AMALIA ENACHE (PRO TV) - "Mi-ar fi imposibil să trăiesc fără sentimente și dragoste"

Ines Hristea
Fetița cu floricele

- Ne regăsim după doi ani de la precedentul interviu, într-o perioadă foarte rodnică pentru tine: în afara muncii de jurnalist, pe care o desfășori la Pro TV, ești profund implicată și în diverse acțiuni de caritate, o preocupare care atra­ge în ultima vreme tot mai multe persoane publice. În cazul tău, care a fost începutul?

- Întâi de toate, am cunoscut-o pe prințesa Ma­rina Sturza, patroa­na spirituală a Funda­ției "Hope and Homes for Children". A fost una dintre acele în­tâl­niri pe care le ai o dată în viață, o întâlnire foarte luminoa­să, care s-a întărit și mai mult după ce am întins îm­pre­ună niște unt pe felii de pâine, în bucă­tăria unei prie­tene, la Londra. Apoi, vreme de vreun an de zile, Ma­rina a urmărit ce fac eu profesional și, fi­nal­mente, mi-a pro­pus să mă alătur HHC. Eu n-am spus da ime­diat. Am vrut mai întâi să mă dumiresc. Mi-am luat câteva zile de concediu și m-am dus la Baia Mare, acolo unde este sediul central al fun­dației și unde am mers prin centre de plasament. Abia după ce am văzut despre ce este vorba, am venit cu răspunsul. Rata mare a abandonului de copii m-a im­presionat.

- Cum acționează Fundația HHC?

- Încearcă să demitizeze convingerea că, dacă prun­cul abandonat de mamă este într-un centru de pla­sament, totul e bine și frumos. Să crești într-o insti­tuție, alături de alți 300 de copii, cu niște îngrijitoare pe post de mamă, te handicapează pe viață, din toate punc­tele de vedere. Copilul instituționalizat nu e ni­cio­dată tratat ca un individ, ci mereu e privit la gră­madă. Copiii instituționalizați ies la 18 ani din cen­trele de plasament nu doar cu un bagaj de traume psi­ho­logice și emoționale, dar și fără un minimum de abili­tăți care să le permită să se descurce singuri, sunt com­plet deconectați de la realitatea vieții. Alternativa HHC este optimă: mutarea orfanilor din centrele de pla­sament-mamut în case familiale, care țin maxi­mum 12 copii și care oferă un mediu ase­mănător unei fami­lii adevărate. Așa că, deși ceea ce face HHC este greu și extrem de cos­tisitor - închiderea unui singur orfe­linat este un proces care durează cam doi ani de zile și are un cost de aproximativ două milioane de euro - orice efort merită! Problema o repre­zintă finanțarea. Până acum, HHC a avut finanțare britanică - în pro­porție de aproape 100% - însă, de ceva timp și în mod absolut jus­tificat, cred eu, filantropii străini au în­ceput să-și spună "Bine, bine, dar România e în UE din 2007. Cât să mai sprijinim o țară care se află în UE de 7 ani?!". Astfel, HHC este nevoită să gă­seas­că alte surse pentru fondurile necesare și, în acest scop, a fost organizat, de pildă, un bal. Am vrut să facem să se întâlnească două lumi care, în mod nor­mal, nu se în­tâl­nesc niciodată, să aducem privilegiații sorții din Ro­mânia, potențialii filantropi locali, la aceeași masă cu unii din­tre cei mai vulnerabili mem­bri ai societății românești, copiii abandonați.

- Implicarea ta dovedește o afec­țiune deosebită pentru copiii abandonați. Ce te motivează așa de pu­ternic? A existat vreo întâmplare care să te atingă su­fle­tește, în mod special?

- Cred că genul ăsta de afecțiune l-am moștenit de la mama. Ea avea o iubire uriașă pentru copii, în ge­ne­ral, și o emoționa te­ribil orice întâlnire cu vreun copil amărât. Așa se face că, la un moment dat, când eu eram încă micuță, a început să se în­gri­jească de o familie săr­mană, care avea doi copii hipoacuzici. Ea i-a îndrumat pe pă­rinți în privința în­grijirilor medi­cale, dar a și creat o legătură strânsă între aceas­tă familie și noi. Am cres­cut foarte, foarte aproape de un exem­plu viu despre ce în­seamnă amărăciunea unor copii. M-am ata­șat foarte tare de ei - ne jucam îm­pre­ună, ieșeam împreună... Apoi, în perioada adoles­cen­ței, cuprinsă de tumultul vârstei, am avut ten­din­ța de a mai rări vizitele, dar mama, cu multă delica­tețe și tact, mi-a explicat că nu e bine, că am o res­ponsabilitate față de ei, că nu este cinstit să-i aban­donez, că bieții copii ar suferi teribil. M-am corijat și am con­tinuat "programul" la fel ca înainte: ieșiri la cofetărie, întâlniri la noi sau la ei acasă... Abia atunci mi s-au deschis ochii și am realizat cât de mult în­semna prezența mea pentru acei copii, faptul că îi tratam ca pe niște ființe nor­male, atât doar că dialogam în lim­bajul semnelor. Restul oame­nilor din oraș râdeau de ei sau îi priveau teri­fiați, văzându-i cum dădeau din mâini și auzind su­netele pe care le scoteau. Prin acești doi co­pii, am învățat, la o vârstă destul de fragedă, că există și oameni nefericiți și că a-i ajuta nu înseamnă doar a le da bani sau câte un cadou ocazional, ci că mai presus de orice, ei au ne­voie de asistență afectivă, de tan­drețe și de atenție. Prin ei am învățat, cu-adevărat, ce înseam­nă compa­siunea și caritatea. Și n-a fost sin­gu­ra întâm­plare care mi-a pus sufletul la încercare! În ur­mă cu mai mulți ani, într-o seară, eram într-un bar din Cen­trul Vechi, când înăun­tru a intrat o fetiță care voia să vândă niște floricele. Un domn foarte bine turmentat a înșfăcat-o de guler ca s-o dea afară. Am intervenit, dar, speriată de incidentul acela violent, fetița a iz­buc­nit într-un plâns care îi zguduia tot trupușorul. Ca să o liniștesc, am ieșit cu ea afară, am stat de vor­bă și așa i-am aflat poves­tea. Ma­ma Patriciei (așa se nu­mește fetița), originară din Târgu Mureș, s-a mări­tat cu un bărbat care s-a dovedit a fi alcoolic și violent. Traiul lor în comun, un adevărat coșmar, s-a încheiat când soțul a dat foc casei. Atunci mama și-a luat copiii și a venit în București, unde, evident, viața nu le-a fost mai ușoară, ci doar mai li­niștită. Ceea ce m-a impre­sio­nat a fost că această fe­meie, aflată într-o situație extremă, nu a luat nici mă­car o secundă în calcul po­si­­bilitatea de a-și abandona cei trei copii. În plus, lo­cuin­ța lor - care s-a schimbat adesea și uneori a în­semnat doar o singură încăpere mi­cuță, în care stăteau înghesuiți - întotdeauna scli­pește de curățenie. Iar mama muncea și muncește în continuare ca femeie de serviciu: spală niște scări de bloc. Am fost atât de mișcată, încât m-am apropiat din ce în ce mai mult de această fa­milie, încercând să-i vin în ajutor în diverse moduri: am sprijinit-o pe mamă să reînscrie copiii la școală, am făcut medi­tații cu ei, le-am dus paturi, mașină de spă­lat etc. De ani de zile, legătura noastră e foarte strânsă. Chiar și atunci când nu apuc să mă văd cu ei, vorbim, și încă foarte des, la telefon.

Liniște și rugăciuni

- Se spune că bunătatea e ruptă din rai. Ești cre­dincioasă? Generozitatea ta sufletească are legătură cu anii copilăriei, pe când mergeai la biserică, agățată de mâna bunicii, în satul hunedorean de la poalele munților?

- Da, mi-am păstrat întreaga credință de atunci, dar nu și obiceiul de a mer­ge du­mi­nica la biserică. Merg să mă rog, dar nu atunci când e lume multă. Îmi place să mă rog și să aprind lumânări în liniște. M-am desprins din sa­tul meu, a venit viața peste mine, am trecut prin niște seisme interioare și toate astea mi-au modelat un soi de credință foarte intimă, care nu se mai ra­portează atât de mult la ritualul slujbelor ofi­ciate în biserică, în care mă regă­sesc mai greu. Eu cred în relația mea nemijlocită cu Dumnezeu și cred foarte tare în puterea nemărginită a rugă­ciunii, esențială pentru rectitudinea mea interioa­ră. Cu cât lumea din jur e mai agitată și mai hao­tică, cu atât mai mult întoarcerea că­tre Dumnezeu și către pro­priul suflet are rolul să echilibreze omul. După cum îți spuneam, eu sunt o per­soană care a trecut prin niște experiențe de viață profund dure, una dintre ele chiar cataclismică - mă refer la îm­bol­năvirea subită a ma­mei mele și la sfârșitul ei, picătură cu picătură, în tor­tura cancerului. Or, în peri­oa­de din acestea, apro­pie­rea de credință și rugăciune e un leac. Între­bările și frus­trările apar, dar, de fapt, nu au rost. Viața îți scoate în drum întâmplări pe care nu ai cum să le oco­lești.

Voi îmbătrâni frumos!

- Se vorbește mult, în ultima vreme, despre un "în­­gheț" omenesc, despre dis­pariția nevoii de a co­mu­­nica, de a te preocupa de aproapele tău. Simți, și tu, su­flul acesta rece în jurul tău?

- Într-ade­văr, mi se pare și mie că deve­nim tot mai au­to­cen­trați. Ne "a­jută" foar­te mul­t în sensul acesta și mediile vir­tuale, de ge­nul rețelelor de socia­li­zare, în care ne așezăm pe piedestal pe noi înșine, în i­postazele cele mai flatante, cu pozele cele mai fru­moa­se, cât mai retușate... Pe de altă parte, de vreme ce sim­­țim nevoia atâ­tor îmbunătă­țiri, asta înseamnă că vrem să im­pre­­sionăm, să atragem atenția cu tot dinadinsul, ca să scăpăm de singurătate. De fapt, oamenii au o ne­voie din ce în ce mai mare de tandrețe, de afecțiune, de în­țe­­legere. Atitudinile acestea flatante, în care ne pre­zentăm, mai ales în mediul virtual, mi se par niște ade­vărate strigăte de disperare. E ca și cum am spune "Iubește-mă! Strân­ge-mă în brațe! Uite cât sunt de frumos/de plăcut!". Sper, totuși, ca o umanistă con­vin­să ce sunt, că peri­oada aceasta reprezintă doar o rătăcire și că ne vom regăsi echilibrul. Nu vreau să cred că structura noastră uma­nă, profund emoțională, va lăsa sentimentele să dispa­ră. Mie, una, mi-ar fi imposibil să trăiesc fără senti­men­te, fără dragoste... Poate că esen­țial ar fi să înțele­gem că pentru a primi, trebuie să dai. Asta e o frază deseori rostită, dar cred că rareori înțeleasă. În iu­bire nu stai doar la primire, ca pe terenul de sport, tre­buie să și dai. Și, uneori, trebuie să dai tu primul, să ai curajul să-ți expui sen­timentele, să-ți manifești tan­dre­țea. După care, ine­vitabil, vei și primi.

- Ți se aplică și ție regula asta? Ce culoare are sufletul tău acum?

- Îți mărturisesc că eu reprezint, în proporție de 100%, prototipul femeii pa­sionale: sentimentele mele sunt clocotitoare! Toc­mai din acest motiv am și trăit, de-a lungul vieții, niște povești de dragoste extraor­di­nare, absolut fa­buloase! Ele au ridicat ștacheta in­tensității sentimentelor la un nivel foarte înalt. Mi-ar fi foarte greu să o mai cobor. Pe de altă parte, am ali­mentat în mine, o forță din ce în ce mai ma­re, de a renunța la iubire, când constat că lucrurile nu sunt așa cum îmi doresc. Plecând de la exem­plul părinților mei, multă vreme eu am consi­derat că iubi­rea are ca manifestare inevitabilă și su­premă căsătoria, dar viața mi-a demonstrat că se poate și altfel, m-a învățat că da, nu trebuie să-ți abandonezi partenerul la prima neînțelegere sau la primul obs­ta­col, dar și că uneori ce-i prea mult strică. Strică, final­mente, pentru amân­doi. Și ca să răspund la întrebarea ta, aș spune că su­fletul meu e zugrăvit acum în alb, ase­menea pân­zelor care sunt pregătite să primească cele mai inten­se cu­lori.

- Nu te temi în perioadele astea de "alb" de sin­gurătate mai ales? De singurătatea ani­­lor bătrâ­neții, petrecuți fără un partener de viață?

- Singurătatea nu mă mai sperie. A fost o vreme când ideea de singurătate mă speria, dar, de fapt, mi-am dat seama că eram speriată de necunoscut. Și-atunci am început să mă liniștesc. Necunoscutul nu trebuie să aibă neapărat conotații negative, necu­nos­cutul poate să-ți aducă niște lucruri minunate. În ceea ce privește singurătatea de la anii bătrâneții, la modul cel mai profund, nu cred că voi ajunge în această situație. Cred că - nu știu când sau cum - soar­ta mi-l va scoate în cale pe acel bărbat alături de care voi și îmbătrâni. Și voi îmbătrâni frumos!