MONICA ANGHEL - "Sunt un om solar!"

Numele bucuriei: Aviv

- Sunt o fană Europa FM şi am fost surprinsă în mod neplăcut când vocea ta, aşa de specială, a dispărut din emisiunea de dimineaţă a postului. Apoi ai dispărut şi din "Serviciul român de co­me­die", unde făceai să explodeze e­cra­­nul, cu râsul tău. Ce s-a în­tâm­plat? Te-a supărat cineva, sau vrei să iei o "pauză de viaţă"?

- Nu s-a întâmplat nimic spec­taculos, nu e vorba de neînţelegeri, mi-au expirat contractele, iar acest lucru s-a întâmplat într-un moment cât se poate de nimerit. Chiar mă bucur că am încheiat colaborarea cu radioul, pentru că acum, mai mult ca niciodată, simţeam nevoia unui pro­gram mai lejer. Oamenii cu care am lucrat timp de şapte ani la Europa FM sunt nişte comori: Cristina Ze­gheru, Marius Furdui, Bogdan Miu - îmi sunt foarte dragi, am rămas pri­eteni pentru totdeauna cu ei, le da­torez noua meserie pe care am în­văţat-o, aceea de om de radio. Dar, re­pet, mă bucur din suflet că s-a ter­minat. Sunt două motive mari: primul este Aviv, bă­iatul meu, care are acum patru ani, şi nevoia lui de a o avea pe mama alături a crescut foarte mult. Al doi­lea motiv este muzica - prima şi cea mai mare pasiune a vieţii mele, pe care am neglijat-o în ultima vreme şi faţă de care intenţionez să mă revanşez cât pot de mult. În ordinea importanţei, familia este me­reu pe locul întâi, iar Aviv e vârful de lance. Nimic nu este mai important în lumea aceasta decât copiii, lucru de care nu-ţi dai cu adevărat seama decât în mo­mentul în care devii părinte. Cel puţin eu, ca ma­mă, trăiesc un sentiment aproape dureros de iubire faţă de copilul meu. Mi-e dor de el şi când e în ca­mera alăturată, ceva foarte greu de descris. Cât a fost Aviv mai mititel, a stat mult cu părinţii mei, cu soţul meu care m-a ajutat enorm. Zi de zi, la cinci dimineaţa, eu mă trezeam ca să merg la radio, îţi dai seama că aveam nevoie de tot ajutorul din lume. Acum, însă, e vremea întrebărilor, a cu­riozităţilor, a începutului cunoaşterii, şi simt că are nevoie de mine sută la sută. Îmi doresc să aibă o copilărie fru­moasă, liberă, cât mai aproape de na­tu­ră, de ani­male, să vadă multe locuri noi. Mergem la înot, la echi­taţie.Până acum un an, când am în­călecat prima dată un cal, îmi era teamă de aceste ani­male. Fru­moase, maiestuoase, dar parcă prea mari. Ei bine, m-am îndrăgostit de ei. Du­pă prima în­cercare, s-a instalat o dragoste nemăr­gi­nită între mine şi cai, iar acum călăresc zil­nic. Poate doar câte o ploaie să mă oprească, altfel nu ratez nicio ocazie. Caii au o energie pozitivă extraordinară, sunt do­cili şi darnici. Eu chiar simt cum mă re­laxez în prezenţa lor, au o putere incre­dibilă asupra mea, îmi alungă, pur şi simplu, grijile. Au capacitatea aceasta, de a prelua starea ta mai proastă şi de a-ţi da înapoi voie bună. Şi să vezi ce fericire şi pe Aviv când se urcă pe cal! Întreaga noas­tră familie încercăm să fim cât mai mult timp în natură. Am făcut-o mereu, dar parcă acum, mai mult ca niciodată. Am ajuns la concluzia că evoluţia tehno­logică este o mare involuţie a omenirii, de fapt. Tehnologia ne-a îndepărtat de natură, ne-a îndepărtat de semeni, ne-a îndepărtat de noi înşine. Trăim nişte vremuri foarte periculoase, iar dacă nu ne regăsim repede echilibrul şi armonia cu natura, riscăm să devenim nişte maşini, perfect adaptate să funcţioneze, dar perfect sălbăticite şi lipsite de sen­ti­mente. Mă în­grozesc când văd prin parcuri, prin vacanţe, copii încă în că­ru­cioare, dar care mânuiesc deja cu mare abilitate tele­foanele şi tabletele părin­ţilor. Copii trişti şi încrun­taţi. Dacă în loc de tabletă, i s-ar da co­pilului un băţ şi un pumn de nisip, să vezi ce fericit ar fi! Se va ju­ca, va crea ceva, va adu­na alţi copii în jur cu ca­re să se joace.

Artista din curtea cu păsări

- Copilăria ta a fost cu beţe şi cu nisip?

- Oh, eu am avut o copilărie foarte fru­moa­să şi relaxată. Copiii de azi par că-şi fac griji de foarte timpuriu, ceea ce eu nu ţin minte să fi fă­cut. Am crescut într-o curte foarte frumoasă, plină de flori şi de ani­male. Am avut câini, gă­ini, cocoşi, tot ce se gă­seşte într-o gospodărie, am crescut iu­bind aceste animale, în­grijindu-le, împărţind cu ele bucata mea de pâine. Mă jucam cu fratele meu, cu copiii de pe stradă, dar şi cu dăl­ţile de sculptor ale lui tata. Asta a cam dus la acci­dente, tăieturi pe mâini. De-ale copilăriei... Am fost liberă, am râs, am alergat, m-am jucat cu părinţii mei, am dansat, am cântat, am co­pilărit, în adevă­ra­tul sens al cuvântului. Ieşeam mult în natură, pă­rin­ţii ne învă­ţau (pe mine şi pe Alexandru, fratele meu) tainele ei, ne povesteau despre plante, despre muş­chiul care creşte pe copaci, despre păsări, despre ciuperci, alea bune, alea rele. Tocmai de aceea spun că a trăi şi, mai ales, a copi­lări în contact cu natura este o minune. Asta încerc să fac eu azi cu fiul meu, pentru că şi eu tot în Bucu­reşti am crescut, dar asta nu m-a împiedicat să am contact permanent cu na­tura.

- Tot în joacă ţi-ai descoperit şi vocea ta mi­nunată?

- Da, chiar da! Aveam patru sau cinci ani. Eram în curte. La vremea aceea, dădeau la televizor un desen animat, cu Heidi, fetiţa munţilor, care avea pe generic o melodie ce-mi plăcea foarte mult. Ei bine, am învăţat melodia şi o cântam prin curte, până când m-a auzit mama. Eu habar n-aveam ce-i cu mine, nu am avut eu revelaţia vreunui talent, dar mama şi-a dat imediat seama că aveam glas şi a început să mă dea la tot felul de cercuri, de ore de muzică. Da, m-au sprijinit permanent părinţii, chiar m-au încurajat către meseria de artist - să zic aşa -, asta, şi pentru că am norocul să mă trag dintr-o fa­milie de artişti. Tata este sculptor, mama e designer, fratele meu a terminat Arte plastice, iar bunicul meu, Gheorghe Popa (tatăl mamei), a fost sculptor, unul foarte apreciat, chiar l-a avut elev pentru o perioadă pe Majestatea Sa, Regele Mihai. Aşadar, nu aveam cum să nu fiu susţinută de familie. Iar eu am fost un copil bun, ascultător. Cred că încă mai sunt. (Râde) Şi azi ţin seama de sfaturile lor, vorbim foarte mult, fac tot posibilul să nu-i supăr, să le fac bucurii.

- Şi actoria? Prima ta scenă a fost tot curtea?

- Nu, cu actoria a fost o întâmplare. Eram în America, cu Toni Grecu şi băieţii din grupul Di­vertis. Eram prieteni, mă cooptaseră în grup şi mie îmi plăcea. Stând la o cafea, Toni m-a întrebat de ce nu iau mai în serios treaba asta şi nu fac actorie. M-a intrigat propunerea lui, mi-am dat seama că mi-ar plăcea foarte mult, aşa că am început pregătirile cu Gelu Colceag. Şi am intrat la facultate. Aşadar, de la glume şi scheciuri între prieteni, încet, încet, am luat-o tot mai în serios.

Cu inima deschisă

- Cariera ta artistică a avut o evoluţie cumva ciudată. Ai făcut radio, televiziune şi teatru, deşi celebritatea ţi-ai câştigat-o prin muzică. Eşti marea voce a României. Cum se poate renunţa la un asemenea dar ceresc?

- După cum îţi spuneam, în momentul de faţă sunt liberă de orice fel de contract, aşadar, mă pot ocupa doar de muzică. Şi, Doamne, ce dor îmi era de ea! Mi-e foarte bine când cânt. Da, cred că acesta este termenul, chiar mi-e bine când cânt. Îmi place să fac multe lucruri, pot să le fac, am avut perioade lungi în care am făcut televiziune, radio şi mi-a plăcut. Dar eu, de fapt, nu am încetat niciodată să cânt, doar că am făcut-o sporadic. Când eram in­vitată la vreun concert în oraşe îndepărtate de Bucureşti, nu puteam să merg, pentru că în fie­ca­re dimineaţă, la prima oră, trebuia să fiu la ra­dio. Multe concerte a trebuit să refuz din ca­uza contractelor pe care le aveam. Acum, gata! Am reluat prietenia cu muzica, prin a le închina un imn... cailor. Chiar aşa! O bună prietenă de-a mea din Bucovina, de la Horodnicu de Sus, are o herghelie care se nu­meş­te Cai de legen­dă. Ea mi-a recitat într-o sea­ră nişte versuri mi­nu­nate scrise de ea des­pre cai. Mi-au plăcut foarte mult. Am vorbit cu An­drei Tudor şi am lucrat împreună la o piesă, por­nind de la cai şi de la versurile Rodi­căi Nichi­foriuc. Aşa de fru­mos se pot întâmpla lucrurile în viaţă, când te bucuri de ea, când trăieşti fără încrâncenare, când îţi urmezi visu­rile şi te bucuri de fiecare clipă pe ca­re ţi-o îngă­duie Dumnezeu pe pământ. Te întâl­neşti cu oameni mi­nu­naţi, ai experienţe unice, ţi se în­tâmplă lucruri ex­traordinare, numai pentru că ai ini­ma deschisă, pen­tru că ai spiritul liber să le pri­meşti.

Cer senin

- Ai un tonus vital foarte bun, eşti plină de energie, arăţi minunat. Care e secretul acestei stări de graţie în ca­re te afli?

- Nu am un se­­cret anume. Eu mă bucur de vârs­­ta mea. Nu voi avea niciodată pro­­­ble­ma aceas­ta. Mă bucur că mai îm­pli­nesc câ­te un an. Asta, du­pă mi­ne, în­seamnă că tră­­iesc, că mai am un an în care m-am bucu­rat de aceas­tă minune dum­ne­ze­iască: via­ţa. Văd câteodată oameni de-a dreptul cătrăniţi că îmbătrâ­nesc, au lehamite faţă de viaţă, ceea ce mi se pare foarte grav. De aceea sunt unii care îm­bă­trânesc urât şi alţii frumos. Şi nu este vorba despre câte riduri faci şi cât de tare de doare spatele, este vorba de dra­gostea de viaţă, de bucuria pe care o ai că trăieşti, că iubeşti, că vezi lucruri noi în fie­care zi, că ţi se în­tâmplă lucruri incre­di­bile, că ai o familie, co­­pii, căţei, găini, ori­ce... Doamne, să tră­ieşti este bucuria su­pre­mă! Iar eu trăiesc, deci sunt feri­cită. Dar ferici­rea, pen­tru mine, în­seamnă şi echi­libru. Ca să fii un om echi­librat, trebuie să fii un om îm­păcat, li­niş­tit, dar care se mani­festă, care face lucruri în care cre­de. Nu ştiu alt­­fel cum să ex­plic sta­rea de bine pe care o tră­iesc. Îmi asum tot ceea ce mi se în­tâmplă, nu mă compar cu ni­meni. Sunt în com­pe­­tiţie numai şi numai cu mine. Nu mă intere­sea­­ză deloc ce fac cei­lalţi. Spui că arăt bine. Arăt bine faţă de cine? Tot faţă de mine, nu? Dacă ţi se pare că acum arăt mai bine decât altă­dată, aşa o fi, poate pentru că sunt fericită, pentru că am o familie unită, pen­tru că suntem în armo­nie şi ne iubim foarte mult. Nu am nicio datorie în faţa nimănui, nici materială, nici morală. Un lucru foarte important. Sunt un om liber şi împăcat. Nici­decum resemnat, acesta ar fi chiar un pericol. Am un tonus bun tocmai pentru că iau lucrurile aşa cum sunt. Nu ştiu de ce ţine să poţi face asta. De fire, deeducaţie, de exemple bune? La mine cred că ele au existat.

- Întrebare de final... E toamnă, plouă, ai şi tu melancolii?

- Nuuuu! De­loc! Nu-mi pla­ce ploaia, nu-mi dă niciun senti­ment de­cât cel de frus­tra­re că nu pot ie­şi afară, că nu pot că­lări, că nu mă pot ju­­ca cu Aviv în curte. Nicio me­­­­lan­­­colie! Îmi plac vese­lia, soa­­re­le, îmi plac oa­me­­nii. Ploaia, aşa bună cum e ea, îmi în­gră­deşte bucu­riile acestea. Sunt un om solar!