LAURENŢIU DAMIAN - "Sunt fericit că promoţiile cu care am lucrat au devenit regizorii importanţi de azi"

- Preşedintele Uniunii Cineaştilor din România -

O vedetă locală

- În volumul de lux "Cinematografiştii" (un Dicţio­nar al personalităţilor care s-au ocupat de-a lungul deceniilor de Filmul Românesc) ai o carte de vizită extrem de bogată: autor de film artistic, de film docu­men­tar, film video, profesor universitar, autor de se­riale TV, critic de film. O biografie artistică im­presionantă, răsplătită cu numeroase şi importante premii. Fiindcă nu pot să-ţi pun întrebări pentru fiecare dintre preocupările tale, voi începe în mod cla­sic: când te-ai întâlnit prima dată cu Filmul? E po­si­bil ca o asemenea pasiune să apară de mic, din anii copilăriei?

- Cel care mi-a deschis gustul pentru cinematograf a fost tata. Nu eram încă la şcoală. Tatăl meu conducea garnizoana militară de grăniceri de la Calafat. Nu ştiu dacă vă spune ceva aceat oraş, dar din Calafat este şi Ştefan Iordache. Şi foarte aproape de Calafat se află Băileştiul, unde s-a născut Amza Pellea. Cinemato­graful Arta n-avea nicio legătură cu arta în sine. Du­şumelele miroseau a petrosin şi scaunele de lemn poc­neau ori de câte ori cineva se aşeza sau se ridica de pe ele. Tatăl meu îmi citea subtitlurile şi evident că mulţi spectatori vociferau "Mai încet! Mai încet!". Nu am văzut filme deosebite. Veneau filme istorice ("Ben Hur", "Căderea Imperiului Roman") şi foarte multe filme cu o vedetă la modă, Sara Montiel. Plângeam la filmele ei, mai ales la "Regina cântecelor", unde Sara îşi pierdea iubitul, care descoperise că ea nu este o fată pură, ci o dansatoare şi o cântăreaţă de cabaret. Parcă văd şi acum pontonul care intra în mare şi valurile în­spumate care îl "prin­deau" pe iubit. Acesta se ri­dica, se îneca şi Sara Mon­tiel cânta cu jale un cântec pe care-l cântam şi eu după aceea, la Căminul Cultu­ral.

- Ce fel de copil erai?

- Dragă Silvia, eram o vedetă locală. La 7 ani am debutat pe scenă cântând "Zboară săniuţa dragos­tei", pentru că, printre alte filme, văzusem şi "Dra­goste la zero grade", reali­zat de Ce­zar Grigoriu şi Geo Sai­zes­cu. În vremea aceea, ve­deam multe fil­me indiene: "Femeia ne­cunoscută" şi, evident, "Vagabondul". La Că­mi­nul Cultural, apăreau trupe de teatru de la Cra­iova şi de la Bucureşti (mai de­gra­bă trupe de revistă, de­cât de teatru propriu zis). Aşa că, după aceste tur­nee, repertoriul meu se com­ple­ta cu diverse cân­tece inter­pretate la vremea aceea de Aida Moga, Ilinca Cerba­cev, Rolanda Camin, cuple­tele lui Zizi Şerban, ca şi "Nu, pentru nimic în lu­me", cântat de Doina Ba­dea. Cred că totul era de un haz nebun...

- Te-a încurajat cineva pe drumul artistic?

- Talentata familiei noastre a fost mama. Era de o frumuseţe rară! A jucat şi ea într-o piesă, în "Oameni care tac", de Alexandru Voitin. Dar jucam şi eu teatru. În grădina casei părinteşti puneam câte un cearceaf drept cortină şi, împreună cu copiii adunaţi de pe stradă, dădeam reprezentaţii. Unul dintre momentele importante ale copilăriei mele a fost întâlnirea cu Maria Tănase în persoană! Venise la noi în oraş, ca să dea un concert. Ajutat de părinţii mei, m-am urcat pe scenă cu un buchet de flori mai mare decât mine, ea mi-a spus: "Măi, copile, măi" şi a continuat să cânte cu mine pe genunchi... Îţi dai seama ce a fost în su­fletul meu?

Pădurea de mesteceni

- Când te-ai hotărât să intri pe teritoriul Fil­mu­lui? Cum s-a produs declicul?

- După momentul meu de glorie provincială, am devenit un ilustru necunoscut la Bucureşti, aşe­zat de colegii mei de şcoală generală în ultima bancă şi per­secutat că luam numai note de 10. Nu ştiu dacă în perioada aceea am învăţat de plăcere. Învăţam cu ură. Şi eram tot timpul cu mâna pe sus, ca un disperat. N-am să uit niciodată clipa când am intrat în clasă şi m-au pus să mă descalţ de bocanci şi să vin a doua zi cu cipici, nu cumva să calc pe parchetul ceruit. În li­ceu (am făcut liceul cu predare în limba franceză) aveam o doamnă profesoară de istorie, doamna Cru, care în­tr-o zi mi-a spus să mergem la Cinema "Viito­rul" (ci­ne­matograful ăsta se află şi acum pe strada Emi­­nescu, un cinema abandonat) ca să vedem "Pădu­rea de mes­teceni", în regia lui Andrzej Wajda. După aceea, am aflat că Cinematograful "Viitorul" îl avea ad­­ministra­tor pe poetul Dan Iuga, care a murit de tâ­năr. Iuga fu­sese un mare amator de film de artă, care a trans­for­mat Cinematograful "Viitorul" într-un loc un­de se în­tâlnea toată elita intelectualilor din Româ­nia. "Pădu­rea de mesteceni" a fost, de fapt, declicul pa­siu­nii me­le pentru cinema şi, mai ales, secvenţa în care muri­bundul pleacă cu patul prin pădure, o su­per­bă para­bolă a morţii. Am folosit şi eu această ima­gine, în fil­mul "Rămânerea", şi anume când persona­jul Va­che por­­neşte în moarte cu pat cu tot, trezindu-se în cimitir.

- Cum spuneam, ai un CV impresionant. Din toate câte ai făcut şi faci, care activitate este cea mai apropiată su­fle­tu­lui tău, chiar şi acum, când eşti preşe­dinte ales al U­niunii Ci­neaş­tilor?

- Cel mai bine mă simt atunci când scriu fie nuve­le, fie articole des­­pre film. Îmi place foarte mult să stau de vor­bă cu studenţii mei şi cred că am însemnat ceva pentru ei, chiar dacă, de multe ori, recu­noştinţa este "floare ra­ră". Asta îmi spunea tot tim­pul un ma­re profesor care s-a nu­mit George Littera. Sunt fericit că promoţiile cu care am lu­crat nu s-au pierdut, ba, dimpotrivă, sunt re­gi­zorii importanţi de as­tăzi, în frunte cu Cris­tian Mungiu, Corne­liu Porumboiu, Hanno Hof­fer, Gheor­ghe Preda, Că­lin Netzer, Radu Mun­­tean, Titus Mun­tea­­nu, Tu­dor Giurgiu, An­drei Gru­zinski, Florin Iepan şi mai tinerii An­drei Teodo­res­cu, Matei Lucaci Grund­berg sau Bianca Rotaru, de care veţi auzi cu siguranţă. Pen­tru mine, ei n-au fost stu­denţi, ci parteneri.

- Unul dintre filmele tale de mare succes a fost cel în­chi­nat Mariei Tăna­se. Ce anume te-a captivat la acest personaj seducător, iubit, dar şi contestat, uneori?

- Am făcut acest film nu doar pentru a o evoca pe Maria Tănase, ci şi ca să prezint "lumea" ei, o lume care moare. O lume care a şi dispărut, de altfel. Dintre cei intervievaţi, doar o prietenă a Mariei, Nataliţa Gor­cea, mai trăieşte. Ceilalţi au murit. Era o lume ele­gan­tă, rasată, o lume frumoasă, în care nu-şi găseau locul mojicia şi vulgaritatea. Astăzi se întâmplă com­plet pe dos. E suficient să amintesc personajele filmu­lui des­pre Maria Tănase, ca cititorii să înţeleagă lumea de-a dreptul fascinantă pe care am încercat să o pre­zint: Gi­că Petrescu, sculptoriţa Florica Cociung, Ioana Radu, Harry Brauner (celebrul folclorist, autor al cântecului "Cine iubeşte şi lasă"), Henry Măli­nea­nu, regizorii Mihai Berechet şi Dan Nasta, actriţa Au­rora Şotro­pa... Maria Tănase m-a fascinat pentru că avea o forţă rară de a se transfigura prin cântec.

"Eu eram Lăzărescu"

- Dintre toate filmele pe care le-ai făcut (mai toa­te premiate!) care îţi e cel mai drag?

- Cel mai mult am iubit un film care, practic, astăzi nu mai există: "Cota zero". A fost făcut din resturi, ca să nu-l plătesc, aşa cum un înaintaş de-al meu, ma­rele regizor Mirel Ilieşiu, a fost la un pas de a plăti filmul "Manifest pentru setea pământului". Nici fil­mul acela nu mai există, aşa cum nu mai există filmul meu, "Co­ta zero". Nu ştiu dacă conştiinţa unui domn numit Mi­hai Dulea, în vremea aceea ministru în Con­siliul Cul­turii şi Educaţiei Socialiste, e măcinată de fap­tul că a distrus un film, şi împreună cu el, speran­ţele unui om tânăr, visul lui de a spune adevărul în­tr-un film docu­mentar. Cred că este şi acum, ca şi atunci, foarte liniş­tit. Mi-ar plăcea să fac un film cu el, ca să aflu ce re­sor­turi l-au determinat să anuleze o creaţie răsplătită cu un premiu de către un juriu con­dus de reputatul cri­tic şi istoric de film Călin Căli­man. Premiul a fost re­tras imediat, iar criticul a primit o sancţiune destul de severă: să nu mai scrie o peri­oadă.

- Cum ţi se pare tânăra generaţie de cineaşti de azi? Cum apreciezi stilul minimalist al filmelor pe care le fac şi care au recunoaştere internaţională?

- Minimalismul este o realitate în stare pură, în care elementul ficţionar este dublat de formula docu­men­taristă. Am văzut de patru ori "Moartea domnului Lă­zărescu", al lui Cristi Puiu, unde printr-un miracol se producea transferul între personaj şi mine, ca re­ceptor. De la jumătatea filmului, eu eram Lăzărescu. Un asemenea film nu se naşte prea des şi cred că el, Cristi Puiu, a devenit, fără să vrea, mentorul unei ge­neraţii. Există în zona minimalistă ceva arid, nespec­taculos şi chiar sec în poetica regizorală. Dar fenome­nul este impresionant, pentru că e vorba, în primul rând, de adevăr. A fost şi obsesia generaţiei mele - Ovi­diu Bose Paştina, Tereza Barta, Copel Moscu, Sa­bina Pop, Ioana Holban, Adrian Sârbu, Adrian Istră­tescu. Într-un fel, documentarele noastre, realizate în 1980, cenzurate, tăiate, cârpite, au stat la baza a ceea ce înseamnă astăzi "noul cinematograf românesc".

- De când ai fost ales Preşedinte al UCIN s-au petrecut multe şi benefice schimbări. Nu-ţi cer să te lauzi, ci să pomeneşti câteva dintre ele.

- La Uniunea Cineaştilor nu există un preşedinte, ci o echipă de truditori: prof. univ. dr. Lucian Pricop, criticii şi istoricii de film Dana Duma şi Cristina Cor­cio­vescu, promotorul Carmen Zamfirescu, scenarista Ioana Popescu, vicepreşedintele UCIN-ului Radu Cor­ciova, un comitet director, unde îi am alături pe Eli­­sabeta Bostan, Mircea Bunescu, Alexa Visarion, Vlad Leu, Victoria Marinescu. Asta ca să-i numesc doar pe câţiva. Tot ce s-a întâmplat la uniune a fost un gest firesc, de recuperare. Avem Revista Film, o revis­tă online AaRC (All About Romanian Cinema), un sediu elegant, sprijinim festivaluri importante de film şi, mai ales, aşa cum am promis la alegeri, respectăm cineastul român.

- Şi acum, în finalul dialogului nostru, spune-ne, dragă Laurenţiu: din câte bucurii ţi-au fost dăruite în viaţă, la care ţii cel mai mult?

- Momentele fericite din viaţa mea se datorează părinţilor mei şi mai ales fiului meu, Anghel Damian, actor, care sunt convins că va reprezenta ceva în fil­mul şi în teatrul românesc. Nu pentru că îi sunt pă­rinte, dar, crede-mă, Anghel este un tânăr extrem de ta­­lentat, un veritabil june prim, cu singura deosebire că nu face din asta o obsesie. Într-un fel, dacă fostul meu student Mungiu a avut bucuria primirii unui "Palme d'Or", fiul meu Anghel mi-a oferit, echi­va­lent, aceeaşi satisfacţie.