Maica Domnului de la Ghighiu

- La câţiva paşi de Ploieşti, Mânăstirea Ghighiu e căutată mai ales pentru Maica Domnului Siriaca, o icoană făcătoare de mari minuni -

Vântul rece şi grăbit mătură câmpia, cău­tându-şi culcuş în frunzele galbene şi foş­nitoare. E toamnă şi e frig. Dincolo de zidurile Mânăstirii Ghighiu te întâmpină molcom un alt anotimp. E ca o amăgire vegetală de primăvară, cu iarbă intens colorată în verde şi puzderie de flori. Mânăstirea e închisă sub un clopot de linişte. Măicuţele sunt la chilie, făcân­du-şi pravila de peste zi. Când şi când, în dreptul porţii de stejar masiv opreşte câte o maşină. Oa­menii se abat din drum, intră curioşi în biserică, atraşi de icoa­na Maicii Domnului Siriaca, a cărei faimă s-a întins peste tot. E o icoană aparte, tulburătoare şi plină de forţă. Din orice colţ ai privi-o, Măicuţa Domnului te urmăreşte cu ochii ei plânşi, în­greunaţi de durere. Brusc, nu te mai simţi singur. Ai cu cine vor­bi. Ai cui cere sfat şi ajutor. Jos, în dreptul gâtului (după o stră­veche modă athonită), se înşi­ruie puzderie de lănţişoare aurite - însemn de mulţumire şi recu­noştinţă pentru toate mi­nunile săvârşite prin mila şi rugăciunile Sfin­tei Fecioare. Totul a început în 1958. A­dusă din Siria şi dăruită mânăstirii de episcopul Vasilios Samaha, icoa­na zugrăvită pe lemn de santal săvârşise deja pri­ma minune, cerând în vis să fie adusă în Ro­mânia, chiar la Ghi­ghiu.
Pe 25 februarie, când alaiul arhiereilor, în frunte cu Patriarhul Iustinian, a intrat în bi­serică, măicuţele au încremenit de uimire. Brusc, oas­petele sirian, episco­pul Samaha, a izbucnit în plâns. Cu lacrimile şiroind pe obraz, a căzut în faţa icoanei şi a început să-şi ceară iertare Maicii Domnului, că necredinţa oamenilor a alungat-o din Siria, din bise­rica ei.

"Numai Dumnezeu îţi mai salvează copilul"

Aşa l-am cunoscut: cu ochii în lacrimi. Ghemuit în faţa icoanei, plângea uşor. Când s-a ridicat, într-un târziu, un zâmbet îi strălucea discret pe buze. Din durerea lui de altădată nu rămăsese decât o cută adân­că pe mijlocul frunţii şi părul albit într-o singură noap­te. La început, a refuzat să vorbească. Apoi, aflând că suntem de la "Formula AS", pe care o ci­teşte din scoarţă-n scoarţă, s-a grăbit să adauge că toată povestea lui e spre mărirea Maicii Domnului şi întărirea celor aflaţi în disperare şi nevoi. O poveste cu adevărat tulburătoare.
"Nenorocirea vieţii me­le avea să înceapă acum zece ani. Nimic nu anunţa ceea ce urma să se întâmple. Trăiam fără nicio grijă. Aveam casă, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf, câştigam destui bani. Peste toate, socrul meu, marinar de cursă lungă, ne ajuta cu prea plin de măsură. În ziua aceea, stăteam liniştit cu soţia în grădină, când, deodată, am auzit o bufnitură cumplită, care m-a scrijelit parcă pe creier. Adormit într-un hamac, Dănuţ, copilul meu de 6 ani, că­zuse, izbindu-se cu capul de ci­ment. A fost ceva cumplit - capul îi crăpase ca un pepene şi, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, era o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni. Când l-am dus la Ur­genţă, doctorul a ridicat din u­meri şi, arătându-mi radiografiile în care se vedea o fisură prelungă de un centimetru, mi-a zis: «Nu­mai Dumnezeu ţi-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăieş­te, va fi un handicapat toată viaţa». Pe vremea aceea, nu ştiam prea multe nici despre Bi­serică, nici despre Hristos. Îm­pins de disperare, m-am suit în maşină şi, fără să mai ştiu pe unde merg, m-am trezit în faţa Mânăstirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte că mai fu­se­sem o dată la mâ­năs­tire, ocazie cu care mi se întâm­plase ceva ciudat. Pentru că in­trasem în biserică să foto­gra­fiez o nuntă, mai­ca Lavrentia m-a rugat să pozez şi icoana Preasfintei Fecioare.Chiar da­că maica m-a aver­tizat: «Ai grijă, cei necre­dincioşi nu o pot fo­tografia», mi-am vă­zut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului Si­riaca nu era nicăieri. Am mai încercat o dată. Am consumat două filme (72 de imagini) din toate un­ghiurile posibile, dar cu acelaşi rezultat. Abia a treia oară, când maica mi-a zis: «Fă ce fac eu» şi a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la prid­vorul bisericii până în faţa icoanei, atunci abia am reuşit să-i redau chipul pe peliculă. Cu tulburarea aces­tei amintiri, am intrat în biserică şi, ajuns în drep­tul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigă­tele mele de disperare, încât până şi părintele Pante­limon şi-a întrerupt slujba şi, ieşind din altar, a între­bat speriat: «Ce-i aici? Cine a murit?». Impresionate, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi, aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început toate să se roage, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moar­te la spital, urlând de durere la fiecare atingere. Vă mărturisesc că atunci, în faţa icoanei, am simţit la modul cel mai palpabil cum se săvârşea minunea. Brusc, un clopot uriaş şi transparent m-a acoperit, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: «Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine». M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni, decât maica Lavren­tia, care se ruga la câţiva metri distanţă, în genunchi, cu mâinile împreunate. Nu ştiu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O linişte de necu­prins mă învăluia şi, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-amluat soţia de mână, spunându-i: «Aurelia, copilul va fi bine». Am mers direct la spital, unde era o mizerie de nedescris, iar bolnavii îşi furau unii altora medicamentele. Într-adevăr, minunea se săvârşise. Copilul ne aştepta. Se dăduse jos din pat, alerga, cerea de mâncare. Spre uluiala medicilor, l-am luat acasă şi l-am dus la Bucureşti pentru un consult mai atent. La tomografie, rezultatul a ieşit perfect. Fisura prelungă din craniu dispăruse, ca şi cum nici n-ar fi fost."

Epilog

"Astăzi, copilul e sănătos şi învaţă bine. În casa noastră a coborât din nou tihna şi înţelegerea. Pe cât n-am, pe atât mă ajută Preasfânta Fecioară. Cât pot ajut şi eu şi, cu uimire, constat că tot ceea ce dau se întoarce însutit. E ca un vas ce se umple pe măsură ce îl goleşti. Asta am înţeles că vrea Dumnezeu de la noi - să ne facem mici pe noi înşine, pentru a face loc lucrării Lui."

Fotografii de PETRE COJOCARIU