AMALIA ENACHE (PRO TV) - "Mi-ar fi imposibil să trăiesc fără sentimente şi dragoste"

Fetiţa cu floricele

- Ne regăsim după doi ani de la precedentul interviu, într-o perioadă foarte rodnică pentru tine: în afara muncii de jurnalist, pe care o desfăşori la Pro TV, eşti profund implicată şi în diverse acţiuni de caritate, o preocupare care atra­ge în ultima vreme tot mai multe persoane publice. În cazul tău, care a fost începutul?

- Întâi de toate, am cunoscut-o pe prinţesa Ma­rina Sturza, patroa­na spirituală a Funda­ţiei "Hope and Homes for Children". A fost una dintre acele în­tâl­niri pe care le ai o dată în viaţă, o întâlnire foarte luminoa­să, care s-a întărit şi mai mult după ce am întins îm­pre­ună nişte unt pe felii de pâine, în bucă­tăria unei prie­tene, la Londra. Apoi, vreme de vreun an de zile, Ma­rina a urmărit ce fac eu profesional şi, fi­nal­mente, mi-a pro­pus să mă alătur HHC. Eu n-am spus da ime­diat. Am vrut mai întâi să mă dumiresc. Mi-am luat câteva zile de concediu şi m-am dus la Baia Mare, acolo unde este sediul central al fun­daţiei şi unde am mers prin centre de plasament. Abia după ce am văzut despre ce este vorba, am venit cu răspunsul. Rata mare a abandonului de copii m-a im­presionat.

- Cum acţionează Fundaţia HHC?

- Încearcă să demitizeze convingerea că, dacă prun­cul abandonat de mamă este într-un centru de pla­sament, totul e bine şi frumos. Să creşti într-o insti­tuţie, alături de alţi 300 de copii, cu nişte îngrijitoare pe post de mamă, te handicapează pe viaţă, din toate punc­tele de vedere. Copilul instituţionalizat nu e ni­cio­dată tratat ca un individ, ci mereu e privit la gră­madă. Copiii instituţionalizaţi ies la 18 ani din cen­trele de plasament nu doar cu un bagaj de traume psi­ho­logice şi emoţionale, dar şi fără un minimum de abili­tăţi care să le permită să se descurce singuri, sunt com­plet deconectaţi de la realitatea vieţii. Alternativa HHC este optimă: mutarea orfanilor din centrele de pla­sament-mamut în case familiale, care ţin maxi­mum 12 copii şi care oferă un mediu ase­mănător unei fami­lii adevărate. Aşa că, deşi ceea ce face HHC este greu şi extrem de cos­tisitor - închiderea unui singur orfe­linat este un proces care durează cam doi ani de zile şi are un cost de aproximativ două milioane de euro - orice efort merită! Problema o repre­zintă finanţarea. Până acum, HHC a avut finanţare britanică - în pro­porţie de aproape 100% - însă, de ceva timp şi în mod absolut jus­tificat, cred eu, filantropii străini au în­ceput să-şi spună "Bine, bine, dar România e în UE din 2007. Cât să mai sprijinim o ţară care se află în UE de 7 ani?!". Astfel, HHC este nevoită să gă­seas­că alte surse pentru fondurile necesare şi, în acest scop, a fost organizat, de pildă, un bal. Am vrut să facem să se întâlnească două lumi care, în mod nor­mal, nu se în­tâl­nesc niciodată, să aducem privilegiaţii sorţii din Ro­mânia, potenţialii filantropi locali, la aceeaşi masă cu unii din­tre cei mai vulnerabili mem­bri ai societăţii româneşti, copiii abandonaţi.

- Implicarea ta dovedeşte o afec­ţiune deosebită pentru copiii abandonaţi. Ce te motivează aşa de pu­ternic? A existat vreo întâmplare care să te atingă su­fle­teşte, în mod special?

- Cred că genul ăsta de afecţiune l-am moştenit de la mama. Ea avea o iubire uriaşă pentru copii, în ge­ne­ral, şi o emoţiona te­ribil orice întâlnire cu vreun copil amărât. Aşa se face că, la un moment dat, când eu eram încă micuţă, a început să se în­gri­jească de o familie săr­mană, care avea doi copii hipoacuzici. Ea i-a îndrumat pe pă­rinţi în privinţa în­grijirilor medi­cale, dar a şi creat o legătură strânsă între aceas­tă familie şi noi. Am cres­cut foarte, foarte aproape de un exem­plu viu despre ce în­seamnă amărăciunea unor copii. M-am ata­şat foarte tare de ei - ne jucam îm­pre­ună, ieşeam împreună... Apoi, în perioada adoles­cen­ţei, cuprinsă de tumultul vârstei, am avut ten­din­ţa de a mai rări vizitele, dar mama, cu multă delica­teţe şi tact, mi-a explicat că nu e bine, că am o res­ponsabilitate faţă de ei, că nu este cinstit să-i aban­donez, că bieţii copii ar suferi teribil. M-am corijat şi am con­tinuat "programul" la fel ca înainte: ieşiri la cofetărie, întâlniri la noi sau la ei acasă... Abia atunci mi s-au deschis ochii şi am realizat cât de mult în­semna prezenţa mea pentru acei copii, faptul că îi tratam ca pe nişte fiinţe nor­male, atât doar că dialogam în lim­bajul semnelor. Restul oame­nilor din oraş râdeau de ei sau îi priveau teri­fiaţi, văzându-i cum dădeau din mâini şi auzind su­netele pe care le scoteau. Prin aceşti doi co­pii, am învăţat, la o vârstă destul de fragedă, că există şi oameni nefericiţi şi că a-i ajuta nu înseamnă doar a le da bani sau câte un cadou ocazional, ci că mai presus de orice, ei au ne­voie de asistenţă afectivă, de tan­dreţe şi de atenţie. Prin ei am învăţat, cu-adevărat, ce înseam­nă compa­siunea şi caritatea. Şi n-a fost sin­gu­ra întâm­plare care mi-a pus sufletul la încercare! În ur­mă cu mai mulţi ani, într-o seară, eram într-un bar din Cen­trul Vechi, când înăun­tru a intrat o fetiţă care voia să vândă nişte floricele. Un domn foarte bine turmentat a înşfăcat-o de guler ca s-o dea afară. Am intervenit, dar, speriată de incidentul acela violent, fetiţa a iz­buc­nit într-un plâns care îi zguduia tot trupuşorul. Ca să o liniştesc, am ieşit cu ea afară, am stat de vor­bă şi aşa i-am aflat poves­tea. Ma­ma Patriciei (aşa se nu­meşte fetiţa), originară din Târgu Mureş, s-a mări­tat cu un bărbat care s-a dovedit a fi alcoolic şi violent. Traiul lor în comun, un adevărat coşmar, s-a încheiat când soţul a dat foc casei. Atunci mama şi-a luat copiii şi a venit în Bucureşti, unde, evident, viaţa nu le-a fost mai uşoară, ci doar mai li­niştită. Ceea ce m-a impre­sio­nat a fost că această fe­meie, aflată într-o situaţie extremă, nu a luat nici mă­car o secundă în calcul po­si­­bilitatea de a-şi abandona cei trei copii. În plus, lo­cuin­ţa lor - care s-a schimbat adesea şi uneori a în­semnat doar o singură încăpere mi­cuţă, în care stăteau înghesuiţi - întotdeauna scli­peşte de curăţenie. Iar mama muncea şi munceşte în continuare ca femeie de serviciu: spală nişte scări de bloc. Am fost atât de mişcată, încât m-am apropiat din ce în ce mai mult de această fa­milie, încercând să-i vin în ajutor în diverse moduri: am sprijinit-o pe mamă să reînscrie copiii la şcoală, am făcut medi­taţii cu ei, le-am dus paturi, maşină de spă­lat etc. De ani de zile, legătura noastră e foarte strânsă. Chiar şi atunci când nu apuc să mă văd cu ei, vorbim, şi încă foarte des, la telefon.

Linişte şi rugăciuni

- Se spune că bunătatea e ruptă din rai. Eşti cre­dincioasă? Generozitatea ta sufletească are legătură cu anii copilăriei, pe când mergeai la biserică, agăţată de mâna bunicii, în satul hunedorean de la poalele munţilor?

- Da, mi-am păstrat întreaga credinţă de atunci, dar nu şi obiceiul de a mer­ge du­mi­nica la biserică. Merg să mă rog, dar nu atunci când e lume multă. Îmi place să mă rog şi să aprind lumânări în linişte. M-am desprins din sa­tul meu, a venit viaţa peste mine, am trecut prin nişte seisme interioare şi toate astea mi-au modelat un soi de credinţă foarte intimă, care nu se mai ra­portează atât de mult la ritualul slujbelor ofi­ciate în biserică, în care mă regă­sesc mai greu. Eu cred în relaţia mea nemijlocită cu Dumnezeu şi cred foarte tare în puterea nemărginită a rugă­ciunii, esenţială pentru rectitudinea mea interioa­ră. Cu cât lumea din jur e mai agitată şi mai hao­tică, cu atât mai mult întoarcerea că­tre Dumnezeu şi către pro­priul suflet are rolul să echilibreze omul. După cum îţi spuneam, eu sunt o per­soană care a trecut prin nişte experienţe de viaţă profund dure, una dintre ele chiar cataclismică - mă refer la îm­bol­năvirea subită a ma­mei mele şi la sfârşitul ei, picătură cu picătură, în tor­tura cancerului. Or, în peri­oa­de din acestea, apro­pie­rea de credinţă şi rugăciune e un leac. Între­bările şi frus­trările apar, dar, de fapt, nu au rost. Viaţa îţi scoate în drum întâmplări pe care nu ai cum să le oco­leşti.

Voi îmbătrâni frumos!

- Se vorbeşte mult, în ultima vreme, despre un "în­­gheţ" omenesc, despre dis­pariţia nevoii de a co­mu­­nica, de a te preocupa de aproapele tău. Simţi, şi tu, su­flul acesta rece în jurul tău?

- Într-ade­văr, mi se pare şi mie că deve­nim tot mai au­to­cen­traţi. Ne "a­jută" foar­te mul­t în sensul acesta şi mediile vir­tuale, de ge­nul reţelelor de socia­li­zare, în care ne aşezăm pe piedestal pe noi înşine, în i­postazele cele mai flatante, cu pozele cele mai fru­moa­se, cât mai retuşate... Pe de altă parte, de vreme ce sim­­ţim nevoia atâ­tor îmbunătă­ţiri, asta înseamnă că vrem să im­pre­­sionăm, să atragem atenţia cu tot dinadinsul, ca să scăpăm de singurătate. De fapt, oamenii au o ne­voie din ce în ce mai mare de tandreţe, de afecţiune, de în­ţe­­legere. Atitudinile acestea flatante, în care ne pre­zentăm, mai ales în mediul virtual, mi se par nişte ade­vărate strigăte de disperare. E ca şi cum am spune "Iubeşte-mă! Strân­ge-mă în braţe! Uite cât sunt de frumos/de plăcut!". Sper, totuşi, ca o umanistă con­vin­să ce sunt, că peri­oada aceasta reprezintă doar o rătăcire şi că ne vom regăsi echilibrul. Nu vreau să cred că structura noastră uma­nă, profund emoţională, va lăsa sentimentele să dispa­ră. Mie, una, mi-ar fi imposibil să trăiesc fără senti­men­te, fără dragoste... Poate că esen­ţial ar fi să înţele­gem că pentru a primi, trebuie să dai. Asta e o frază deseori rostită, dar cred că rareori înţeleasă. În iu­bire nu stai doar la primire, ca pe terenul de sport, tre­buie să şi dai. Şi, uneori, trebuie să dai tu primul, să ai curajul să-ţi expui sen­timentele, să-ţi manifeşti tan­dre­ţea. După care, ine­vitabil, vei şi primi.

- Ţi se aplică şi ţie regula asta? Ce culoare are sufletul tău acum?

- Îţi mărturisesc că eu reprezint, în proporţie de 100%, prototipul femeii pa­sionale: sentimentele mele sunt clocotitoare! Toc­mai din acest motiv am şi trăit, de-a lungul vieţii, nişte poveşti de dragoste extraor­di­nare, absolut fa­buloase! Ele au ridicat ştacheta in­tensităţii sentimentelor la un nivel foarte înalt. Mi-ar fi foarte greu să o mai cobor. Pe de altă parte, am ali­mentat în mine, o forţă din ce în ce mai ma­re, de a renunţa la iubire, când constat că lucrurile nu sunt aşa cum îmi doresc. Plecând de la exem­plul părinţilor mei, multă vreme eu am consi­derat că iubi­rea are ca manifestare inevitabilă şi su­premă căsătoria, dar viaţa mi-a demonstrat că se poate şi altfel, m-a învăţat că da, nu trebuie să-ţi abandonezi partenerul la prima neînţelegere sau la primul obs­ta­col, dar şi că uneori ce-i prea mult strică. Strică, final­mente, pentru amân­doi. Şi ca să răspund la întrebarea ta, aş spune că su­fletul meu e zugrăvit acum în alb, ase­menea pân­zelor care sunt pregătite să primească cele mai inten­se cu­lori.

- Nu te temi în perioadele astea de "alb" de sin­gurătate mai ales? De singurătatea ani­­lor bătrâ­neţii, petrecuţi fără un partener de viaţă?

- Singurătatea nu mă mai sperie. A fost o vreme când ideea de singurătate mă speria, dar, de fapt, mi-am dat seama că eram speriată de necunoscut. Şi-atunci am început să mă liniştesc. Necunoscutul nu trebuie să aibă neapărat conotaţii negative, necu­nos­cutul poate să-ţi aducă nişte lucruri minunate. În ceea ce priveşte singurătatea de la anii bătrâneţii, la modul cel mai profund, nu cred că voi ajunge în această situaţie. Cred că - nu ştiu când sau cum - soar­ta mi-l va scoate în cale pe acel bărbat alături de care voi şi îmbătrâni. Şi voi îmbătrâni frumos!