Subiectul a fost ocolit în campania electorală recentă, punând astfel guvernul în criză de timp şi forţând o ordonanţă de urgenţă care, după cum se ştie, ocoleşte dezbaterea publică. Premierul a anunţat că va merge pe instituirea unei taxe pe profit - cea mai proastă soluţie din cele posibile la nivel mondial! Doar o parte din ţările bananiere, şi nici acelea, mai practică o astfel de taxare, ştiut fiind că toate companiile, fără excepţie, caută (şi găsesc) căi de ascundere a profitului, apelând la armatele lor de avocaţi. Pe această cale, a taxării suplimentare a profitului, Victor Ponta mizează pe colectarea la buget a unei sume de până la 250 de milioane de euro pe an, în condiţiile în care, aplicând alte sisteme de impozitare existente în lume, suma ar trebui să depăşească un miliard de euro (circa 4,5 miliarde de lei noi)! România are destule resurse în exploatare, încât să poată colecta lejer această sumă. Ce nu are ţara noastră sunt guvernanţi responsabili, dedicaţi interesului naţional. Potrivit unei analize a jurnalistului Mihai Goţiu, de pe site-ul "România Curată", specialiştii de la Academia Română, de la ASE şi chiar laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph E. Stiglitz, au demonstrat că "practica, la nivel naţional şi internaţional, arată că taxarea profitului este perdantă, companiile preferând să plătească zeci de milioane de euro unor avocaţi sau experţi financiari, pentru a face ca profitul de sute de milioane şi chiar de miliarde de euro să se evapore în acte, suma taxată fiind minoră în raport cu profitul real al companiei". Aşadar, aplicând "metoda Ponta", statul se alege cu firimituri, rămânând şi cu uriaşe cheltuieli post-producţie pe cap, cum ar fi refacerea mediului. Te întrebi dacă nu cumva politicienii români se află într-o fază de disoluţie, bolnavi mortal de corupţie şi prostie. Ei ştiu că, la nivel mondial, există două principale abordări de taxare a exploatării resurselor: 1. împărţirea producţiei şi 2. statul ia tot profitul, ambele considerate a fi mai avantajoase decât taxarea unui profit ce se poate evapora ca aburul prin ţevile sparte. Împărţirea producţiei seamănă cu arenda din agricultură, unde arendaşul îi dă proprietarului o cotă fixă din porumbul sau grâul recoltat (între 30-50%). În primii ani "normali" de după Revoluţie (1990-1995), acest principiu era folosit şi în exploatările miniere şi petroliere din România, dar Constituţia lui Ion Iliescu şi legile succesive ale petrolului au introdus concesiunea, ca singura modalitate de lucru în domeniu. Concesiunea atrage după sine aşa-numitele redevenţe (între 2-4% la aur şi 3,5-13,5% la petrol şi gaze), nişte taxe pe producţie scandalos de mici. Profesorul Peter Fischer, directorul Institutului de Drept European al Universităţii din Viena, a observat, studiind concesiunea aberantă de la Roşia Montană, că n-a văzut un dezechilibru atât de grav între profitul şi redevenţa prevăzute în contractul dintre compania RMGC şi statul deţinător al resursei, din epoca neocolonială. Principiul mult mai dur, potrivit căruia statul ia tot profitul, îi lasă investitorului posibilitatea să-şi amortizeze investiţia, statul plătindu-i serviciile şi asumarea riscului. Atâta tot. Dar guvernul Ponta nu doreşte nici măcar să împartă producţia cu OMV sau Chevron, darămite să ia tot profitul. Această variantă, practicată în multe ţări bogate în resurse, pare incompatibilă cu capitalismul românesc de jaf şi cumetrie... Mai corporatist decât... corporatiştii înşişi, acest guvern dă din mână "cloşca cu puii de aur", minţindu-i pe români că nu are de unde găsi bani pentru investiţii, salarii, învăţământ şi sănătate. Ieri a făcut cadou aproape o jumătate de miliard de dolari companiei kazahe Kaz Munai Gaz, astăzi doreşte să renunţe la un miliard de euro! Domnule preşedinte Iohannis, faceţi ceva, până nu e prea târziu! Că de la 1 ianuarie 2015, totul va fi pierdut...
Face Ponta, din nou, jocul corporaţiilor?
La sfârşitul acestui an, expiră capitolul "redevenţe" din contractele de concesiune dintre stat şi corporaţiile miniere şi petroliere.
Subiectul a fost ocolit în campania electorală recentă, punând astfel guvernul în criză de timp şi forţând o ordonanţă de urgenţă care, după cum se ştie, ocoleşte dezbaterea publică. Premierul a anunţat că va merge pe instituirea unei taxe pe profit - cea mai proastă soluţie din cele posibile la nivel mondial! Doar o parte din ţările bananiere, şi nici acelea, mai practică o astfel de taxare, ştiut fiind că toate companiile, fără excepţie, caută (şi găsesc) căi de ascundere a profitului, apelând la armatele lor de avocaţi. Pe această cale, a taxării suplimentare a profitului, Victor Ponta mizează pe colectarea la buget a unei sume de până la 250 de milioane de euro pe an, în condiţiile în care, aplicând alte sisteme de impozitare existente în lume, suma ar trebui să depăşească un miliard de euro (circa 4,5 miliarde de lei noi)! România are destule resurse în exploatare, încât să poată colecta lejer această sumă. Ce nu are ţara noastră sunt guvernanţi responsabili, dedicaţi interesului naţional. Potrivit unei analize a jurnalistului Mihai Goţiu, de pe site-ul "România Curată", specialiştii de la Academia Română, de la ASE şi chiar laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph E. Stiglitz, au demonstrat că "practica, la nivel naţional şi internaţional, arată că taxarea profitului este perdantă, companiile preferând să plătească zeci de milioane de euro unor avocaţi sau experţi financiari, pentru a face ca profitul de sute de milioane şi chiar de miliarde de euro să se evapore în acte, suma taxată fiind minoră în raport cu profitul real al companiei". Aşadar, aplicând "metoda Ponta", statul se alege cu firimituri, rămânând şi cu uriaşe cheltuieli post-producţie pe cap, cum ar fi refacerea mediului. Te întrebi dacă nu cumva politicienii români se află într-o fază de disoluţie, bolnavi mortal de corupţie şi prostie. Ei ştiu că, la nivel mondial, există două principale abordări de taxare a exploatării resurselor: 1. împărţirea producţiei şi 2. statul ia tot profitul, ambele considerate a fi mai avantajoase decât taxarea unui profit ce se poate evapora ca aburul prin ţevile sparte. Împărţirea producţiei seamănă cu arenda din agricultură, unde arendaşul îi dă proprietarului o cotă fixă din porumbul sau grâul recoltat (între 30-50%). În primii ani "normali" de după Revoluţie (1990-1995), acest principiu era folosit şi în exploatările miniere şi petroliere din România, dar Constituţia lui Ion Iliescu şi legile succesive ale petrolului au introdus concesiunea, ca singura modalitate de lucru în domeniu. Concesiunea atrage după sine aşa-numitele redevenţe (între 2-4% la aur şi 3,5-13,5% la petrol şi gaze), nişte taxe pe producţie scandalos de mici. Profesorul Peter Fischer, directorul Institutului de Drept European al Universităţii din Viena, a observat, studiind concesiunea aberantă de la Roşia Montană, că n-a văzut un dezechilibru atât de grav între profitul şi redevenţa prevăzute în contractul dintre compania RMGC şi statul deţinător al resursei, din epoca neocolonială. Principiul mult mai dur, potrivit căruia statul ia tot profitul, îi lasă investitorului posibilitatea să-şi amortizeze investiţia, statul plătindu-i serviciile şi asumarea riscului. Atâta tot. Dar guvernul Ponta nu doreşte nici măcar să împartă producţia cu OMV sau Chevron, darămite să ia tot profitul. Această variantă, practicată în multe ţări bogate în resurse, pare incompatibilă cu capitalismul românesc de jaf şi cumetrie... Mai corporatist decât... corporatiştii înşişi, acest guvern dă din mână "cloşca cu puii de aur", minţindu-i pe români că nu are de unde găsi bani pentru investiţii, salarii, învăţământ şi sănătate. Ieri a făcut cadou aproape o jumătate de miliard de dolari companiei kazahe Kaz Munai Gaz, astăzi doreşte să renunţe la un miliard de euro! Domnule preşedinte Iohannis, faceţi ceva, până nu e prea târziu! Că de la 1 ianuarie 2015, totul va fi pierdut...
Subiectul a fost ocolit în campania electorală recentă, punând astfel guvernul în criză de timp şi forţând o ordonanţă de urgenţă care, după cum se ştie, ocoleşte dezbaterea publică. Premierul a anunţat că va merge pe instituirea unei taxe pe profit - cea mai proastă soluţie din cele posibile la nivel mondial! Doar o parte din ţările bananiere, şi nici acelea, mai practică o astfel de taxare, ştiut fiind că toate companiile, fără excepţie, caută (şi găsesc) căi de ascundere a profitului, apelând la armatele lor de avocaţi. Pe această cale, a taxării suplimentare a profitului, Victor Ponta mizează pe colectarea la buget a unei sume de până la 250 de milioane de euro pe an, în condiţiile în care, aplicând alte sisteme de impozitare existente în lume, suma ar trebui să depăşească un miliard de euro (circa 4,5 miliarde de lei noi)! România are destule resurse în exploatare, încât să poată colecta lejer această sumă. Ce nu are ţara noastră sunt guvernanţi responsabili, dedicaţi interesului naţional. Potrivit unei analize a jurnalistului Mihai Goţiu, de pe site-ul "România Curată", specialiştii de la Academia Română, de la ASE şi chiar laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph E. Stiglitz, au demonstrat că "practica, la nivel naţional şi internaţional, arată că taxarea profitului este perdantă, companiile preferând să plătească zeci de milioane de euro unor avocaţi sau experţi financiari, pentru a face ca profitul de sute de milioane şi chiar de miliarde de euro să se evapore în acte, suma taxată fiind minoră în raport cu profitul real al companiei". Aşadar, aplicând "metoda Ponta", statul se alege cu firimituri, rămânând şi cu uriaşe cheltuieli post-producţie pe cap, cum ar fi refacerea mediului. Te întrebi dacă nu cumva politicienii români se află într-o fază de disoluţie, bolnavi mortal de corupţie şi prostie. Ei ştiu că, la nivel mondial, există două principale abordări de taxare a exploatării resurselor: 1. împărţirea producţiei şi 2. statul ia tot profitul, ambele considerate a fi mai avantajoase decât taxarea unui profit ce se poate evapora ca aburul prin ţevile sparte. Împărţirea producţiei seamănă cu arenda din agricultură, unde arendaşul îi dă proprietarului o cotă fixă din porumbul sau grâul recoltat (între 30-50%). În primii ani "normali" de după Revoluţie (1990-1995), acest principiu era folosit şi în exploatările miniere şi petroliere din România, dar Constituţia lui Ion Iliescu şi legile succesive ale petrolului au introdus concesiunea, ca singura modalitate de lucru în domeniu. Concesiunea atrage după sine aşa-numitele redevenţe (între 2-4% la aur şi 3,5-13,5% la petrol şi gaze), nişte taxe pe producţie scandalos de mici. Profesorul Peter Fischer, directorul Institutului de Drept European al Universităţii din Viena, a observat, studiind concesiunea aberantă de la Roşia Montană, că n-a văzut un dezechilibru atât de grav între profitul şi redevenţa prevăzute în contractul dintre compania RMGC şi statul deţinător al resursei, din epoca neocolonială. Principiul mult mai dur, potrivit căruia statul ia tot profitul, îi lasă investitorului posibilitatea să-şi amortizeze investiţia, statul plătindu-i serviciile şi asumarea riscului. Atâta tot. Dar guvernul Ponta nu doreşte nici măcar să împartă producţia cu OMV sau Chevron, darămite să ia tot profitul. Această variantă, practicată în multe ţări bogate în resurse, pare incompatibilă cu capitalismul românesc de jaf şi cumetrie... Mai corporatist decât... corporatiştii înşişi, acest guvern dă din mână "cloşca cu puii de aur", minţindu-i pe români că nu are de unde găsi bani pentru investiţii, salarii, învăţământ şi sănătate. Ieri a făcut cadou aproape o jumătate de miliard de dolari companiei kazahe Kaz Munai Gaz, astăzi doreşte să renunţe la un miliard de euro! Domnule preşedinte Iohannis, faceţi ceva, până nu e prea târziu! Că de la 1 ianuarie 2015, totul va fi pierdut...
Alte articole din acest numar
- Douăzecişicinci de ani cu părintele Arsenie Boca
- BOGDAN AURESCU - "Suntem alături de cei care împărtăşesc valori şi ţeluri comune cu noi"
- Melancolia... O primim sau o punem pe fugă?
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
