- Ne regăsim după doi ani de la precedentul interviu, într-o perioadă foarte rodnică pentru tine: în afara muncii de jurnalist, pe care o desfășori la Pro TV, ești profund implicată și în diverse acțiuni de caritate, o preocupare care atrage în ultima vreme tot mai multe persoane publice. În cazul tău, care a fost începutul?
- Întâi de toate, am cunoscut-o pe prințesa Marina Sturza, patroana spirituală a Fundației "Hope and Homes for Children". A fost una dintre acele întâlniri pe care le ai o dată în viață, o întâlnire foarte luminoasă, care s-a întărit și mai mult după ce am întins împreună niște unt pe felii de pâine, în bucătăria unei prietene, la Londra. Apoi, vreme de vreun an de zile, Marina a urmărit ce fac eu profesional și, finalmente, mi-a propus să mă alătur HHC. Eu n-am spus da imediat. Am vrut mai întâi să mă dumiresc. Mi-am luat câteva zile de concediu și m-am dus la Baia Mare, acolo unde este sediul central al fundației și unde am mers prin centre de plasament. Abia după ce am văzut despre ce este vorba, am venit cu răspunsul. Rata mare a abandonului de copii m-a impresionat.
- Cum acționează Fundația HHC?
- Încearcă să demitizeze convingerea că, dacă pruncul abandonat de mamă este într-un centru de plasament, totul e bine și frumos. Să crești într-o instituție, alături de alți 300 de copii, cu niște îngrijitoare pe post de mamă, te handicapează pe viață, din toate punctele de vedere. Copilul instituționalizat nu e niciodată tratat ca un individ, ci mereu e privit la grămadă. Copiii instituționalizați ies la 18 ani din centrele de plasament nu doar cu un bagaj de traume psihologice și emoționale, dar și fără un minimum de abilități care să le permită să se descurce singuri, sunt complet deconectați de la realitatea vieții. Alternativa HHC este optimă: mutarea orfanilor din centrele de plasament-mamut în case familiale, care țin maximum 12 copii și care oferă un mediu asemănător unei familii adevărate. Așa că, deși ceea ce face HHC este greu și extrem de costisitor - închiderea unui singur orfelinat este un proces care durează cam doi ani de zile și are un cost de aproximativ două milioane de euro - orice efort merită! Problema o reprezintă finanțarea. Până acum, HHC a avut finanțare britanică - în proporție de aproape 100% - însă, de ceva timp și în mod absolut justificat, cred eu, filantropii străini au început să-și spună "Bine, bine, dar România e în UE din 2007. Cât să mai sprijinim o țară care se află în UE de 7 ani?!". Astfel, HHC este nevoită să găsească alte surse pentru fondurile necesare și, în acest scop, a fost organizat, de pildă, un bal. Am vrut să facem să se întâlnească două lumi care, în mod normal, nu se întâlnesc niciodată, să aducem privilegiații sorții din România, potențialii filantropi locali, la aceeași masă cu unii dintre cei mai vulnerabili membri ai societății românești, copiii abandonați.
- Implicarea ta dovedește o afecțiune deosebită pentru copiii abandonați. Ce te motivează așa de puternic? A existat vreo întâmplare care să te atingă sufletește, în mod special?
- Cred că genul ăsta de afecțiune l-am moștenit de la mama. Ea avea o iubire uriașă pentru copii, în general, și o emoționa teribil orice întâlnire cu vreun copil amărât. Așa se face că, la un moment dat, când eu eram încă micuță, a început să se îngrijească de o familie sărmană, care avea doi copii hipoacuzici. Ea i-a îndrumat pe părinți în privința îngrijirilor medicale, dar a și creat o legătură strânsă între această familie și noi. Am crescut foarte, foarte aproape de un exemplu viu despre ce înseamnă amărăciunea unor copii. M-am atașat foarte tare de ei - ne jucam împreună, ieșeam împreună... Apoi, în perioada adolescenței, cuprinsă de tumultul vârstei, am avut tendința de a mai rări vizitele, dar mama, cu multă delicatețe și tact, mi-a explicat că nu e bine, că am o responsabilitate față de ei, că nu este cinstit să-i abandonez, că bieții copii ar suferi teribil. M-am corijat și am continuat "programul" la fel ca înainte: ieșiri la cofetărie, întâlniri la noi sau la ei acasă... Abia atunci mi s-au deschis ochii și am realizat cât de mult însemna prezența mea pentru acei copii, faptul că îi tratam ca pe niște ființe normale, atât doar că dialogam în limbajul semnelor. Restul oamenilor din oraș râdeau de ei sau îi priveau terifiați, văzându-i cum dădeau din mâini și auzind sunetele pe care le scoteau. Prin acești doi copii, am învățat, la o vârstă destul de fragedă, că există și oameni nefericiți și că a-i ajuta nu înseamnă doar a le da bani sau câte un cadou ocazional, ci că mai presus de orice, ei au nevoie de asistență afectivă, de tandrețe și de atenție. Prin ei am învățat, cu-adevărat, ce înseamnă compasiunea și caritatea. Și n-a fost singura întâmplare care mi-a pus sufletul la încercare! În urmă cu mai mulți ani, într-o seară, eram într-un bar din Centrul Vechi, când înăuntru a intrat o fetiță care voia să vândă niște floricele. Un domn foarte bine turmentat a înșfăcat-o de guler ca s-o dea afară. Am intervenit, dar, speriată de incidentul acela violent, fetița a izbucnit într-un plâns care îi zguduia tot trupușorul. Ca să o liniștesc, am ieșit cu ea afară, am stat de vorbă și așa i-am aflat povestea. Mama Patriciei (așa se numește fetița), originară din Târgu Mureș, s-a măritat cu un bărbat care s-a dovedit a fi alcoolic și violent. Traiul lor în comun, un adevărat coșmar, s-a încheiat când soțul a dat foc casei. Atunci mama și-a luat copiii și a venit în București, unde, evident, viața nu le-a fost mai ușoară, ci doar mai liniștită. Ceea ce m-a impresionat a fost că această femeie, aflată într-o situație extremă, nu a luat nici măcar o secundă în calcul posibilitatea de a-și abandona cei trei copii. În plus, locuința lor - care s-a schimbat adesea și uneori a însemnat doar o singură încăpere micuță, în care stăteau înghesuiți - întotdeauna sclipește de curățenie. Iar mama muncea și muncește în continuare ca femeie de serviciu: spală niște scări de bloc. Am fost atât de mișcată, încât m-am apropiat din ce în ce mai mult de această familie, încercând să-i vin în ajutor în diverse moduri: am sprijinit-o pe mamă să reînscrie copiii la școală, am făcut meditații cu ei, le-am dus paturi, mașină de spălat etc. De ani de zile, legătura noastră e foarte strânsă. Chiar și atunci când nu apuc să mă văd cu ei, vorbim, și încă foarte des, la telefon.
Liniște și rugăciuni
- Se spune că bunătatea e ruptă din rai. Ești credincioasă? Generozitatea ta sufletească are legătură cu anii copilăriei, pe când mergeai la biserică, agățată de mâna bunicii, în satul hunedorean de la poalele munților?
- Da, mi-am păstrat întreaga credință de atunci, dar nu și obiceiul de a merge duminica la biserică. Merg să mă rog, dar nu atunci când e lume multă. Îmi place să mă rog și să aprind lumânări în liniște. M-am desprins din satul meu, a venit viața peste mine, am trecut prin niște seisme interioare și toate astea mi-au modelat un soi de credință foarte intimă, care nu se mai raportează atât de mult la ritualul slujbelor oficiate în biserică, în care mă regăsesc mai greu. Eu cred în relația mea nemijlocită cu Dumnezeu și cred foarte tare în puterea nemărginită a rugăciunii, esențială pentru rectitudinea mea interioară. Cu cât lumea din jur e mai agitată și mai haotică, cu atât mai mult întoarcerea către Dumnezeu și către propriul suflet are rolul să echilibreze omul. După cum îți spuneam, eu sunt o persoană care a trecut prin niște experiențe de viață profund dure, una dintre ele chiar cataclismică - mă refer la îmbolnăvirea subită a mamei mele și la sfârșitul ei, picătură cu picătură, în tortura cancerului. Or, în perioade din acestea, apropierea de credință și rugăciune e un leac. Întrebările și frustrările apar, dar, de fapt, nu au rost. Viața îți scoate în drum întâmplări pe care nu ai cum să le ocolești.
Voi îmbătrâni frumos!
- Se vorbește mult, în ultima vreme, despre un "îngheț" omenesc, despre dispariția nevoii de a comunica, de a te preocupa de aproapele tău. Simți, și tu, suflul acesta rece în jurul tău?
- Într-adevăr, mi se pare și mie că devenim tot mai autocentrați. Ne "ajută" foarte mult în sensul acesta și mediile virtuale, de genul rețelelor de socializare, în care ne așezăm pe piedestal pe noi înșine, în ipostazele cele mai flatante, cu pozele cele mai frumoase, cât mai retușate... Pe de altă parte, de vreme ce simțim nevoia atâtor îmbunătățiri, asta înseamnă că vrem să impresionăm, să atragem atenția cu tot dinadinsul, ca să scăpăm de singurătate. De fapt, oamenii au o nevoie din ce în ce mai mare de tandrețe, de afecțiune, de înțelegere. Atitudinile acestea flatante, în care ne prezentăm, mai ales în mediul virtual, mi se par niște adevărate strigăte de disperare. E ca și cum am spune "Iubește-mă! Strânge-mă în brațe! Uite cât sunt de frumos/de plăcut!". Sper, totuși, ca o umanistă convinsă ce sunt, că perioada aceasta reprezintă doar o rătăcire și că ne vom regăsi echilibrul. Nu vreau să cred că structura noastră umană, profund emoțională, va lăsa sentimentele să dispară. Mie, una, mi-ar fi imposibil să trăiesc fără sentimente, fără dragoste... Poate că esențial ar fi să înțelegem că pentru a primi, trebuie să dai. Asta e o frază deseori rostită, dar cred că rareori înțeleasă. În iubire nu stai doar la primire, ca pe terenul de sport, trebuie să și dai. Și, uneori, trebuie să dai tu primul, să ai curajul să-ți expui sentimentele, să-ți manifești tandrețea. După care, inevitabil, vei și primi.
- Ți se aplică și ție regula asta? Ce culoare are sufletul tău acum?
- Îți mărturisesc că eu reprezint, în proporție de 100%, prototipul femeii pasionale: sentimentele mele sunt clocotitoare! Tocmai din acest motiv am și trăit, de-a lungul vieții, niște povești de dragoste extraordinare, absolut fabuloase! Ele au ridicat ștacheta intensității sentimentelor la un nivel foarte înalt. Mi-ar fi foarte greu să o mai cobor. Pe de altă parte, am alimentat în mine, o forță din ce în ce mai mare, de a renunța la iubire, când constat că lucrurile nu sunt așa cum îmi doresc. Plecând de la exemplul părinților mei, multă vreme eu am considerat că iubirea are ca manifestare inevitabilă și supremă căsătoria, dar viața mi-a demonstrat că se poate și altfel, m-a învățat că da, nu trebuie să-ți abandonezi partenerul la prima neînțelegere sau la primul obstacol, dar și că uneori ce-i prea mult strică. Strică, finalmente, pentru amândoi. Și ca să răspund la întrebarea ta, aș spune că sufletul meu e zugrăvit acum în alb, asemenea pânzelor care sunt pregătite să primească cele mai intense culori.
- Nu te temi în perioadele astea de "alb" de singurătate mai ales? De singurătatea anilor bătrâneții, petrecuți fără un partener de viață?
- Singurătatea nu mă mai sperie. A fost o vreme când ideea de singurătate mă speria, dar, de fapt, mi-am dat seama că eram speriată de necunoscut. Și-atunci am început să mă liniștesc. Necunoscutul nu trebuie să aibă neapărat conotații negative, necunoscutul poate să-ți aducă niște lucruri minunate. În ceea ce privește singurătatea de la anii bătrâneții, la modul cel mai profund, nu cred că voi ajunge în această situație. Cred că - nu știu când sau cum - soarta mi-l va scoate în cale pe acel bărbat alături de care voi și îmbătrâni. Și voi îmbătrâni frumos!