VASILE ȘIRLI - "Bătrânețea e foarte departe de mine"

Corina Pavel
- Compozitor, director muzical "Disneyland" Paris -

Vasile Șirli este un celebru compozitor și pro­ducător muzical român. Până a emigra la Paris, în 1986, a semnat numeroase șlagăre de muzică ușoară, muzică de film și de teatru, dar și lucrări de muzică cultă. Provine dintr-o fa­mi­lie de meglenoromâni din nordul Greciei care, după peregrinări prin Cadrilater și Dobrogea românească, s-a stabilit în județul Timiș, la Variaș, unde s-a și năs­cut viitorul compozitor. În­clinat de mic către muzică, Vasile a luat lecții de pian cu o profesoară de origine șvabă, iar apoi s-a înscris la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Timișoara, cla­sa de pian. În 1967, a fost admis la Conser­vatorul din București, unde i-a avut ca profesori pe Tudor Ciortea, Adrian Rațiu, Viorel Cos­ma, somități în domeniul compoziției și muzi­colo­giei. După absolvirea Con­servatorului, în 1972, devi­ne redactor la Editura Mu­zicală, iar din 1980 până în 1984, este director artistic al casei de discuri, unică în țară la acea vreme, "Elec­trecord". În 1986, aflat în­tr-o vizită în Franța, ho­tă­răște să se stabilească aco­lo. Familia rămasă în țară este nevoită să suporte mari presiuni din partea autorităților vremii, până ce a reușit să se întregească (soția muzicianului, Adriana, doctor în muzicologie, și fiica lor, Ruxandra, vio­lonistă). La Paris, Vasile Șirli a condus timp de patru ani un teatru particular și a făcut voluntariat cultural, pentru ca în 1990, să primească postul de director al departamentului muzical la Disneyland Resort Paris. După 1989, Vasile Șirli revine des în România, unde a semnat muzica mai multor spectacole, colaborând, în special, cu marele regizor de teatru Silviu Purcă­rete. La recenta sa venire în țară, ca invitat de onoare la Festivalul Național de Teatru "I.L. Caragiale", des­fășurat recent la București, am avut ocazia de a-l în­tâlni și de a-i solicita un interviu.

Nostalgii bucureștene

- După biografia pe scurt făcută în introducerea interviului, vă propun să vorbim despre lucruri mai "personale", cum ar fi, de pildă, reîntâlnirile dvs. cu locurile pe care le-ați părăsit în urmă cu aproape 30 de ani. Să începem cu Bucureștiul. Cum regăsiți orașul în toamna aceasta târzie?

- Întotdeauna mi-am spus că revin mereu și mereu în țară pentru oameni, nu pentru locuri. Dar trebuie să mărturisesc că există o mare nostalgie pe care o am pentru București, inclusiv mirosul amărui de frunze uscate și foșnetul lor când sunt fărâmate sub tălpi, pe care la Paris nu le percep, pentru că frunzele uscate sunt acolo aspirate zi de zi de pe trotuare, de pe aleile din parcuri... Caut colțurile știute din Bucu­­rești, cu dorința de a-mi regăsi urmele lăsate acum 30-40 de ani. Uneori sunt acolo, alteori nu le mai găsesc, pentru că locurile s-au schim­bat, clădirile vechi s-au dărâmat, s-au construit altele noi, iar peste drumurile vechi s-au croit altele, în alte di­recții. Eu cred în nostalgie. Este un extraordinar motor pentru starea de creati­vitate, cred chiar în melancolie, un sentiment care se "asortează" toam­nei, în special, sentimente care generează gânduri și filosofii plăcute, de echi­libru. Amintiri legate de anii de tinerețe. Era o anu­mită atmosferă atunci, ne simțeam toți ca într-un co­con în care ne creasem lu­mea noastră, o lume para­lelă cu aceea a realității du­re care ne înconjoară! Era altă lume, se adunau altfel apele, ne strângeam între noi, artiștii, intelec­tua­lii, ne știam, ne cu­noș­team ope­­rele, ne prețuiam re­ci­proc, iar solidaritatea a­ceasta crea pasarele, punți peste hău­rile erorilor siste­mului co­munist, pe care reușeam să trecem, su­pra­viețuind în aceste ori­zon­turi - ale mu­zicii, ar­hi­tec­turii, designu­lui, sce­no­gra­fiei, artelor plas­tice, tea­trului, litera­tu­rii etc. Eram foarte tineri, cu toții, era o efervescență cre­atoare și un farmec anu­me al în­tâl­nirilor noas­tre, pentru că dincolo de preocupările fiecăruia, era plăcerea de a ne întâlni cu ceilalți, de a împărtăși din ceea ce afla­sem, din ce ci­ti­­sem sau as­cultasem. A­ces­­ta era "be­ne­ficiul" izo­lării noastre culturale, iar cei ce aveau posibilitatea să se infor­me­ze din surse "occi­den­tale", puteau să gă­seas­că în asta o plăcere absolută, pe care să o și îm­părtă­șeas­că cu ceilalți, pentru că aveam nevoie de con­versație, de confrun­tarea care să te stimuleze cre­ator. A fost o perioadă de complicitate, eram noi și "cei­lalți", reprezentanții regimului. La Club A, un­de ne aflăm acum (cu mul­țumiri prof. univ. dr. Ioan Bog­dan Lefter, care ne-a invitat aici), ca și la Casa de Cultură a studenților "Gri­gore Preoteasa", erau locuri de efervescență artistică. Aici, la clubul studenților de la Arhitectură, cânta în anii 70 Alexandru Andrieș, el însuși arhitect, la al cărui debut discografic am con­tribuit și eu, ca director la "Elec­trecord", prin super­vizarea înre­gistrării pri­mului său disc, "In­terioare". Așa­­dar, vorbim despre nostalgii ale vremurilor trecute, și îmi pla­ce să mă las, când și când, cu­prins de ele, pen­tru că eu cred că aceste sentimente sunt sti­mu­lante pentru tot ceea ce ne pro­punem să facem. Chiar e bine ca, mergând înapoi pe fi­rul a­min­­­tirilor, să regăsim mar­tori ai existenței noastre, fie că aceș­tia sunt o stradă, o casă, un co­pac bă­trân. Iar pentru mine, ma­jo­ritatea martorilor se găsesc aici, în București, deși stau de 30 de ani la Paris, unde am venit după ce am locuit 19 ani în Bucu­­rești, iar asta după ce am stat 19 ani la Timișoara, locul copilăriei și ado­lescen­ței mele. După 19 ani de Franța, m-am întrebat ce-o să mai urmeze, și atunci am reînceput să vin mai des în țară. Dar, repet, vin mai mult pentru oameni, pentru prieteni, dar și pentru co­laborările pe care le am în lumea teatrului, a filmului, a muzicii. Și chiar și pen­tru oamenii pe care-i în­tâl­nesc pe stradă. Foarte rar deschid televizorul, prefer spectacolul străzii și îl ascult cu atenție.

- Ce vă spune spectacolul străzii în Bucureștiul de acum?

- În urmă cu 10-12 ani ascultam strada, mă plim­bam printre oameni și încercam să aflu ce-i preocupă. Auzeam foarte multe cuvinte urâte, vulgare, care poluau limba română, inclusiv copii care înjurau foarte aspru. Mi se părea cumplit, și mă bucur că as­tăzi lumea s-a mai schimbat, nu mai auzi asemenea lucruri, care îmi făceau inima să se strângă de tristețe. Cred că e, într-adevăr, o schimbare în bine în firea oamenilor și a lucrurilor, o reașezare a valorilor acolo unde trebuie să le fie locul, după ce au fost răsturnate și învălmășite pe toate palierele vieții sociale și, mai ales, politice. Acum, societatea românească e pe dru­mul cel bun, cel drept, iar românii sunt mai calmi, mai încrezători, iar dorința celor tineri de a se depăși este cu mult mai puternică, așa cum a demonstrat-o și alegerea noului președinte al țării. Sper ca ei să nu mai îngroașe rândurile diasporei în căutarea unui vii­tor fericit, ci să rămână aici, acasă, să construiască aici. Eu, chiar dacă am dobândit cetățenia franceză, sunt în continuare și cetățean român, și îmi pasă de ceea ce se întâmplă în țara mea.

Rețeta supremă: entuziasmul

- Poziția de director artistic al acestui imens construct cultural care e rețeaua de distracții "Dis­ney­land" din Paris vă solicită, cu siguranță, enorm. Mi-ați mărturisit că faceți totul cu o uriașă bucurie. Ce vă ține în formă?

- Entuziasmul! Le spun și colegilor mai tineri, atunci când îi văd blazați, plictisiți prea devreme: "Entuziasmați-vă! Creați singuri acea magie care te pune în scenă, ca să ai o motivație pentru întreaga zi, începând cu momentul în care te ridici, dimineața, din pat, când mergi să cumperi ziarul sau croissantul pentru cafea. Și chiar dacă nu este reală, întotdeauna inventează tu această magie, în anumite momente din viață, pentru a-ți regăsi forțele. Trebuie, altfel ești pierdut! Știu că sunt o mulțime de oameni singuri. Singurătatea este uneori o alegere, alteori, o obligație, dar în ambele cazuri trebuie asumată. Dacă ai puterea de a te ridica și de a vedea soarele răsărind pentru încă o zi, în afara faptului că ești întreg, viu, sănătos, total sau parțial, trebuie să-ți dai sens singur zilelor tale, să te valorizezi cu mai multă seriozitate. Eu cred în asta, și sunt fericit pentru zilele în care am ceva de făcut!

- Cum arată priveliștea existenței dvs. pariziene? Ce vedeți dimineața când deschideți fereastra?

- E o vedere foarte frumoasă, în apartamentul din Paris. La o sută de metri este Louvre-ul, iar când merg la casa de la țară, văd o vale înverzită și o coamă de pă­dure îndepărtată... Am o căsuță la câteva zeci de kilometri de Paris, pe care am cumpărat-o anume pentru ceea ce se vede pe fereastră. E o bucurie să mă ocup de grădină, să tai iarba, crengile, să adun frunzele uscate, dar și să meșteresc în casă, de aceea, când am un pic de timp liber, fug acolo! Compun și muzică, în paralel, și așa, totul se echilibrează... Întotdeauna e bine să îți găsești în tine însuți resursele de putere pentru a merge mai departe. Nu poți conta întotdeauna pe ajutorul altora. Eu sunt unul dintre cei care au fost foarte mult ajutați, pot să spun că am fost un norocos, mai ales când am ajuns în Franța și mă aflam, la momentul acela, în fața unui nou început!...

Marile bucurii: prietenii și familia

- V-au ajutat prietenii? Famili
a?
- Prietenia e o mare bucurie, iar prietenii, din aceia apropiați sufletului meu, sunt minunați. Dintre cei cu care mă îngemănez la minte, am câțiva, foarte prețioși (regizorul Silviu Purcărete, cu care am colaborat și la ultimul lui film, "Undeva, la Palilula", pictorul Ștefan Câlția, a cărui extraordinară expoziție am văzut-o de curând, la Timișoara). Cu ei nu trebuie să vorbesc prea mult: e de-ajuns o idee, ca să scă­pă­răm, e de-ajuns un schimb de priviri, ca să ne "sim­țim" unul pe celălalt... Suntem prieteni vechi și ne știm foarte bine, iar atunci nu e nevoie de foarte multe cuvinte. Iar familia este esențială, este un echilibru! Am fost un mare noro­cos și aici, vorbind de familie, în ge­ne­ral, nu numai de soția și de fiica mea, ci și de familia mare, de pă­rinții, unchii, verii mei, un neam mare, straș­nic, de meglenoromâni emigrați din Gre­cia, trecând prin Cadrilater, stabi­liți în Do­brogea și apoi în Banat, la Timișoara. În această mare familie există toate meseriile și există un panel de ati­tudini foarte diferite, este un univers absolut extraordinar, în mijlocul că­ruia am crescut, am fost educat și m-am format. Și cred în conceptul acesta, de mare familie, de neam, de clan, cred și îl cultiv în con­tinuare. Legăturile noastre sunt foarte strânse, chiar dacă eu am plecat de­parte, iar unii dintre veri sunt tocmai peste Ocean. Ne simțim aproa­pe nu numai când vor­bim la telefon, ci și când, de ziua morților sau a "Mo­șilor", a­prin­dem o lumâ­nare pen­­tru lumina celor duși din­tre noi.

Pianul din căruța cu cai

- Care e cel mai im­por­tant lucru pe care l-ați în­vățat în familie? Rădă­cinile dvs. stră­vechi, de români meg­le­niți, v-au dat o iden­titate specifică și în muzica pe care ați făcut-o?

- Copilăria mea la Va­riaș a fost ca într-o po­veste de Ion Creangă. A­veam vecini sârbi, șvabi, un­guri, ucraineni deportați, între care familia mea, ve­nită din Dobrogea, din Tulcea, cu doi cai și o căruță, s-a in­tegrat rapid, mun­cind pe rupte și făcându-și repede o stare, cum­părându-și case și pământ. Eram copilul alintat al fa­miliei, pentru că eram blond, cu ochii mari, și plân­geam repede, așa că atunci când le-am spus că eu vreau să cânt ca și copiii din Corul Radio, pe care-l auzisem la difuzorul din casă, agățat sus, pe perete, m-au luat în serios și mi-au cumpărat imediat un pian adevărat! Un "Düssendorfer", care printre mărcile de piane e un fel de Bentley al autotu­ris­melor și pe care fratele meu mai mare, care avea atunci 16 ani, l-a cărat, împreună cu prietenii săi, într-o căruță, până acasă. Așa a început cariera mea în muzică. Mă bucuram de noua mea pasiune, copil fiind, și nu știam mai nimic despre odiseea familiei mele, pentru că în anii 50, ani de teroare stalinistă, se vorbea puțin sau aproape deloc despre su­biec­tele acestea. O figură aparte a rămas pentru mine bu­nicul patern, care făcea comerț în Grecia, cu produse din nordul peninsulei, până la muntele Athos, și care a depus, ulterior, efor­turi uria­șe ca familia să ocupe un loc de cinste în co­munitatea satului bănățean în care se stabilise. Lucru care s-a și întâmplat, ca răs­pla­tă pentru marea vred­nicie de care a dat dovadă. Pe bunicul acesta, care trăise o viață în­tre greci, turci, bul­gari și evrei, eu nu l-am auzit nicio­dată descon­siderând pe cineva, în sensul vreunei discri­minări etnice. Nici măcar alun­garea lor din Grecia nu l-a făcut să vorbească urât des­pre greci, eu nu l-am auzit să spună vreodată vreo vor­bă urâtă sau să le poarte ranchiună. Această înțe­legere nobilă față de viață a făcut familia Șirli să su­praviețuiască vicisitu­dinilor istorice, această răbdare dincolo de fire a fost princi­pala calitate a oamenilor din neamul meu, ca și în­dărăt­nicia lor în a-și ține rangul, în a demons­tra că se pot realiza oriunde, în orice con­diții, cât de grele. Cu lecția a­ceasta în suflet și cu nostalgia co­pi­lăriei mele, am făcut, în 1978, mu­zica unui film dedicat grupului "Song", inspirată dintr-un cân­tec vechi, megleno­ro­mân, de dragoste, învățat la o mă­tușă a mea, pe care o auzeam cân­tându-l, când eram mic și mă jucam în preajma ei.

- Cu o descendență așa de no­bilă și puternică, cu un destin pe care ați avut curajul să îl forțați, părăsindu-vă țara, cu o carieră ar­tistică așa de efervescentă și cu un suflet care acceptă nostalgiile toam­nei, dacă ar fi să vă definiți, cine sun­teți, de fapt, maestre Vasile Șirli?

- Ceea ce sunt as­tăzi este rodul edu­ca­ției primite în școli ex­celente (Liceul de artă din Ti­mișoara și Con­ser­­va­torul de la Bucu­rești), dar și al ce­lei primite în familie, cum spuneam, o edu­cație a spiritului de supravie­țui­re, care este o abili­tate a nea­mu­lui meu de megle­no­­ro­mâni: mereu pe dru­muri, fie că se ocu­pau cu păstoritul și erau în transhumanță, fie că erau comercianți, ca stră­bunicii mei, și erau siliți să se adap­teze mereu al­tor locuri, altor moravuri, altor po­poare. Poate că un psi­hanalist, ascultându-mi muzica, ar spune că se vede că sunt un balcanic, în primul rând, dat fiind că pă­rinții mei sunt născuți în nordul Greciei, dar că trăiesc la Paris, și că lucrez într-un mediu corporatist ame­rican!!! Pentru colegii mei ame­ricani de la "Disney Resort" sunt un francez, pentru tot restul eu­ropenilor, în afară de francezi, sunt un american ce lu­crează la "Disney", numai pentru francezi sunt român dat dracului, pentru că le-am suflat o slujbă și o poziție așa de importantă. Cu toate aces­tea, ceea ce fac îmi adu­ce o imensă bucurie, pentru că la serviciu sunt în­conjurat de tineri, specialiști în ceea ce se numește "in­formatică mu­zicală", care "traduc" în acest limbaj compozițiile mele. Cola­bo­rez, în con­tinuare, și cu teatre din Ame­rica, prin "corespon­dență" electronică, via Internet, de aceea tot timpul învăț lucruri noi și mi se pare că toată această educație de care vă spu­neam este per­manentă, printr-o stra­tegie de adaptare la mediu. Iar legăturile acestea subtile, din planul ar­tistic, dar și din cel uman, de care v-am vorbit, cre­ea­ză emoție și îmi dau mie însumi încredere, forță, si­gu­ranță - iar asta, credeți-mă, nu e doar o iluzie. În felul acesta, bătrâ­nețea e - o simt! - foarte, foarte departe de mine!