Vasile Șirli este un celebru compozitor și producător muzical român. Până a emigra la Paris, în 1986, a semnat numeroase șlagăre de muzică ușoară, muzică de film și de teatru, dar și lucrări de muzică cultă. Provine dintr-o familie de meglenoromâni din nordul Greciei care, după peregrinări prin Cadrilater și Dobrogea românească, s-a stabilit în județul Timiș, la Variaș, unde s-a și născut viitorul compozitor. Înclinat de mic către muzică, Vasile a luat lecții de pian cu o profesoară de origine șvabă, iar apoi s-a înscris la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Timișoara, clasa de pian. În 1967, a fost admis la Conservatorul din București, unde i-a avut ca profesori pe Tudor Ciortea, Adrian Rațiu, Viorel Cosma, somități în domeniul compoziției și muzicologiei. După absolvirea Conservatorului, în 1972, devine redactor la Editura Muzicală, iar din 1980 până în 1984, este director artistic al casei de discuri, unică în țară la acea vreme, "Electrecord". În 1986, aflat într-o vizită în Franța, hotărăște să se stabilească acolo. Familia rămasă în țară este nevoită să suporte mari presiuni din partea autorităților vremii, până ce a reușit să se întregească (soția muzicianului, Adriana, doctor în muzicologie, și fiica lor, Ruxandra, violonistă). La Paris, Vasile Șirli a condus timp de patru ani un teatru particular și a făcut voluntariat cultural, pentru ca în 1990, să primească postul de director al departamentului muzical la Disneyland Resort Paris. După 1989, Vasile Șirli revine des în România, unde a semnat muzica mai multor spectacole, colaborând, în special, cu marele regizor de teatru Silviu Purcărete. La recenta sa venire în țară, ca invitat de onoare la Festivalul Național de Teatru "I.L. Caragiale", desfășurat recent la București, am avut ocazia de a-l întâlni și de a-i solicita un interviu.
Nostalgii bucureștene
- După biografia pe scurt făcută în introducerea interviului, vă propun să vorbim despre lucruri mai "personale", cum ar fi, de pildă, reîntâlnirile dvs. cu locurile pe care le-ați părăsit în urmă cu aproape 30 de ani. Să începem cu Bucureștiul. Cum regăsiți orașul în toamna aceasta târzie?
- Întotdeauna mi-am spus că revin mereu și mereu în țară pentru oameni, nu pentru locuri. Dar trebuie să mărturisesc că există o mare nostalgie pe care o am pentru București, inclusiv mirosul amărui de frunze uscate și foșnetul lor când sunt fărâmate sub tălpi, pe care la Paris nu le percep, pentru că frunzele uscate sunt acolo aspirate zi de zi de pe trotuare, de pe aleile din parcuri... Caut colțurile știute din București, cu dorința de a-mi regăsi urmele lăsate acum 30-40 de ani. Uneori sunt acolo, alteori nu le mai găsesc, pentru că locurile s-au schimbat, clădirile vechi s-au dărâmat, s-au construit altele noi, iar peste drumurile vechi s-au croit altele, în alte direcții. Eu cred în nostalgie. Este un extraordinar motor pentru starea de creativitate, cred chiar în melancolie, un sentiment care se "asortează" toamnei, în special, sentimente care generează gânduri și filosofii plăcute, de echilibru. Amintiri legate de anii de tinerețe. Era o anumită atmosferă atunci, ne simțeam toți ca într-un cocon în care ne creasem lumea noastră, o lume paralelă cu aceea a realității dure care ne înconjoară! Era altă lume, se adunau altfel apele, ne strângeam între noi, artiștii, intelectualii, ne știam, ne cunoșteam operele, ne prețuiam reciproc, iar solidaritatea aceasta crea pasarele, punți peste hăurile erorilor sistemului comunist, pe care reușeam să trecem, supraviețuind în aceste orizonturi - ale muzicii, arhitecturii, designului, scenografiei, artelor plastice, teatrului, literaturii etc. Eram foarte tineri, cu toții, era o efervescență creatoare și un farmec anume al întâlnirilor noastre, pentru că dincolo de preocupările fiecăruia, era plăcerea de a ne întâlni cu ceilalți, de a împărtăși din ceea ce aflasem, din ce citisem sau ascultasem. Acesta era "beneficiul" izolării noastre culturale, iar cei ce aveau posibilitatea să se informeze din surse "occidentale", puteau să găsească în asta o plăcere absolută, pe care să o și împărtășească cu ceilalți, pentru că aveam nevoie de conversație, de confruntarea care să te stimuleze creator. A fost o perioadă de complicitate, eram noi și "ceilalți", reprezentanții regimului. La Club A, unde ne aflăm acum (cu mulțumiri prof. univ. dr. Ioan Bogdan Lefter, care ne-a invitat aici), ca și la Casa de Cultură a studenților "Grigore Preoteasa", erau locuri de efervescență artistică. Aici, la clubul studenților de la Arhitectură, cânta în anii 70 Alexandru Andrieș, el însuși arhitect, la al cărui debut discografic am contribuit și eu, ca director la "Electrecord", prin supervizarea înregistrării primului său disc, "Interioare". Așadar, vorbim despre nostalgii ale vremurilor trecute, și îmi place să mă las, când și când, cuprins de ele, pentru că eu cred că aceste sentimente sunt stimulante pentru tot ceea ce ne propunem să facem. Chiar e bine ca, mergând înapoi pe firul amintirilor, să regăsim martori ai existenței noastre, fie că aceștia sunt o stradă, o casă, un copac bătrân. Iar pentru mine, majoritatea martorilor se găsesc aici, în București, deși stau de 30 de ani la Paris, unde am venit după ce am locuit 19 ani în București, iar asta după ce am stat 19 ani la Timișoara, locul copilăriei și adolescenței mele. După 19 ani de Franța, m-am întrebat ce-o să mai urmeze, și atunci am reînceput să vin mai des în țară. Dar, repet, vin mai mult pentru oameni, pentru prieteni, dar și pentru colaborările pe care le am în lumea teatrului, a filmului, a muzicii. Și chiar și pentru oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă. Foarte rar deschid televizorul, prefer spectacolul străzii și îl ascult cu atenție.
- Ce vă spune spectacolul străzii în Bucureștiul de acum?
- În urmă cu 10-12 ani ascultam strada, mă plimbam printre oameni și încercam să aflu ce-i preocupă. Auzeam foarte multe cuvinte urâte, vulgare, care poluau limba română, inclusiv copii care înjurau foarte aspru. Mi se părea cumplit, și mă bucur că astăzi lumea s-a mai schimbat, nu mai auzi asemenea lucruri, care îmi făceau inima să se strângă de tristețe. Cred că e, într-adevăr, o schimbare în bine în firea oamenilor și a lucrurilor, o reașezare a valorilor acolo unde trebuie să le fie locul, după ce au fost răsturnate și învălmășite pe toate palierele vieții sociale și, mai ales, politice. Acum, societatea românească e pe drumul cel bun, cel drept, iar românii sunt mai calmi, mai încrezători, iar dorința celor tineri de a se depăși este cu mult mai puternică, așa cum a demonstrat-o și alegerea noului președinte al țării. Sper ca ei să nu mai îngroașe rândurile diasporei în căutarea unui viitor fericit, ci să rămână aici, acasă, să construiască aici. Eu, chiar dacă am dobândit cetățenia franceză, sunt în continuare și cetățean român, și îmi pasă de ceea ce se întâmplă în țara mea.
Rețeta supremă: entuziasmul
- Poziția de director artistic al acestui imens construct cultural care e rețeaua de distracții "Disneyland" din Paris vă solicită, cu siguranță, enorm. Mi-ați mărturisit că faceți totul cu o uriașă bucurie. Ce vă ține în formă?
- Entuziasmul! Le spun și colegilor mai tineri, atunci când îi văd blazați, plictisiți prea devreme: "Entuziasmați-vă! Creați singuri acea magie care te pune în scenă, ca să ai o motivație pentru întreaga zi, începând cu momentul în care te ridici, dimineața, din pat, când mergi să cumperi ziarul sau croissantul pentru cafea. Și chiar dacă nu este reală, întotdeauna inventează tu această magie, în anumite momente din viață, pentru a-ți regăsi forțele. Trebuie, altfel ești pierdut! Știu că sunt o mulțime de oameni singuri. Singurătatea este uneori o alegere, alteori, o obligație, dar în ambele cazuri trebuie asumată. Dacă ai puterea de a te ridica și de a vedea soarele răsărind pentru încă o zi, în afara faptului că ești întreg, viu, sănătos, total sau parțial, trebuie să-ți dai sens singur zilelor tale, să te valorizezi cu mai multă seriozitate. Eu cred în asta, și sunt fericit pentru zilele în care am ceva de făcut!
- Cum arată priveliștea existenței dvs. pariziene? Ce vedeți dimineața când deschideți fereastra?
- E o vedere foarte frumoasă, în apartamentul din Paris. La o sută de metri este Louvre-ul, iar când merg la casa de la țară, văd o vale înverzită și o coamă de pădure îndepărtată... Am o căsuță la câteva zeci de kilometri de Paris, pe care am cumpărat-o anume pentru ceea ce se vede pe fereastră. E o bucurie să mă ocup de grădină, să tai iarba, crengile, să adun frunzele uscate, dar și să meșteresc în casă, de aceea, când am un pic de timp liber, fug acolo! Compun și muzică, în paralel, și așa, totul se echilibrează... Întotdeauna e bine să îți găsești în tine însuți resursele de putere pentru a merge mai departe. Nu poți conta întotdeauna pe ajutorul altora. Eu sunt unul dintre cei care au fost foarte mult ajutați, pot să spun că am fost un norocos, mai ales când am ajuns în Franța și mă aflam, la momentul acela, în fața unui nou început!...
Marile bucurii: prietenii și familia
- V-au ajutat prietenii? Famili
a?
- Prietenia e o mare bucurie, iar prietenii, din aceia apropiați sufletului meu, sunt minunați. Dintre cei cu care mă îngemănez la minte, am câțiva, foarte prețioși (regizorul Silviu Purcărete, cu care am colaborat și la ultimul lui film, "Undeva, la Palilula", pictorul Ștefan Câlția, a cărui extraordinară expoziție am văzut-o de curând, la Timișoara). Cu ei nu trebuie să vorbesc prea mult: e de-ajuns o idee, ca să scăpărăm, e de-ajuns un schimb de priviri, ca să ne "simțim" unul pe celălalt... Suntem prieteni vechi și ne știm foarte bine, iar atunci nu e nevoie de foarte multe cuvinte. Iar familia este esențială, este un echilibru! Am fost un mare norocos și aici, vorbind de familie, în general, nu numai de soția și de fiica mea, ci și de familia mare, de părinții, unchii, verii mei, un neam mare, strașnic, de meglenoromâni emigrați din Grecia, trecând prin Cadrilater, stabiliți în Dobrogea și apoi în Banat, la Timișoara. În această mare familie există toate meseriile și există un panel de atitudini foarte diferite, este un univers absolut extraordinar, în mijlocul căruia am crescut, am fost educat și m-am format. Și cred în conceptul acesta, de mare familie, de neam, de clan, cred și îl cultiv în continuare. Legăturile noastre sunt foarte strânse, chiar dacă eu am plecat departe, iar unii dintre veri sunt tocmai peste Ocean. Ne simțim aproape nu numai când vorbim la telefon, ci și când, de ziua morților sau a "Moșilor", aprindem o lumânare pentru lumina celor duși dintre noi.
Pianul din căruța cu cai
- Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat în familie? Rădăcinile dvs. străvechi, de români megleniți, v-au dat o identitate specifică și în muzica pe care ați făcut-o?
- Copilăria mea la Variaș a fost ca într-o poveste de Ion Creangă. Aveam vecini sârbi, șvabi, unguri, ucraineni deportați, între care familia mea, venită din Dobrogea, din Tulcea, cu doi cai și o căruță, s-a integrat rapid, muncind pe rupte și făcându-și repede o stare, cumpărându-și case și pământ. Eram copilul alintat al familiei, pentru că eram blond, cu ochii mari, și plângeam repede, așa că atunci când le-am spus că eu vreau să cânt ca și copiii din Corul Radio, pe care-l auzisem la difuzorul din casă, agățat sus, pe perete, m-au luat în serios și mi-au cumpărat imediat un pian adevărat! Un "Düssendorfer", care printre mărcile de piane e un fel de Bentley al autoturismelor și pe care fratele meu mai mare, care avea atunci 16 ani, l-a cărat, împreună cu prietenii săi, într-o căruță, până acasă. Așa a început cariera mea în muzică. Mă bucuram de noua mea pasiune, copil fiind, și nu știam mai nimic despre odiseea familiei mele, pentru că în anii 50, ani de teroare stalinistă, se vorbea puțin sau aproape deloc despre subiectele acestea. O figură aparte a rămas pentru mine bunicul patern, care făcea comerț în Grecia, cu produse din nordul peninsulei, până la muntele Athos, și care a depus, ulterior, eforturi uriașe ca familia să ocupe un loc de cinste în comunitatea satului bănățean în care se stabilise. Lucru care s-a și întâmplat, ca răsplată pentru marea vrednicie de care a dat dovadă. Pe bunicul acesta, care trăise o viață între greci, turci, bulgari și evrei, eu nu l-am auzit niciodată desconsiderând pe cineva, în sensul vreunei discriminări etnice. Nici măcar alungarea lor din Grecia nu l-a făcut să vorbească urât despre greci, eu nu l-am auzit să spună vreodată vreo vorbă urâtă sau să le poarte ranchiună. Această înțelegere nobilă față de viață a făcut familia Șirli să supraviețuiască vicisitudinilor istorice, această răbdare dincolo de fire a fost principala calitate a oamenilor din neamul meu, ca și îndărătnicia lor în a-și ține rangul, în a demonstra că se pot realiza oriunde, în orice condiții, cât de grele. Cu lecția aceasta în suflet și cu nostalgia copilăriei mele, am făcut, în 1978, muzica unui film dedicat grupului "Song", inspirată dintr-un cântec vechi, meglenoromân, de dragoste, învățat la o mătușă a mea, pe care o auzeam cântându-l, când eram mic și mă jucam în preajma ei.
- Cu o descendență așa de nobilă și puternică, cu un destin pe care ați avut curajul să îl forțați, părăsindu-vă țara, cu o carieră artistică așa de efervescentă și cu un suflet care acceptă nostalgiile toamnei, dacă ar fi să vă definiți, cine sunteți, de fapt, maestre Vasile Șirli?
- Ceea ce sunt astăzi este rodul educației primite în școli excelente (Liceul de artă din Timișoara și Conservatorul de la București), dar și al celei primite în familie, cum spuneam, o educație a spiritului de supraviețuire, care este o abilitate a neamului meu de meglenoromâni: mereu pe drumuri, fie că se ocupau cu păstoritul și erau în transhumanță, fie că erau comercianți, ca străbunicii mei, și erau siliți să se adapteze mereu altor locuri, altor moravuri, altor popoare. Poate că un psihanalist, ascultându-mi muzica, ar spune că se vede că sunt un balcanic, în primul rând, dat fiind că părinții mei sunt născuți în nordul Greciei, dar că trăiesc la Paris, și că lucrez într-un mediu corporatist american!!! Pentru colegii mei americani de la "Disney Resort" sunt un francez, pentru tot restul europenilor, în afară de francezi, sunt un american ce lucrează la "Disney", numai pentru francezi sunt român dat dracului, pentru că le-am suflat o slujbă și o poziție așa de importantă. Cu toate acestea, ceea ce fac îmi aduce o imensă bucurie, pentru că la serviciu sunt înconjurat de tineri, specialiști în ceea ce se numește "informatică muzicală", care "traduc" în acest limbaj compozițiile mele. Colaborez, în continuare, și cu teatre din America, prin "corespondență" electronică, via Internet, de aceea tot timpul învăț lucruri noi și mi se pare că toată această educație de care vă spuneam este permanentă, printr-o strategie de adaptare la mediu. Iar legăturile acestea subtile, din planul artistic, dar și din cel uman, de care v-am vorbit, creează emoție și îmi dau mie însumi încredere, forță, siguranță - iar asta, credeți-mă, nu e doar o iluzie. În felul acesta, bătrânețea e - o simt! - foarte, foarte departe de mine!