Festivalul Naţional de Teatru

Ediţia - 24 octombrie - 2 noiembrie 2014

...Un eveniment de anvergură naţională, me­nit să aducă în atenţia marelui public va­lorile de primă mână ale Teatrului româ­nesc. El a cuprins spectacole - selec­ţio­nate din toată ţara -, expoziţii, lansări de carte, teatru radiofonic, con­ferinţe, Atelier, teatru naţional de televiziune, ver­nisaje, un recital excepţional sus­ţi­nut de Ion Cara­mitru şi Adrian Naidin. Pe scurt, "Cea mai im­por­tantă vitrină a fenomenului teatral românesc" (ca să citez din remarcabila mapă de presă care ni s-a oferit de către organizatori) şi care a în­sem­nat (voi da aici doar câteva cifre): 44 de spec­tacole, 83 de repre­zentaţii, un spectacol din străi­nătate, 13 spectacole în cadrul secţiunii "Maeştri", 3 expoziţii dedicate marilor personalităţi ale scenei, 24.000 de spectatori aşteptaţi (cu loc!). Acest... "tumult" cultural a fost or­ganizat de UNITER, în co­la­borare cu Ministerul Culturii, Primăria muni­ci­piului Bucureşti şi Arcub. Iar sufletul acestei realizări im­pre­sionante a fost com­pus din: Marina Constan­ti­nescu, selecţionerul şi di­rectorul artistic al FNT, Aura Corbeanu, director exe­cutiv, şi minunatele angajate ale UNITER, precum şi vreo 200 de voluntari...
Cum nimeni nu-i ubicuu pe lumea asta, cum ni­meni nu poate fi peste tot în acelaşi timp, voi con­semna, în cele ce urmează, doar câteva evenimente teatrale, la care am avut privilegiul să particip.
O să încep cu spectacolul "West Side Story", prima producţie a Festivalului naţional de teatru - un spectacol în regia lui Răzvan Mazilu şi costume Doina Levintza, cu participarea extraordinară a Orchestrei Naţionale de Tineret. Direcţia muzicală: Gabriel Bebeşelea. O distribuţie numeroasă ce cu­prinde tineri actori (ei cântă, ei dansează), dar şi ac­tori consacraţi ai teatrului Odeon - Constantin Co­jo­caru, Ionel Mihăilescu, Mircea Constantinescu, Ist­van Teglass. Dansează: Răzvan Mazilu şi Judith State.
Recunosc, am pornit cu oarecare îndoială spre acest spectacol. În mintea mea mai existau fulguraţii din celebrul musical filmat, "West Side Story", în re­gia lui Robert Wise, cu o distribuţie celebră, în frunte cu Natalie Wood, George Chakiris şi Rita Moreno. Şi care câştigase vreo 10 premii Oscar, distribuite pe mai multe categorii. Ei bine, spre deosebire de filmul american, spectacolul bucureştean având aceeaşi poveste, "inspirată după Romeo şi Julieta de Shakespeare", dăruită cu aceeaşi superbă muzică, semnată de Leonard Bernstein, te inundă cu o neaş­teptată energie! "Am muncit pe rupte la acest spec­ta­col, de dimineaţa până noaptea târziu, în subso­lurile teatrului Odeon. Practic, toată vara! Mi-am do­rit să fie spectacolul unei generaţii tinere. Este noua generaţie de actori totali. În spectacolul nostru, ce-i drept, plin de violenţă, se află toate visele, spe­ranţele lor, nevoia de iubire, pofta de viaţă, ambiţia de a cuceri lumea. Da, am «în­drăz­nit», am vrut să «atac» a­ceas­tă piesă - eu cred în «mu­si­cal», ca gen major în «zestrea» Teatrului. Şi mai cred că trebuie să ne adaptăm unor provocări artistice majore. Istoria vine şi revine. Problemele tinerilor sunt aceleaşi. Puşi în faţa spec­ta­co­lului lumii dezlăn­ţu­ite, ei trebuie să aleagă între bine şi rău, între iubire şi ură, între viaţă şi moarte. Violenţă e peste tot. Numai că în zilele noastre, ea a luat proporţii înfricoşătoare. Priviţi ştirile de la televizor". Da, are dreptate Ma­zilu! Şi a avut dreptate, "înhă­mându-se" la acest "workshop". E un mare succes! De­sigur, vocile tinerilor, fru­moa­se, puternice, ar mai trebui "şle­fuite" puţin, dan­satorii (aceiaşi actori), domoliţi în unele mo­mente de "maestrul" lor. Totuşi, în ciuda unor scene de o aspră violenţă, spectacolul lui Răzvan Mazilu te umple de o proaspătă energie, semn că tinerii noştri ar mai putea schimba lu­mea. Bravo!
Într-altă zi, o zi urâtă, cu ploaie mohorâtă, am dorit să văd neapărat expoziţia "Doina Le­vintza: Costumul de teatru. De la schiţă la miracol". Ea se află în foaierul de la Sala mică a Teatrului Naţional - aripa foarte nouă. Ei bine, "Mi­racolul" s-a produs pentru mine încă de la intrarea în holul vast care găzduia expoziţia. Încă de când m-au orbit, venite parcă de de­parte, luminile roşii care se îm­ple­teau ca o coroană vie dea­supra costumelor de teatru create de Doina Levintza. Expuse într-o or­ganizare anume gândită de ar­tis­tă, într-un spaţiu vast şi parcă, to­tuşi, intim, într-un fel de "nişă" rotundă, costumele Doinei Le­vintza aureolate de acea lumină purpurie, păreau să fie chiar ini­ma creatoarei lor. Costumele as­tea nu pot fi descrise. Ele trebuie văzute, "respirate" odată cu at­mos­fera ce le înconjoară. Cea crea­tă din spectacolele pe care le-au înnobilat cu prezenţa lor, dând înţelesuri noi personajelor pe care le-au îm­bră­cat... La fel se în­tâmplă şi cu magnificul ALBUM. Un album de o eleganţă grafică excepţională, care însoţeşte această glorioasă expo­ziţie. El se alcătuieşte din fotografii realizate de elita fo­tografilor de gen, fotografii ce reprezintă cre­aţiile Doinei, încă de la începuturile carierei sale (imagini în alb-negru), care cedează locul apoi somptuo­aselor fotografii color din somp­tu­oasele spec­tacole de teatru realizate de ea, cu cei mai mari regizori ai teatrului românesc. ALBUMUL nu poate fi povestit. El trebuie văzut. El trebuie avut în biblioteca noastră de suflet.

- Care dintre costumele expuse aici îţi este cel mai drag, dragă Doina?, o întreb.

- Toate personajele pe care le-am îmbrăcat m-au inspirat, toate au povestea lor... aşa că n-aş putea să aleg între ele.

- Mă uit la mâinile tale, Doina, şi le văd tare muncite...

- Păi, da, sunt muncite, pentru că eu pun mâna pe materialele alese de mine, le pipăi, le croiesc. Un scenograf trebuie să simtă mate­ria­lul textil, să verifice croiul, să vadă cum "ca­de".
Artist de geniu, Doina Levintza are un nu­măr impresionant de premii naţionale şi in­ter­na­ţionale. A fost decorată de guvernul preşe­dintelui Franţei, François Mitterand, şi a fost aleasă de trei ori consecutiv ca furnizor al Casei Regale a Ro­mâniei...
Singurul spectacol de peste hotare invitat să par­ticipe la FNT a fost "Donka - o scrisoare că­tre Ce­hov". Textul şi regia: Daniele Finzi Pasca, o pro­duc­ţie a Companiei Finzi Pasca din Elveţia şi a Festi­valului Internaţional de teatru Cehov (co­producător Theatre Vidy-Lausanne).Când acest spectacol a avut premiera la "Mossoviet Theatre" din Moscova, săptămânalul britanic "The Stage" l-a considerat "The greatest moment of the Year 2012". Nu ştiu dacă şi la noi el a fost socotit cel mai bun moment teatral al anului 2014. A fost însă un spectacol uluitor, ne-mai-văzut pe la noi, pe vreo scenă, vreodată. Auto­rul şi-a dorit să creeze în inima spec­ta­torului o "stare de iluminare". Cred că i-a reuşit această tentativă şi în ca­zul spectatorilor de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Cu toţii am urmărit, cu gura căscată, acest spectacol mirific, unic în felul său, creat de un artist care spune despre sine: "M-am decis să-l dezvălui pe Cehov plecând de la de­talii, de la lucrurile particulare din via­ţa şi din paginile sale, şi nu numai. M-am gândit să dau formă tăcerilor conţinute în jurnalele şi notele sale şi să creez imagini plecând de la adno­tările sale. Provin dintr-un teatru profund impregnat de limbajul clovnilor, al jonglerilor, de magica şi delicata lume a acrobaţilor. Aşa îl voi povesti pe Cehov; pentru asta, mă voi înconjura de aceiaşi complici dintotdeauna, creatori cu care am colaborat de-a lungul anilor şi cu care împărtăşesc nu numai o estetică şi un mod de gân­dire cu privire la teatru, ci, mai degrabă, o pasiune pentru protejarea lumii noastre imaginare". Aşa şi-a dorit din toată inimaautorul spectacolului, şi poate că din inima lui au ţâşnit acele imagini ului­toa­re, cu mult alb, cu mult albastru şi cu roşu (de cu­loa­rea sângelui), cu lumină de soare şi de lună, cu umbre ame­­ninţătoare, cenuşii şi negre, în care clovni "de­cadenţi", muzicieni aiuriţi, acrobaţi fragili, plu­tind pe frânghii răsucite, gata-gata să-şi rupă gâtul, fete splendide, suspendate pe leagăne înalte, ho­hotind uşor, în clinchete de argint, asigurându-ne că lumea e frumoasă, în care bulgării de gheaţă, aruncaţi prin­tre oameni, se topesc la lumina soarelui etern. Toate astea acompaniate de o muzică veselă, ruseas­că, de acordeon, de coruri năucitoare, ba chiar şi de muzică sim­fonică! Trăiască Imaginarul! - ne spune Daniele Finzi Pasca. Iar noi îi dăm dreptate. Ima­ginarul lui, ima­ginarul nostru - care trebuie protejat cu străş­nicie - ne ajută să plutim, uneori, cu voioşie, deasupra unei lumi urâte în care războaiele se tot înmulţesc, în care violenţa pare să devină un mod de a fi...