Marea Unire, după 96 de ani...

La 96 de ani de la Marea Adunare Naţio­na­lă de la Alba Iulia, aş putea spune că un singur legământ făcut în 1918 a fost dus la îndeplinire cu asupra de măsură: respectul pentru mino­rităţi.

Economia veritabilă de piaţă, traiul bun, demnitatea naţională, conectarea deplină la valorile Europei - toate au fost aievea înainte de război, au dispărut apoi în comunism, şi, din păcate, nu au reapărut în întregime în fragila democraţie postdecembristă. Cu această excep­ţie lăudabilă: tratarea la cel mai înalt nivel de civilizaţie a minorităţilor naţionale. Ce este alegerea ca preşedinte al republicii a unui minoritar etnic şi religios, Klaus Johannis, dacă nu semnul suprem al îngăduinţei şi înţelep­ciu­nii româneşti dintotdeauna? Ce este perpe­tuarea la guvernare, din 1996, a reprezen­tanţilor minorităţii maghiare, dacă nu acelaşi semn nobil, sfinţit de suferinţe seculare? Ca să nu aibă duşmani la graniţe, guvernele Regelui Ferdinand Întregitorul au plătit, în anii '20, multe tone de aur şi sute de milioane de dolari aşa-zişilor "optanţi" unguri, în contul averilor abandonate pe teritoriul Transilvaniei. Dintr-un cavalerism greu de înţeles în zilele noastre, comandantul armatei române care a cucerit Budapesta în anul 1919, generalul Traian Mo­şoiu, a refuzat să aducă acasă Arhivele Transil­vaniei. Deşi a încheiat mai multe tratate cu statul român pe tema repatrierii lor, Ungaria nu a pus niciodată în aplicare acest deziderat naţional românesc. Cu toate aceste semne de inamiciţie, la 96 de ani de la Marea Unire, avem un tratat de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica Ungară. Acesta este baza relaţiilor între cele două ţări, a drepturilor individuale ale minorităţii ma­ghiare, aşa cum au fost ele concepute de co­rifeii de la Alba Iulia. Sărbătorind cele peste nouă decenii şi jumătate de istorie românească, sărbătorim şi relaţiile de prietenie cu vecinii, dând iertării, dar nu uitării, episoadele tragice din anii 1940-1944. Ăstimp, ce fac bunii noştri vecini? Strigă la noi ca pe maidan, se agită şi susţin autonomia teritorială, vor să ridice biciul lui Attila asupra justiţiei române. Cum s-ar putea numi isteria vicepremierului ungur, Zsolt Semjen, care a sărit în apărarea deputatului UDMR, Marko Attila, condamnat la trei ani de închisoare pentru retrocedări ilegale? Iată cum săgetează domnul vicepremier de la Buda­pesta: "Renaţionalizarea unor proprietăţi res­titu­ite unor organizaţii ecleziastice, în cazul lui Marko, sunt inacceptabile". În acelaşi minut, ca din întâmplare, Biserica Reformată ma­ghia­ră din Ardeal protestează şi ea, "vehement", faţă de condamnarea la închisoare a aceluiaşi udemerist, inculpat şi în dosarul procuroarei Alina Bica, de parcă liceul "Miko" din Sfântu Gheorghe, "restituit" de domnul Marko acestei biserici, i-ar fi aparţinut vreodată. Protestul bi­se­ricesc, dar şi cel politicianist, de la Buda­pesta, abundă în confuzii voite, prin care Gu­ver­nul român este scos vinovat de sentinţele Jus­tiţiei. Mai mult, feţele "reformate" se tem să nu ajungă şi maghiarii "comerciabili" ca sa­şii, vânduţi, cum se ştie, de Nicolae Ceau­şescu. Aceşti domni prelaţi încurcă epocile, se fac a uita în ce timpuri trăiesc... Iată în ce atmosferă am sărbătorit eu, ca cetăţean român tolerant, ziua naţională a ţării mele. Şi iată-l pe pri­marul extremist al oraşului Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, care refuză, de când a fost ales, să poarte eşarfa tricoloră a statului român şi chiar să ia parte la festivităţile de la 1 Decembrie. Nu-i bai! Chiar şi fără participarea lui Antal, ziua sfântă a Marii Uniri a strălucit în toată Ro­mânia, în ciuda acestor întârziaţi aparatcici ai unei triste himere.