Subiectul a fost ocolit în campania electorală recentă, punând astfel guvernul în criză de timp și forțând o ordonanță de urgență care, după cum se știe, ocolește dezbaterea publică. Premierul a anunțat că va merge pe instituirea unei taxe pe profit - cea mai proastă soluție din cele posibile la nivel mondial! Doar o parte din țările bananiere, și nici acelea, mai practică o astfel de taxare, știut fiind că toate companiile, fără excepție, caută (și găsesc) căi de ascundere a profitului, apelând la armatele lor de avocați. Pe această cale, a taxării suplimentare a profitului, Victor Ponta mizează pe colectarea la buget a unei sume de până la 250 de milioane de euro pe an, în condițiile în care, aplicând alte sisteme de impozitare existente în lume, suma ar trebui să depășească un miliard de euro (circa 4,5 miliarde de lei noi)! România are destule resurse în exploatare, încât să poată colecta lejer această sumă. Ce nu are țara noastră sunt guvernanți responsabili, dedicați interesului național. Potrivit unei analize a jurnalistului Mihai Goțiu, de pe site-ul "România Curată", specialiștii de la Academia Română, de la ASE și chiar laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph E. Stiglitz, au demonstrat că "practica, la nivel național și internațional, arată că taxarea profitului este perdantă, companiile preferând să plătească zeci de milioane de euro unor avocați sau experți financiari, pentru a face ca profitul de sute de milioane și chiar de miliarde de euro să se evapore în acte, suma taxată fiind minoră în raport cu profitul real al companiei". Așadar, aplicând "metoda Ponta", statul se alege cu firimituri, rămânând și cu uriașe cheltuieli post-producție pe cap, cum ar fi refacerea mediului. Te întrebi dacă nu cumva politicienii români se află într-o fază de disoluție, bolnavi mortal de corupție și prostie. Ei știu că, la nivel mondial, există două principale abordări de taxare a exploatării resurselor: 1. împărțirea producției și 2. statul ia tot profitul, ambele considerate a fi mai avantajoase decât taxarea unui profit ce se poate evapora ca aburul prin țevile sparte. Împărțirea producției seamănă cu arenda din agricultură, unde arendașul îi dă proprietarului o cotă fixă din porumbul sau grâul recoltat (între 30-50%). În primii ani "normali" de după Revoluție (1990-1995), acest principiu era folosit și în exploatările miniere și petroliere din România, dar Constituția lui Ion Iliescu și legile succesive ale petrolului au introdus concesiunea, ca singura modalitate de lucru în domeniu. Concesiunea atrage după sine așa-numitele redevențe (între 2-4% la aur și 3,5-13,5% la petrol și gaze), niște taxe pe producție scandalos de mici. Profesorul Peter Fischer, directorul Institutului de Drept European al Universității din Viena, a observat, studiind concesiunea aberantă de la Roșia Montană, că n-a văzut un dezechilibru atât de grav între profitul și redevența prevăzute în contractul dintre compania RMGC și statul deținător al resursei, din epoca neocolonială. Principiul mult mai dur, potrivit căruia statul ia tot profitul, îi lasă investitorului posibilitatea să-și amortizeze investiția, statul plătindu-i serviciile și asumarea riscului. Atâta tot. Dar guvernul Ponta nu dorește nici măcar să împartă producția cu OMV sau Chevron, darămite să ia tot profitul. Această variantă, practicată în multe țări bogate în resurse, pare incompatibilă cu capitalismul românesc de jaf și cumetrie... Mai corporatist decât... corporatiștii înșiși, acest guvern dă din mână "cloșca cu puii de aur", mințindu-i pe români că nu are de unde găsi bani pentru investiții, salarii, învățământ și sănătate. Ieri a făcut cadou aproape o jumătate de miliard de dolari companiei kazahe Kaz Munai Gaz, astăzi dorește să renunțe la un miliard de euro! Domnule președinte Iohannis, faceți ceva, până nu e prea târziu! Că de la 1 ianuarie 2015, totul va fi pierdut...