii, înmiresmată din prici­na nenumăra­te­lor borcănașe și cutiuțe înșirate migălit în dulapul cel ver­de, de lângă sobă. În casă respiri ușor, e curățenie ca-n far­macie. E ceas de tihnă, de seară de iarnă fără nea. Ele stau și își vor­besc, se alintă una pe alta cu vorbe frumoase, își amin­tesc de anii vrăjiți ai copilăriei, se amuză de glu­mele spumoase ale Mioa­rei, de felul în care își fumează singura jumă­tate de țigară din zi, cu rotocoale dolofane și voce groa­­să, imitând ca nimeni alta ges­­tu­rile fastuoase ale mult iubi­tu­lui lor tată. La aceste amin­tiri, până și Eufrosina zâmbește puțin. Bărbatul Na­taliei a murit, Mioa­ra s-a despărțit, Eufro­sina nu s-a că­sătorit nicio­dată. Astfel că cele trei femei au hotărât să-și unească singurătățile în această căsuță albastră de pe strada Eternității din Iași, în această odaie scun­dă și parfu­mată, s-o ajute pe Eufrosina la boa­lă, să se ajute una pe alta și chiar să privească viața cu voioșie. Acum vine Crăciunul și Na­talia le povestește iarăși despre stele. În toată viața ei, cel mai mult i-a plă­cut să citească și să vorbească des­pre cer. Stă în vârful patului, rezemată într-o bogă­ție de perne, zicân­du-le cu glas de dăscăliță că stelele sunt ochi ai cerului care te privesc seara prin fereastră. "Acu­ma nu mai crede lu­mea în puterile ce­rești...", mur­mură grav, îndem­nân­­du-le măcar pe ele să nu-și piardă speranța. Le vorbește despre Steaua Ma­gilor, de vre­mu­rile "bune", când fie­care conducător de țară avea me­reu în dreapta sa pe un învățat în știința stelelor. Acest ma­gistru pus de-a dreap­ta era primul și singurul sfă­tui­tor, el era mintea, câr­muitorul, era pute­rea. "De ce nu mai au și azi con­ducătorii de țară un învă­țat în stele la dreapta lor?", le întreabă aproape răstit pe celelalte surori, privin­du-le-n ochi pe rând, ca și cum chiar ar aștepta un răs­puns limpede. "Magii, cei trei magi de la răsă­rit, erau niște oameni învățați, slujbași la trei regi, ei știau de­mult c-o să apară steaua cea mare, în formă de cruce, c-o să se întâmple ceva pe cer care le va că­lăuzi pașii. Nu se cunoșteau între ei, veneau din trei părți diferite ale lumii, dar mâna lui Dumnezeu i-a împins să se în­tâlnească într-un punct anumit. Atunci s-a ivit steaua. Ei s-au luat după ea, la drum, căla­re pe cămile, cu o carte deschisă într-o mână și cu o lunetă mititică în cealaltă mână. Și, când steaua s-a oprit lo­cului, au vă­zut un staul înconjurat de ceață, în care o femeie năștea un prunc mic..." Natalia vede secvența îna­in­tea ochilor, ca zugrăvită pe o ilustrată naivă. De aceea s-a străduit ea să ajungă în Țara Sfântă și chiar a ajuns și a văzut stau­lul care "acuma-i zidit, plin de icoa­ne, cu o stea mare de aur în locul unde s-a născut Prun­cul". Și pe locul acela a plâns.
Mai sunt câteva zile până la Naștere și afară n-a nins. Mioara coboară în beci, aduce murături parfu­ma­te, gogonele și harbuz. Jucând în licăririle lunii, pe pe­reții verandei atârnă ca-ntr-o expoziție fructe uscate, puse de cu toamnă: prune, caise, mere dulci tăiate felii. Pe masă - borș de fasole, fumegând în trei farfurii. Câ­teo­dată, seara, surorile beau împre­ună, cu guri mici, și câte o ceșcuță de vin. Vin negru, "de-al lor", care le ră­mâne pe buze. Cred toate trei, cred cu tărie în forțele văzduhului. Tot timpul s-au încrezut în stele, în fatali­ta­tea lor călăuzitoare. Și iată că, în urmă cu patru ierni, ele în­sele au descoperit o stea. Cu ade­vărat au desco­pe­rit-o, au fost pri­me­le ca­re, puțin înain­­tea Crăciu­nului, au văzut-o năs­cându-se. Mai întâi, Mioara. Știa pe de rost bucata ei pă­trată de cer, văzută prin cealal­tă fe­reastră, a odăii din fund. Știa fiecare astru cum e pus, la locul lui, le dez­mierda pe toate cu ochii ei negri, sti­cloși, înainte de cul­care. Într-o noap­te de iarnă, a tre­sărit din somn. A des­chis ochii și a vă­zut-o cu spaimă: era chiar în mij­locul ferestrei, mai mare decât cele­lalte, cu siguranță nu fu­sese acolo până atunci. Nu avea cum să fie. "Era mări­șoară, cam așa..." - și Mi­oa­ra deschide puțin vâr­furile dege­te­lor, cât să-i înca­pă bine steaua între ele -, "era mări­șoară, mai strălu­ci­toare decât cele­lal­te și apropiată de pământ. Avea o formă de cru­ce, cu picior, și parcă rotunjită, pu­țin bom­bată la capete. O cruce frumoasă, ca din bise­rică. O cru­ce ca Steaua Magilor de Cră­ciun..." Așa, în cămașă de noap­te, a aler­gat și a tre­zit-o pe Na­talia, a adus-o de mână, aproape ador­mită, până în dreptul feres­trei, și-a pus-o să se uite. Pe per­vaz se cățărau spre ele nămeți mari, pufoși. "Doam­ne, Dum­ne­zeule...", a spus aceasta.
În iarna aceea au început toate trei să o "pândeas­că". Și-au dat seama că steaua lor răsare prima, un­deva dea­supra dealurilor Ciri­cu­lui, și apune aproape ultima, odată cu zorii. "O prinde ziua pe cer, poate s-o vadă ori­ș­icine. Noi, feri­cite, am început să spunem multor prie­teni și vecini de pe stradă să se uite în cer și s-o va­dă. Ei n-o ve­deau. «Uitați-vă, fraților, pentru nu­mele lui Dumne­zeu! Doar uita­ți-vă...». Când le-am ară­tat-o cu dege­tul, unii au zis că-i Lu­ceafărul, dar oricine știe că Lu­ceafăru-i sus, lângă lună, alții că s-ar putea să fie steaua polară, candela cerului. Ni­meni nu ne-a crezut. Apoi, deo­dată, s-a scris în zia­re. Ma­re descoperire a unor as­tro­nomi, «o stea în formă de cru­ce, o stea al­bas­tră, care se vede pe de-a-ntregul numai în Ro­mâ­nia». În urmă cu vreo trei ani, stilistul Paco Ra­banne so­sea la București, special ca să vadă «minunea». Tare ne-am mai bucurat toate trei, aici, în casă, că le-am dat peste nas acelora care văzuseră și nu cre­zu­seră!... Dar de fapt, ce poți să le ceri oamenilor? Oa­me­nii nu mai cred în nimic. Au uitat să-și ridice ochii spre mă­reția cerului. Stau și adună aici, ca râ­mele, câte-un bob, nu se gân­desc decât la ei. Se uită în sus doar dacă tre­ce vreun avion sau, cel mult, să va­dă dac-o să plo­uă ca să-și ia um­bre­la. Cine să mai aibă timp pentru cer?... Stelei noas­tre i s-a zis sim­bolic «Stea­­ua Pro­tec­toa­re a Ro­mâ­niei». Une­­ori, aici în casă, noi râ­dem că e stea­ua noastră norocoa­să. Alteori îi spu­nem «Steaua Ma­gilor de Cră­ciun». Ea a fost parcă hă­răzită să ne adu­că aminte de Săr­bă­torile de altădată. Lu­mina ei ne alină și azi sin­gurătățile nopților de iarnă..."

Casa cu ochi a copilăriei

De unde, totuși, plăcerea, atât de neobișnuită azi, de a privi stelele? Natalia își scoate ochelarii de pe nas și-i șterge în șorț de aburii lacrimilor. Dispare apoi, pentru câteva clipe, în odaia de dincolo, un salonaș de taină, ni­ciodată încălzit și-n care nu se in­tră aproape deloc. Un fel de muzeu al amintirilor bătrânei, din care se întoar­ce ținând în palme, ca pe-o comoară, o icoană neagră, ușoa­ră ca un fulg, în formă de stea. Veche de aproape trei sute de ani, înfă­țișându-l pe Sfântul Duh, un po­rum­bel cu aripi groase, negre, cio­plit în lemnul afu­mat. Îi măr­turisesc, uimit, că n-am mai văzut niciodată o icoa­nă în formă de stea. Nici Natalia nu a mai văzut. Dar în cele mai grele ceasuri din viață, a purtat-o la piept, pe sub haină, dea­supra inimii. Zice că steaua aceas­ta neagră e inima ei. Că inima ei are for­mă de stea. A primit-o în dar de Cră­ciun, de la tatăl său, pu­țin înainte ca acesta să moară. Și abia acum îmi spun surorile îm­pre­ună, în cor, că toa­tă plăcerea de a privi ste­lele, de a se bucura de Cră­ciun, de oameni, de via­ță, toate acestea le-au învățat de la tatăl lor și mă roagă ca, dac-o să scriu despre el în ziar, să scriu tată cu T mare, căci tată bun cu T mare a fost, și pe el l-au iubit cel mai mult dintre toți bărba­ții pă­mântului. Surorile Gheorghiu povestesc apoi cu vorbe alese despre zăpezi mari, despre cum se făceau oamenii de nea altădată.
Suntem acum într-o altă căsuță, una albă, cu trei odăi, "căsuța cu ochi" - căci avea două ferestruici ro­tunde, de-o parte și de alta -, nu mult mai mare decât aceas­ta în care trăiesc azi. Casa de basm a copilăriei lor era într-o margine a Iașului, trecând un podeț peste pârâul Ciricului, care azi a fost preschimbat în iaz, o căsuță singuratică, în mijlocul unor câmpuri lungi și înalte, troienite cu zăpezi, apărată doar de-o frântură de crâng tânăr, piezeșit de vânt. Sunt cu toții la masă, nu numai trei surori, ci șapte surori și doi frați, îi poți vedea prin fereastra luminată cum mănâncă și zâm­besc... Afară ninge necontenit de șapte zile și șapte nopți. Până la streșini a nins, în zori tata a trebuit să facă tunel prin zăpadă ca să-și poată scoate fetele până la podețul peste apa înghețată...
Natalia își amintește casa aceea scăldată în lumină și-n râset de copii, de parcă s-ar afla chiar acum în ea, de parcă ar sta chiar acum la masă, pe scaunul cu spă­tar nesfârșit de înalt, în dreapta tatălui. "Deși era bă­trân, era un bărbat chipeș, cu pieptul puternic, muste­țile groase și răsucite fin la vârfuri, musteți ca de căr­tu­rar. În timpul mesei, el ne spunea glume, pe urmă se lăsa pe spate și citea Biblia pe înțelesul nostru - avea o Biblie uriașă, io-te atâta, îmbrăcată în pânză gri - ori ne citea ziarul, din care alegea articolele cu învă­ță­min­te pentru copii. Noi toți îl ascultam cu gura căscată. În timpul ăsta, mama zâmbea, cu capul în jos, și strângea masa. Venea ora rugăciunii și a som­nu­lui. Noi... să mai amânăm, să mai stăm! Tata dispă­rea în cealaltă odaie și venea îmbrăcat în cămașa lui de noapte, lungă și albă. Ne lua de mâini și trăgea o horă cu noi, toți copiii, era un clinchet de râset acolo și-o cântare și-o bucurie, ne învârteam cu toții până ce cădeam epuizați pe covor. Apoi, deveneam dintr-oda­tă serioși. Ne lipeam palmele amândouă în fața frunții, deget pe deget, așa cum se închină doar copiii. Ne pu­­neam în genunchi, în jurul ta­tei, desculți, îm­brăcați în cămeși de noap­­te, și ne rugam cu ochii închiși: «Doamne, Doamne, ceresc Tată/ Noi pe Tine Te rugăm...». Ta­ta ne mâna în odaia de dor­mit - iar­na dormeam toate cele șapte surori într-o singură odaie -, iar mama țin minte că ne mângâia pe păr și ne cân­ta șoptit niște versuri: «Afară ninge liniștit și-n casă arde focul...», închi­dea ușa încetinel și ră­mâ­neam în în­tu­neric, sin­gure, cu o candelă plă­pândă și cu stelele. Eu ador­meam numărând fulgii. Unu, doi... până ce, la nu­mă­rătoare, mă încurcam și-ncepeam să visez. A doua zi, în zori, venea Moș Crăciun."

Treizeci și două de cafele

Tatăl minunat, Emil Gheorghiu, s-a născut în anul 1874 și, din pricina multelor nenorociri care i-au bân­tuit tinerețea, s-a căsătorit abia la vârsta de 43 de ani. Femeia lui s-a numit Păuna Pană, era cu 23 de ani mai tânără, "pe atunci una din cele mai frumoase femei ale Iașiului", așa cum susțin azi cele trei surori, și împreună cu ea a făcut nouă copii. Paraschieva (de­cedată), Elena (decedată), Natalia (82 de ani), Va­sile (78 de ani), Ani­șoara (decedată), Constantin (74 de ani), Mioara (73 de ani), Eufrosina (70 de ani) și Ecaterina (68 de ani). Au locuit cu toții în căsuța din mijlocul câmpurilor, în "casa de apă", cum i s-a spus, întrucât tatăl lor a fost "canto­nier de ape", unul din oamenii respectați ai Iașiului. Toa­tă lumea, chiar și cei bătrâni, îi spuneau "moș Gheor­ghiu". Știind cât este de mare la inimă, sute de copii veneau în fiecare seară de Ajun să-l colinde. Avea în grijă șase familii nevo­iașe, cărora le botezase copiii și, la fiecare început de Sărbători, le dăruia cartofi, făină și câte o căruță de lemne de foc. Într-o zi de Crăciun, Le­nuța, sora cea mare, a învățat de la mama să facă cafea. S-o cloco­tească pe foc într-o oală largă, apoi s-o toarne fără picur, cu nițel caimac, în ceșcuțele azurii de porțe­lan. Istovitoare zi... Până spre seară, a trebuit să facă trei­zeci și două de cafele, pentru tot atâția musafiri...
Gla­sul Nataliei păstrează neștirbit tonul acelei lumi boie­­rești, în care numele fiecărui lucrușor al gos­po­dă­riei trebuia rostit într-un fel anume, în care fiecare amă­nunt din cer și de pe pământ își avea marele său tâlc. "Așa îi plăcea lui tata, să aibă mereu casa plină de oaspeți, la Sărbători. Întotdeauna, de Crăciun ve­nea la el un prieten care cânta frumos la acordeon, cân­ta și co­lin­de cu glasul. Când încerca să-i țină iso­nul, lui tata i se punea așa, o stavilă în gât și, ori­cât se străduia, nu reușea să cânte. Atuncea era singura oară când îl ve­deam plân­­gând. Plângea, îi curgeau lacrimile pe obraji: «De ce oare, Doamne, nu pot cânta și eu?...»."

Păuna

Pentru ei, cei nouă frați ai unor vremuri apuse, că­suța cu trei odăi a fost templu. "Pri­ma era bucătăria. Bu­cătăria avea un soclu înalt, cu șapte trepte pe care tre­buia să le urci ca să ajungi la celelalte camere. În bucă­tărie se afla mereu mama noastră, Păuna. Tână­ră și frumoaasăă... Doamne, frumoasă cum n-am văzut pe pământul ăsta. Părul blond, ondulat, prins aicea, la spa­te, într-un fel de coc, cu câte­va șuvițe lungi lăsate pe lângă urechi, obraz rumenior și ochii albașșștri!, al­baștri ca cerul senin. Niciuna din noi nu i-a moștenit frumusețea. Purta niște capoate de dan­telă, așa, cu mâ­necă cu volan mare, bleumarin, pă­șea prin casă aproa­pe fără s-o auzi și, doar câteo­dată, cânta. Și mai făcea mama ceva: visa noaptea ce-o să se întâmple mai târziu. «Mămică, da' de unde-ai știut?», întrebam spe­riate. «Iaca am știut. Am văzut într-o noapte, în vis», zicea, ca și cum premo­ni­țiile ei n-ar fi fost mare lucru. În rest, toată ziua muncea și îngrijea de noi. Înainte de Crăciun, bucă­tăria fremăta de copii. Se tăia porcul și se făceau din el bunătăți. Eu și acuma port în gură gustul tobei făcute de mama, îmi aduc aminte și azi bunătatea ei. În mijlocul bucătăriei era o co­vată mare cât un si­criu, pli­nă cu gogoși calde. Douăzeci de kilogra­me de co­zo­nac fă­ceam în fiecare Ajun, pen­tru musa­firi și colin­dători. Tata fră­mânta aluatul cu pal­me­le lui puter­nice, me­reu râ­zând, din când în când o lua pe mama de mij­loc și o adu­cea la el, la piept. Tare mult îl mai iu­bea mama pe tata!... Uneori, îi zicea așa: «Să nu cumva să mori, bărbate, că mor și eu după tine». Se res­pectau în­tre ei, își făceau loc prin casă să treacă. Deși era o copilă, cu 23 de ani mai tâ­nără, el îi vorbea cu «mata», sau cu «dumnea­voastră». De mult n-am mai vă­zut doi soți care să vor­bească între ei cu «dumnea­voas­tră»... Poa­te de aceea era așa o armonie și-o pace în casa noastră, pentru că niciodată n-am auzit un cât de mic cuvânt de ocară între părinți. Fie­care avea treaba lui, dar pe care n-o ve­deam ca pe-o silă, fiindcă sim­țeam o onoare să putem ajuta și noi la fel ca cei mari. Patica era cu piața. Încă de la zece ani știa să facă singură piața, pleca cu coșul de papură toc­mai la Hală, la trei kilometri. Lenuța era cu cură­țenia și cu paturile, ma­ma era cu mâncarea, eu eram cu târ­guielile la pră­vălii și toți îngrijeam, pe rând, gră­dina. Grădina noas­tră era mare, aveam șai­sprezece zar­zări lângă casă și un cais alb, cu cren­gile lăsate chiar deasu­pra ușii de in­trare. Făcea caise albe, aro­mate, ca niște bulgări țu­guiați de zăpadă. De atunci n-am mai văzut niciodată un cais alb. Nu degea­ba spu­nea mereu mama, săr­ma­na: «Să știți că pomu' ăsta alb îi sufletu' casei noas­tre»..."

Cele două ceruri

"Trăiam bine, eram fericiți să ne știm împreună. Pe toate le aveam acolo, lângă casă. Ogor, o sută de păsări, optsprezece porci, cinci vaci cu lapte, fiecare cu numele ei. Eu abia pe la douăzeci de ani am aflat că mărarul se cumpără în legătură de la piață. Țin minte că l-am în­trebat atunci pe tata: «Tataie, de ce au legat oamenii mărarul?...». Eram ferite de toate relele lumii noi, acolo sus, pe câmp. Era câmpul nostru, numai al nostru, șap­te surori ieșeam seara pe câmp, ținându-ne de mână, să privim stelele. Iarna, platoul acela înalt și alb era infi­ni­tul. Uneori, tata punea capcane pe câmp și prindea iepuri. Venea spre noi de departe, cu brațele întinse, scuturând de ză­padă blana moale a iepurilor uciși. Un punct negru, venind spre casă purtat de iubire, din în­tinderile albe: tata. L-am întrebat odată ce înseamnă cuvântul «infinit». El a întins mâna și mi-a zis zâmbind că: «Uite, ăsta este». Câmpul. De sus, din locul unde ne opream din urcuș cu săniu­țele, se vedea orizontul în­spre oraș. Orizontul, Doamne, ori­zontul acela mi-a ră­mas în minte, și pe el l-am iubit cel mai mult. Știi cum l-am iubit? Exact cam la fel cum ai iubi un băr­bat. Vă­zut de la mar­gi­nea câm­­pului, el mi-a deschis ochii în viață. Îi spuneam «za­rea mea», mi se părea în­ce­pu­tul și sfârșitul lumii. De acolo ve­deam ploaia cum se apropie uriașă spre mine, o ceață albă, vine­ție, venea să mă do­boare, să mă sufo­ce cu măreția ei. Și, minunea minu­nilor, după ab­so­lut fiece ploaie cu soa­re, din locul acela ieșea câte un curcu­beu. Iarna, de pe marginea câm­­pu­­­lui, cel mai frumos se ve­deau stelele. Nemișcate, mari, cla­re. Ve­deam două ceruri deodată. Unul stă­tea chiar sub picioarele mele. Ora­șul... Mii de steluțe. Doar o ju­mătate de oraș, din Tătă­rași, până aproape de Palat, cu luminile lui. Chiar dacă Iașiul era pe atunci un târg mic - înain­te de război avea mai puțin de 50.000 de suflete -, de Sărbă­tori ajungea până sus, la noi, fio­rul bucu­riei. Toată lu­mea era în sărbătoare. Erau făclii peste tot, se auzeau trupe de mascați, chiote de copii cu stele și mii de co­linde. Orașul era o hartă vie a lumi­nilor, par­că reu­șeam, nu știu cum, să intru în casele oame­nilor, să aud prin aerul clar glasul fiecărui om care se bucură. Celă­lalt cer era mai mare și stătea fix deasupra capului meu. De fiecare dată când vedeam luna plină îmi venea să plâng. Atuncea m-am întrebat eu prima dată despre stele, cine le ține, cum stau ele agățate aco­lo, de cortina cea nea­gră a cerului? Pri­vind stelele din zarea mea, de pe câm­pul nostru cel înalt, m-am gândit prima dată la Dum­ne­zeu. Că Dumnezeu e cerul, iar stelele, ochi ai cerului care ne privesc..."

De ce nu mai ninge azi, doamnă Natalia?...

Vorbește și Mioara, mai pământean, mai sobru, scor­monind prin amintiri la fel cum învârte prin mămăliga galbenă ce clipocește în ceaunul de tuci. "La toate Cră­ciu­­­nurile aveam haine noi. Spunea lumea de la margi­nea orașului, din mahala, când ne vedea pe noi când co­boram dealul, spre podeț: «Ia uite-le pe surorile Gheor­­ghiu, parcă-s niște ouă roșii!...». Una era roșie, una tur­coază, una galbenă, alta ciclamen, toate în ro­chițele ce­le noi, pornind rușinoase, fericite, să colindăm la oraș...
Odată, în Ajunul Crăciunului, l-am văzut pe tata ve­nind acasă, ținând în mâini, pe umeri, pe spate, nenu­mărate coșulețe de hârtie colorată. Parcă era un pom mișcător de Crăciun, urcând dealul, către casă. Eu i-am ieșit în întâmpinare, cu inima cât un purice. Îl prin­sesem: «Tataie, da' de unde ai toate astea?». Tata a râs liniștit, pe sub mustățile lui albe, bătrâne: «Iaca, m-am întâlnit cu Moș Crăciun aicișa, pe pod...». Pe atuncea se puneau jucăriile, chiar și hăi­nuțele-n pom, darurile stă­teau îmbrăcate-n staniol sus, pe ramuri. Primeam toate jucăriile și bunătățile lumii ăsteia!... Roșcove, curmale, șocoladă, smo­chine, portocale, halva ce se topea în gu­ră, zahăr de gheață. Păpuși, hăinuțe, ghete, eu țin min­te și acuma un maimuțoi de pluș, pe care-l mânuiai cu sfori de mâini, de picioare, de ziceai că-i un bărbat viu. Când îl mișca tata, ne prăpădeam de râs. Apoi apă­reau alte bucurii: veneau colindătorii! Veneau cu stea­ua, cu «Velerim și veler Doamne», de acuma, când eram mai mărișoare, veneau și cavaleri care ni se uitau în ochi când cântau. Noi, roșii ca sfecla la față, ne ascun­deam în casă, dar nu plecam, ci ascultam cu inima strân­să, lipite de ușă. În noaptea de Anul Nou, ne făceam de ursit. Lemnele trosneau în sobă și noi le lăsam să ardă până ce se cobora jar mare și roșu. Ne apropiam de gura sobei, deschideam ușița și strigam șoptit: «Vino, ursitul meu! Vino mai repede!...». Așa strigam. Căci toate fe­te­le vor să fie mirese..."
Afară ninge mult, se mai aud, parcă, cetele de ură­tori, zbu­rând prin văzduh, și pocnete apocaliptice de bici. Îmbrăcate în cămeși albe, de noapte, șapte fetițe își apro­­pie gura de cea a sobei și își strigă prin jar ursiții. Și glasurile lor se duc departe, prin horn, prin văz­duh, prin stele, până la urechea celui pe care, mai târziu, tre­buie să-l iubească. Fără să vreau, întreb de ce nu mai ninge. Pur și simplu, fără să vreau, întreb. "De ce nu mai ninge astăzi ca altădată, doamnă Natalia?..." "Nu mai ninge fiindcă s-a schimbat axa pământului, bă­iete dragă. Pentru că s-a «hâit» puțin bătrânul pă­mânt din drumul lui. Nu mai ninge pentru că oamenii nu mai sunt aceiași. Nu mai știu să se bucure, să simtă feri­ci­rea iernii. Orașul e plin de becuri, dar sărbătoare nu-i. Știi cum sunt sărbătorile de azi față de cele ale noastre? Cum ai întoarce o cutie pe partea cealaltă. Vice­versa! Cum ai întoarce o cutie de cadouri cu fon­dele-n jos..."
Meșterind la o râșniță de cafea, fără să ridice ochii spre mine, Mioarei îi scapă, și ei, direct din suflet, un răs­puns mormăit, spus în treacăt, un răspuns la care nu m-aș fi așteptat niciodată: "Nu mai ninge fiindcă tatăl nos­tru nu mai este..."

(Fotografiile autorului)