Selecţia "Formula AS"

Lucian Boia, "Suveranii Româ­ni­ei. Mo­narhia, o soluţie?", Editura "Hu­ma­nitas" (tel. 0372/74.33.82), 112 p.

Prin cărţile, tot mai subţiri, publicate în ultima vreme câte două-trei pe an, Lucian Boia de­mon­strează că e un istoric atipic. Lucrările nu sunt struc­turate după canoanele clasice, cu succesiuni fac­to­logice analizate din perspective prestabilite sau sin­teze pentru perioade de evoluţie. În plus, ele răspund unor chestiuni actuale, fierbinţi chiar pentru an­sam­blul social căruia i se adresează. Cartea pe care vi-o re­comand azi a apărut în preajma alegerilor prezi­denţiale - în care bătălia se dădea între un "socialist" (ortodox şi "român curat") şi un"liberal" (luteran de etnie germană) - şi a discuţiilor asupra for­mei de statalitate necesare provocate de ele. Dezbaterile pe această temă dar şi func­­ţionarea defectuoasă a sistemului re­pu­blican existent ar fi explicaţii pentru neaş­­tep­tatul reviriment al ideii de rega­li­tate, vă­dit în sondajele de opinie care de­mons­trea­ză creşterea încrederii în instituţia mo­nar­hică şi a preţuirii pentru familia re­gală. Lucian Boia crede că fundamentele acestui reviriment trebuie căutate în trecu­tul mo­narhic al României, în formele cons­titu­ţio­nale pe care, în aproape un secol de exis­tenţă, monarhia le-a îmbrăcat, în funcţie de perso­nalităţile suveranilor şi de contextul istoric în care au domnit. Reorientarea unei părţi a românilor spre mo­narhie se datorează - crede istoricul - aspiraţiei aces­tora spre ordinea ierarhică stabilă, opusă lipsei de coerenţă a clasei politice actuale, proiectelor hao­tice şi egoiste care o distanţează de interesul naţional. Ori­cum, trecutul monarhic trebuie cunoscut, cu lu­minile şi umbrele lui, mai ales că în deceniile de co­­munism, adevărul despre regii României a fost defor­mat, înainte de a fi împins în uitare. Cei mai mulţi dintre oamenii născuţi şi şcoliţi în a doua jumătate a sec. XX au fost, din lipsă de informare, o "pastă moale" la discreţia modelatorilor ideologici care au pus pe seama monarhiei toate tarele posibile, pentru a-şi aroga ei, prin contrast, rolul benefic în "dez­vol­tarea multilaterală a ţării". Re­orientarea actuală a unor tineri spre monarhie se dato­rează mai degrabă reluării con­tactului cu Occidentul, în care mo­narhiile cu rolul lor simbolic, repre­zentativ, s-au vădit o soluţie de stabilitate de­mo­cra­tică. Trebuie, susţine Lucian Boia, să cunoaştem faptele reale ale suve­ra­nilor români, să integrăm coerent rolul lor în istoria ţării, fără a cădea în capcanele mitologiilor confec­ţio­nate. Carol I a fost, din această perspectivă, cea mai bună alegere. Urcarea lui în 1866 pe tronul Ro­mâ­niei a rezolvat multe probleme de funcţio­nalitate statală, pe care o dinastie autohtonă, cu obiceiuri politice induse de stăpânirea turcească, le-ar fi com­plicat. Carol I a respectat riguros constituţia statului, fără să abuzeze de puterile (mari) pe care ea i le dădea. Ca şi în cazul alegerii lui Klaus Johannis, naţionalişti extremişti au vorbit atunci de "alterarea spiritului na­ţional românesc", pro­vocând replica memorabilă a lui Titu Maiorescu: "Singura noastră temere ar fi, astăzi, nu că noi vom deveni vreodată ger­mani, ci că principele german ar putea de­veni prea român". Te­merea lui Maiorescu s-a împlinit cu Carol al II-lea, moştenitorul "întregitorilor" Fer­dinand şi Maria, care a preluat cu asupra de măsură ca­lităţile şi defectele ţării în care se născuse. Ca­pitolele dedicate lui Ferdinand, Carol al II-lea şi Mi­hai I aduc multe date relevante despre dom­niile acestora, unele uitate sau deformate. Foarte nostimă mi s-a părut "Addenda" care conţine pro­cesul-verbal al exame­nului de absolvire a liceului, sus­ţinut în 1912 de viitorul rege Carol al II-lea, în prezenţa tatălui său. Având de ales, la limba română, între mai multe su­biecte, principele l-a ales pe Cara­giale! Răs­pun­surile lui la întrebările examinatorului şi intervenţia Rege­lui, căruia îi plăcuse "O scrisoare pierdută", m-au în­cântat. Pledoaria lui Lucian Boia în favoarea cu­noaş­terii exacte, obiective a rolului suve­ranilor în istoria României, nu se vrea un apel la restaurarea instituţiei monarhice, ci e o chemare la revizitarea trecutului, cu posibile învăţăminte pentru prezent.