Eram doi, amândoi, ca într-un joc în care nu mai încăpea nimeni altcineva. Aveam privirile numai pentru ea, iar mâinile, șuvițele și pistruii ei erau ale mele.
...Așa a început. Era toamnă, exact ca acum, și toamna de-afară se așeza peste noi. "Nu ne vom despărți niciodată, ai să vezi", îmi spunea câteodată, și totul devenea atunci de un roșu aprins, ca frunzele din jur. Aveam ani puțini și vise mari, dar știam că acolo, lângă ea, în brațele ei, în lumea ei plină de bucurii, trebuia cumva să mă cuibăresc și eu, că acolo era musai să înceapă și să se termine toată viața mea, lângă viața ei și nicăieri în altă parte. Era toamnă și era frig, al naibii de frig, și atunci mă-ncălzea doar căldura care venea de la ea.
O chema Emilia și a fost mai întâi doar colega mea de școală. Avea părul roșcat ca păpușile de poveste, ochii mari și albaștri, ochi mirați, de copil, care-mi vedeau toate gândurile, și dinții din față un pic ciobiți, cu care își începea fiecare zâmbet. Îi mirosea pielea toată a levănțică - de parcă se tăvălea prin cearșafuri, cât era ziua de lungă -, râdea mult, se enerva des și-mi umplea zilele cu prezența ei.
Ne-am întâlnit, cred, din greșeală, printr-un prieten comun, care ne-a adunat pe amândoi în jurul lui. La început am fost amici, schimbând politicoși doar câteva cuvinte de complezență, atunci când ne vedeam. Ne despărțeau niște gesturi de străini, două-trei priviri aruncate după ea, de după colțuri, când o vedeam pe stradă, mergând la braț cu alți colegi, și câteva petreceri și alte ceaiuri dansante, unde mă duceam doar fiindcă știam că există cel puțin o șansă, oricât de mică, să o întâlnesc. Eu mă prefăceam mereu că nu-mi pasă de ea, iar ei, pe-atunci, chiar nu-i păsa de mine.
Nu i-am rezistat prea mult, nici nu aveam cum, și m-am îndrăgostit. Într-o zi, chiar de dimineață, în drum spre școală, mă gândeam că ea, Emilia, este cea mai frumoasă fată pe care o întâlnisem vreodată. Mai frumoasă decât toate fetele fardate din filmele la care mă uitam, din când în când, cu coada ochiului, mai frumoasă decât toate profesoarele cele tinere, cocoțate pe tocuri ascuțite. Și atunci mi s-a făcut și puțin frig și puțin cald, și nu știam dacă să mă întorc de îndată acasă, de unde venisem, să dau fuga plapuma la o parte și să nu mai cobor niciodată din pat, sau să încep să alerg într-un suflet până-n poarta școlii, doar să o zăresc. Iar când am realizat că nu o îndrăgesc doar așa, puțin, ca pe orice altă colegă, ci că o iubesc de-a binelea, așa cum o făceau doar oamenii mari, mi-a fost prea greu să mă împotrivesc. Era prea bine. "Ai să fii a mea", așa-mi spuneam în gând, "ai să fii a mea, oricât ar trebui să te aștept."
La început nu îndrăzneam să rostesc un cuvânt, tăceam ca un prost și o iubeam în tăcere, deși aș fi vrut să-i spun câte ceva în fiecare moment. Treceam unul pe lângă altul pe holurile liceului și, dintre toate lucrurile pe care puteam să le fac, îmi reușea doar un zâmbet schițat, cu privirea aruncată de cele mai multe ori în altă parte. Când o vedeam de departe cum vine, pregătită de război, cu alaiul de fete în jurul ei, începea toată școala să se zgâlțâie, pereții se mișcau ca la cutremur, iar inima bătea să-mi sară din piept. Parcă venea cu armate întregi, cu herghelii de tancuri peste mine, cu chicoteli și zâmbete, care mă lăsau fără reacție. Ea câștiga de fiecare dată lupta, iar eu pierdeam, rămânând în urmă, uitându-mă la mersul ei de școlăriță. Ea credea doar că sunt un băiat interesant și puțin misterios, iar eu credeam că ea e fata cea mai frumoasă din lume.
Când am aflat că îi plac prăjiturile, într-o dimineață, brusc, ca printr-o minune, au început să-mi placă și mie și devenisem specialist desăvârșit în cremșnituri. Când mi-a zis că îl citise pe Dostoievski, am devenit cel mai priceput într-ale literaturii rusești, iar după ce mi-a povestit, într-o doară, că dintre toate, ei îi place cel mai mult muntele, am dat fuga de-am șters toate mările din harta din cui, imaginându-mi lumea noastră plină de munți. Așa era Emilia și așa eram eu, cel care o iubea pe Emilia. Ea era silitoare, iar eu un trântor nemaivăzut, ea frumoasă ca o pisică, eu timid ca un iepure, dar ne potriveam de minune.
În scurt timp, nu mi-au mai fost suficiente bătăliile noastre zilnice, câștigate numai de ea, cele câteva zâmbete și vorbe aruncate pe câmpul de luptă. Era prea puțin, iar eu voiam mai mult. Eu voiam tot. Voiam să o privesc în ochi de foarte aproape, să mă joc cu șuvițele ei, care erau, de fapt, ale mele, voiam să o ating, și nu doar pentru o secundă, așa cum faci când te lovești de cineva, din greșeală, pe holul școlii. Și ca să obțin tot, am început cu puțin. Mai întâi am rugat-o să-mi explice o problemă la fizică, pe care mă prefăceam că nu o înțeleg. Mai apoi am discutat despre o poezie, apoi despre două, iar peste ceva zile, am citit o carte întreagă împreună.
Într-o zi, așa, pe nepusă masă, într-una din plimbările noastre de seară, s-a oferit să mă învețe matematică, pentru că dintre noi, ea era profesoara, iar eu ascultam. Urma să dau un examen și Emilia știa foarte bine că din fire sunt mai poet. "Uite, vezi, să luăm două frunze uscate de pe jos și să ne imaginăm că le punem deoparte. Să mai adăugăm apoi câteva, să le înmulțim, să le adunăm. Să le împărțim, să scoatem radicalul, să le scădem pe toate și să găsim împreună necunoscutele."
Îmi spunea povești despre integrale, limite și ecuații din cele mai complicate, de parcă m-aș fi putut gândi vreodată la altceva în afară de ea atunci când stătea lângă mine. Înfofolită într-un fular verde, care-i lăsa să se vadă doar ochii, într-un cojoc mai mare ca ea, cu mânecile mult prea lungi pentru măsura ei, de sub care i se vedea uniforma regulamentară, Emilia culegea de zor frunze, care mai de care mai roșii și galbene, din parcul în care ne plimbam. Îmi plăceau pulpele ei, care toamna erau mai pline, și nasul, care-i devenea mai rotund, fiindcă toamna, Emilia era cea mai frumoasă. "Ai să fii a mea", gândeam, și o priveam de pe banca pe care mă așezam să fumez, cu aerul unui licean care le știe pe toate. "Matematică? Matematica este atunci când eu și cu tine formăm un tot, când unu și cu unu fac tot unu, nu doi", au zburat cuvintele mele, printre frunzele de toamnă, în timp ce ea se oprise în loc, privindu-mă nespus de mirată. S-a așezat cuminte lângă mine, pe bancă, și am stat așa, nemișcați, lăsând mai mult tăcerea să vorbească în locul nostru, eu încremenit și speriat tare de grozăvia pe care tocmai o făcusem, iar ea, privind la toamna din fața ei, neștiind ce să facă exact cu vorbele mele. S-a întors într-un timp înspre mine și a început să râdă, așa cum știa numai ea, și mi-a cuprins obrajii între mâini, sărutându-mă. „Bine", mi-a zis, și fără să stea pe gânduri, m-a luat de mână, trăgându-mă după ea. "Hai să fugim în lume!".
Se făcuse deja iarnă, iar eu o iubeam cu foc pe Emilia. Nu o iubeam așa cum iubești când ești un copil, așa, pe jumătate, cu stângăcii, o iubeam total. Îi iubeam cele câteva linii fine din jurul ochilor, niște începuturi de riduri care mă făceau să mă gândesc că va fi o femeie superbă când vom îmbătrâni împreună, și îi iubeam buzele cu care îmi spunea că mă iubește. Avea un stil aparte de a spune până și cele mai grave lucruri pe un ton glumeț, încât nu aveai cum să n-o îndrăgești. În același parc în care i-am propus să inventăm matematica noastră, i-am zis, într-o zi, că ar fi frumos să ne și căsătorim. "La un moment dat?", m-a întrebat râzând. "Azi, mâine", i-am răspuns, în timp ce frigul îngheța tot ce era în jurul nostru. "Bine", mi-a zis, și fără să stea pe gânduri, m-a luat de mână și m-a tras după ea. Aveam 18 ani și știam doar că ea trebuie să fie a mea. "Nu ne vom despărți niciodată, ai să vezi", îmi spunea, în timp ce mă săruta prin ninsoare.
Au trecut câteva anotimpuri peste noi, iar eu sunt și acum la fel de timid ca un iepure. Ea a devenit din ce în ce mai frumoasă, mai frumoasă ca o pisică, și mai e convinsă, și-acum, că sunt un băiat interesant și puțin misterios. În ultimii 20 de ani, ne-am adunat unul pe altul, am scăzut relele întâlnite în drum și am împărțit din dragostea noastră și celor din jur. În fiecare zi, i-am iubit toate gesturile, fiecare șuviță și toți pistruii ei, care sunt, de fapt, ai mei. Am fugit în lume amândoi, încă de atunci, în lumea noastră, în care nu a încăput niciodată altcineva. Fiindcă lângă ea a început viața mea, acum mult timp, și aici se va termina și nicăieri altundeva. E toamnă, iar toamna, Emilia e cea mai frumoasă.
IOAN BINDER - Brașov