Portativul de pe grătar
- Domnule Dan Grigore, știu că sunteți bucureștean get-beget. Haideți să facem o călătorie în timp. Mai regăsiți în orașul de azi urmele copilăriei?
- Eu am copilărit pe Dealul Spirii, lângă strada Drumul Sării, o stradă foarte veche, într-un cartier cu străzi cu nume de aviatori. Tata era aviator și el, și și-a ridicat casa într-un cartier căruia i se spunea "Locuințe Ieftine", unde se așezaseră diverși slujbași militari și funcționari. Acum, cartierul s-a umplut de blocuri. Atunci, în spatele lui, unde începea tabăra militară (că de acolo i-a rămas numele de Drumul Taberei), se întindea un câmp enorm. Îl traversam cu bicicletele, prin gropi, ațâțând câinii, și ajungeam până departe, spre satul Ciorogârla, unde un prieten al meu avea o iubită, pe strada Apusului.
- Erați la vârsta la care ați descoperit muzica?
- Am descoperit-o mult mai devreme și a fost o fericire fără margini. Fusesem bolnav de gripă, timp de vreo două săptămâni am stat la pat. Când, în sfârșit, am auzit doctorul spunând că aș avea voie să mă ridic, am cerut să fiu pus la pian. Și am compus. Un flecușteț, normal, dar care i-a lăsat pe ai mei cu gura căscată. Eram un copil foarte curios, foarte activ și hipersensibil. Orice emoție pe care o simțeam trebuia pusă imediat pe muzică. După ce am ascultat prima oară orga Bisericii Negre din Brașov, într-o călătorie cu părinții, am rămas atât de impresionat, încât am repetat întruna, tot drumul cu trenul, cele câteva acorduri pe care voiam să le pun pe pian.
- Ați fost unul dintre acei "copii-minune"?
- Așa se spunea. Cântam de la trei ani jumate, fără să știu notele. Aveam în casă o pianină cumpărată de mama, cu gândul la o posibilă apropiere de muzică a fiului ei. Ea visase să facă vioară și n-a fost lăsată. Și atunci a sperat să-și împlinească visul prin mine. Mama mi-a dat și primele lecții de muzică, pe grătarul de la baie. Mă spăla pe ochi în fața chiuvetei și îmi arăta grătarul din lemn, aflat pe podea: "Aici, vezi, între scândurile astea e Do, dincolo, Re." Am învățat repede. Apoi, pe la opt ani, într-o iarnă, când treceam cu mama pe lângă fereastra profesoarei mele de pian, care avea o elevă, am auzit înăuntru niște acorduri. Și am întrebat-o pe mama: "Ce cântă fata asta în Re major?". Mama s-a dus la profesoară, Eugenia Ionescu, și i-a zis: "Doamnă, e adevărat că s-a cântat în Re major?". Și, ce să vezi, era adevărat! Atunci, profesoara s-a pus la pian și m-a întors cu spatele, mi-a cântat diverse combinații și i le-am ghicit pe toate. Și-au dat seama că am auz absolut și am început să fiu dus de mână la diverse somități, de colo-colo. Așa a început o viață plină de examene.
Cella cea verde și vie
- Unde făceați lecțiile de pian?
- Mergeam în Drumul Sării, luam autobuzul 47, coboram pe la Academia Militară, de acolo pe Știrbei Vodă, traversam Calea Victoriei și coboram la Armenească. Doamna Ionescu stătea pe strada Spătarului, dar alături, pe strada Silvestru la nr.16, chiar lângă Biserica Silvestru, stătea maestrul Jora, la care am ajuns la vârsta de 12 ani. În salonul lui de muzică i-am cântat doamnei Veturia Goga, văduva lui Octavian Goga, venită în vizită. Mihail Jora adăpostise în casa lui, în diverse camere, oameni scăpătați, deposedați de absolut tot, inclusiv de locuințe, de către noul regim. Erau anii '50, eu eram la lecție, iar prin salon trecea uneori, cu prosopul spre baie, doamna Racoviță Flondor, compozitoare și ea, fostă moșiereasă. Jora, care se trăgea dintr-o familie de boieri armeni moldoveni, mi-a dat și el niște teste, mi-a dat o notă din bas și mi-a zis să spun ce sunete aud. Și i le-am zis bine. "Bravo, măi, baiete! - așa zicea el, cu a - Bravo!"
- Știu că v-a legat o strânsă prietenie de Cella Delavrancea, pianistă, scriitoare, fiica cea mare a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea.
- Pe Cella am cunoscut-o chiar în casa profesoarei mele, fiindcă doamna Ionescu invitase toate somitățile muzicale să-și prezinte micul elev de 9 ani, să fie cântărit și să i se spună câte parale face. S-au dat sentințe bune în ce mă privește, dar spuse sobru și răspicat, pe tonul acela suficient. Singura care a fost aproape de sufletul meu, din prima clipă, a fost Doamna Cella. Cu care m-am și împrietenit, mult mai târziu, pe la 20 de ani, când devenise profesoară suplinitoare la Conservator.
- Ce avea atât de deosebit Cella, de a rămas în memoria tuturor?
- Era un om extraordinar de viu, cu un spirit tânăr, care distona cu grupul ăla de băbuțe autoritare, posace și scorțoase. Era copilăroasă, și am simțit că e verde, că e vie, ca mine. Tinerețea asta a ei i-a rămas până în ultimele clipe. Cella era o apropiată a Reginei Maria. În casa ei, după 1989, am întâlnit-o pe Principesa Ileana (care s-a călugărit în America, Maica Alexandra) și care, reîntoarsă în țară, a venit la Cella în rasă călugărească, a îngenuncheat în fața ei și i-a sărutat mâna. Cella avea peste 100 de ani. Mai târziu am înțeles că, fără vorbele bune puse de Cella la Bodnăraș, unul din liderii comuniști ai vremii, care avea o slăbiciune pentru ea, Principesa n-ar fi putut pleca din țară. Casa Cellei nu era departe de a lui Jora, pe Eminescu, colț cu Toamnei. Nu pot trece azi pe acolo, fiindcă mă apucă tristețea. Urmașii legali au vândut-o cu tot ce era în ea celor care au oferit mai mult. Acum, înăuntru e un restaurant chinezesc.
- Îmi povestiți lucruri extraordinare despre o lume apusă de mult. Vă lipsește?
- Foarte mult, dar o am foarte prezentă în mine, de multe ori e mai intensă decât bucăți mari din realitatea de azi. Era o lume cu totul diferită, cu o educație anume, cu o căldură extraordinară. Chit că profesoarele astea de pian, în vârstă, erau cam acrite! Domnișoara Musicescu mai dădea și cu rigla peste degete (cu mine nu a reușit !). Dar erau toți ceilalți, marii compozitori pe care i-am cunoscut, Mihail Jora, Mihail Andricu, Paul Constantinescu. Se purtau cu mine foarte generos. La 12 ani, când eram elevul lui Jora, am fost invitat la ziua lui, singurul elev care s-a așezat la masă cu toți marii maeștri ai artelor, seniori. Așa erau ei, foarte simpli, cordiali, modești și cu multă substanță.
Sub cortina de plumb
- La ce vârstă ați avut certitudinea că muzica e singurul drum posibil?
- Am știut asta dintotdeauna. Chiar în încercările cele mai dificile și după eșecurile cele mai grele. La 24 de ani, domnișoara Musicescu, a doua mea profesoară de pian, care altminteri era lipsită de simț pedagogic, s-a răzbunat pe mine și m-a «ars» la Concursul de Pian "George Enescu", îndeplinind și un deziderat de partid : pe locul I nu trebuia să fie doi români, așa cum ar fi ieșit normal, ci un român și un sovietic. M-am trezit pe locul doi și am făcut o depresie cumplită, de a trebuit să mă internez la sanatoriu. Însă nicio clipă nu m-am îndoit că menirea mea e muzica. Singurul lucru care mă preocupa era că nu mai pot să cânt la pian, că nu mai vine nimic din mine, că degetele mele sunt moarte. Ce mai aveam de făcut în viață, dacă rămâneam fără muzică? Nu-mi puteam imagina altceva. Din fericire, am continuat să cânt, chiar neputând să cânt. N-am absentat de pe scenă. Când ajungeam la pian, cântam, chiar dacă nu mai cântam și în mine. Câteodată însă, arderea era atât de intensă, atât de solicitantă pentru ce rezerve emoționale aveam în acele clipe, încât după concert rămânea în mine un gol, o durere fizică acută, care aproape mă sufoca. Mă simțeam vidat.
- V-a luat timp să vă reveniți?
- Mi-am revenit fiindcă am avut ocazia, la un moment dat, după niște ani, să cânt la Zürich, cu o orchestră, și am avut ecouri de presă și de public foarte bune. Am fost confirmat de cei de «afară», m-am regăsit pe mine și m-am vindecat. Iar apoi am obținut, la recomandarea lui Mihail Jora, Bursa Herder și am plecat la Academia de Muzică din Viena pentru un an. Din păcate, perioada de deschidere în care am concertat în Occident n-a durat mult, curând regimul comunist mi-a restrâns ieșirile la RDG și URSS, pentru ca în anii '80 să-mi mai rămână doar URSS-ul, țara în care locuisem o vreme, la 20 de ani. S-a lăsat din nou cortina de plumb.
- Ce făceați în Rusia la vremea adolescenței?
- Am petrecut doi ani de zile cu o bursă de studii la Conservator. A fost o perioadă de care îmi amintesc cu mare plăcere, o perioadă în care am studiat la pian nopți întregi. Eram foarte slab, de-abia urcam scările Conservatorului, era frig peste tot și eu înghețam de-a binelea. Erau -25 de grade, dar în Leningrad, pe Nevski Prospekt, doamnele de o eleganță rară sfidau gerul ca niște eroine, traversând bulevardul în ciorapi de nailon și în pantofi cu toc. Am rămas foarte atașat de literatura rusă și de cultura rusă, e acolo o ardere specială, o melancolie în care m-am regăsit adesea. Nu-mi pot imagina arta fără melancolie, acest prinț adormit în fiecare din noi. Uneori, ieșeam în afara Leningradului și mă plimbam prin pădurile de mesteceni. Profesoara mă certa, "N-ai studiat, ai fost în pădure! Cum ai să cânți?". "Păi, tocmai de aia am fost în pădure, ca să pot să cânt", îi răspundeam. Dar ea era mai stahanovistă, n-avea cum să priceapă! (râde)
Zburând cu Brahms
- Azi, în ciuda faptului că nu mai există restricții, v-ați păstrat o anumită discreție. Sunteți destul de absent din cercurile mondene, de pe micul ecran.
- Nu sunt mare amator de televiziune, și pentru că «am mâncat televiziune pe pâine» înainte de '89 și, funcționând timp de 12 ani în CNA, am cunoscut și bucătăria acestei meserii. Nu simt nevoia să fiu pe sticlă. Dependența de celebritate mă sperie, mi-ar fura libertatea. Iar eu nu-mi doresc să fiu prizonierul unei imagini la care să tot trebuiască să cotizez.
- Sunteți, totuși, un mare artist, prea puțin cunoscut față de cât ați merita. Nu simțiți nevoia unei recunoașteri pe măsură?
- Sigur că simt o oarecare frustrare. S-a mai atenuat după revoluție, când am putut să cânt iar în Occident, unde muzica se gustă cu competență și cu pasiune. Am avut surpriza să fiu privit altfel. Ecourile de acolo ajung și la noi, mai schimbă puțin percepția, dar se sting repede. Orice artist are nevoie de recunoaștere, dar dacă nu o are și-și iubește arta și crede în ea, găsește resurse să meargă mai departe. Muzica e dincolo de toate aceste neajunsuri.
***
- Mai găsește muzica clasică ecou la generațiile de azi? Avem motive să fim optimiști?
- Uneori, când cânt, parcă lucrurile nu stau chiar așa rău. Alteori, ca auditor, când merg la concerte, sunt mai sceptic. Văd artiști care în loc să interpreteze pe Beethoven sau Chopin, se exhibă pe ei. Mi se pare de neacceptat. Un tânăr artist nu poate avea biografia sentimentală pe care a avut-o Chopin, când a compus Mazurcile. E suficient să luăm scrisorile dintre el și scriitoarea George Sand și găsim nuanțe infinitezimale de emoție, care acum nu se mai poartă într-o corespondență. Azi, nimeni nu mai scrie pe hârtie. Odată cu internetul, o parte întreagă a sensibilității noastre interioare a fost amputată. Și ne trezim cu oameni cu lecturi puține, cu relații superficiale și prozaice, care glisează pe superficii, fără emoție sau profunzime. Sunt muzicieni talentați, virtuozi, dar care n-au avut timp sau n-au vrut să-și caute și să-și îmbogățească interioritatea. Muzica nu e tehnică, tehnica nu există. Muzica e toată trăirea interioară, e bogăția pe care ai acumulat-o după o viață trăită întru cultură.
- Din ce se naște, de fapt, muzica?
- Dintr-o combinație foarte tainică între sunet și epifanie. Muzica e un dar. E un cadou, dar un cadou care poate fi și otrăvit, pentru că cel care-l poartă, compozitorul, interpretul, suferă, e pedepsit, nici el nu știe totdeauna de ce. Dădeam odată un interviu într-o săliță la Radio, în adolescență, împreună cu Radu Lupu. La un moment dat, el spune: "Artistul e dator să sufere!". Nu m-am putut abține să nu intervin: "Bine, măi, cum să fie dator!? Artistul suferă că așa e el." Pentru că, dacă dă de mize importante, care-i pun la încercare caracterul și menirea, și le asumă, și asta duce la suferință. Arta e o cruce grea. Dar e o cruce care aduce și bucurie.
- Bucuria când vine?
- ...Vine când reușești să ajungi cu acest vehicul care e muzica undeva foarte departe și foarte sus. Am avut, în timpul unui concert de Brahms, senzația că ating recordul de altitudine la care am existat vreodată în muzică. Și asta îmi dădea o plăcere asemănătoare cu cea a alpinistului sau a aviatorului, o euforie a înălțimilor, a muzicii care te face să plutești și cu care te confunzi. Am și inventat exerciții pentru dezvoltarea sensibilității muzicale, cerându-le unor elevi să-și imagineze că greutatea lor se schimbă pe anumite pasaje, că devin mai ușori și încep să zboare.
- În alcătuirea sufletească a unui mare artist intră și credința?
- Fără credință, ideile sunt simplă informație, care alunecă pe orizontală. Nu mă refer la credința greșit înțeleasă, cu pupături la icoane și apă sfințită. Credința mea e într-un Dumnezeu. Dar El nu e neapărat ortodox sau catolic. Imediat după revoluție, m-am dus în Japonia în turneu și am intrat într-un templu șintoist. Am făcut gesturile lor rituale, învățat de ei, ca orice credincios al lor, și am simțit aceeași evlavie și același culoar spre transcendență, deschis deasupra mea, pe care îl simt, uneori, la câte o mânăstire creștină. Cred că toți marii compozitori, chiar și cei care se credeau liber-cugetători, au scris într-un dicteu divin. Debussy nu era mai puțin apropiat de Dumnezeu decât Bach. Iar Beethoven, oricât de rebel se voia, avea fir direct cu divinitatea.
"Nu ne-am obișnuit să ne obișnuim"
- În spatele dvs. veghează, de ani buni de zile, o doamnă loială și foarte discretă. A fost familia unul dintre reperele vieții dvs?
- Mi-am dorit întotdeauna o familie solidă, dar întâmplarea a făcut ca ea să vină târziu în viața mea, la 38 de ani, la o vârstă la care știam deja ce vreau, dar mai ales ce nu vreau. Pe Marga am cunoscut-o întâmplător, în vizită la un prieten, ea fiind studenta lui, eu fost pacient. Ne-am căsătorit după doar trei săptămâni, am avut foarte repede certitudinea. Deși era mult mai tânără ca mine, avea 25 de ani, avusese partea ei de experiență, care forjase o sensibilitate specială. S-au mai adăugat și umorul, pe care l-am avut amândoi, faptul că nu ne-a plăcut să rămânem certați și că nu ne-a plăcut niciodată rutina, că nu ne-am obișnuit să ne obișnuim (râde). Și am ajuns, fără să simțim, la 33 de ani petrecuți împreună. Ea și cu fiul nostru mi-au dat echilibrul de care am avut nevoie, mi-au fost cei mai buni tovarăși de drum.
- Ce face băiatul dvs.? Cântă și el?
- Ar fi putut să cânte foarte bine. E foarte dotat, are gust, știe muzică, știe să citească partituri, ascultă mult și muzica îi face bine. Dar a ales meseria mamei lui, medicina. A făcut Farmacologie clinică și un al doilea rezidențiat în Psihiatrie. S-a străduit din răsputeri să rămână aici, dar salariul era mult prea mic, iar șefii, niște obtuzi. A plecat la doctorat în America și acum face cercetare în oncologie la Houston, într-o echipă de top.
- Artiștii au uneori nevoie de singurătate, de asceză, au nevoie să tragă cortina peste viața de zi cu zi. Vă găsiți ușor momentele de solitudine?
- În fața haosului nu poți lupta decât cu puțină ordine. Pe care, dacă nu o găsești în afară, o găsești în tine. Dacă ai șansa unei anumite formări intelectuale, dacă ai găsit în tine axa valorilor, atunci întoarcerea la sine este actul unei obligații față de ceilalți. În fața larmei, în fața reflexelor joase, te întorci la tine pentru a te salva și a putea să exprimi mai clar ce ai de spus. Am avut deseori în viața mea nevoie de asceză. Dar sunt un om norocos. Când mă așez la pian, n-am nevoie de încălzire, sunt acolo, imediat. Retragerea în mine e un gest reflex, care se face fără nicio greutate, nu-i nevoie să trântesc și la propriu ușa.
- S-a mai schimbat și relația pe care o aveți cu muzica, de-a lungul vârstelor? Cum e conviețuirea asta, à la longue?
- Lucrurile se mai schimbă și-n tovărășia cu muzica, care e pe viață. Sunt revelații care apar, și unele sunt orbitoare. Îmi spunea la un moment dat Sergiu Celibidache: "Vai, ce rău îmi pare că nu te-am cunoscut mai devreme, când aveam nevoie de un pianist pentru turnee". Și eu i-am răspuns: "Nu, lăsați, e mai bine că ne-am întâlnit acum; dacă mă luați de tânăr, poate îmi pierdeam capul". Când eram mai tânăr, eram mai agitat, mai flușturatic. Am învățat de la Brahms ce înseamnă să fii puternic și așezat. Brahms are forță, are caracter. Am învățat să respir cu respirația lui, să zbor cu bătăi mari de aripi, nu cu bătăi precipitate și mici. Vârsta aduce limpezire și claritate. Aduce conștiința faptului că ești în muzică, și asta te împlinește profund.
Fotografii din arhiva personală