...Un eveniment de anvergură națională, menit să aducă în atenția marelui public valorile de primă mână ale Teatrului românesc. El a cuprins spectacole - selecționate din toată țara -, expoziții, lansări de carte, teatru radiofonic, conferințe, Atelier, teatru național de televiziune, vernisaje, un recital excepțional susținut de Ion Caramitru și Adrian Naidin. Pe scurt, "Cea mai importantă vitrină a fenomenului teatral românesc" (ca să citez din remarcabila mapă de presă care ni s-a oferit de către organizatori) și care a însemnat (voi da aici doar câteva cifre): 44 de spectacole, 83 de reprezentații, un spectacol din străinătate, 13 spectacole în cadrul secțiunii "Maeștri", 3 expoziții dedicate marilor personalități ale scenei, 24.000 de spectatori așteptați (cu loc!). Acest... "tumult" cultural a fost organizat de UNITER, în colaborare cu Ministerul Culturii, Primăria municipiului București și Arcub. Iar sufletul acestei realizări impresionante a fost compus din: Marina Constantinescu, selecționerul și directorul artistic al FNT, Aura Corbeanu, director executiv, și minunatele angajate ale UNITER, precum și vreo 200 de voluntari...
Cum nimeni nu-i ubicuu pe lumea asta, cum nimeni nu poate fi peste tot în același timp, voi consemna, în cele ce urmează, doar câteva evenimente teatrale, la care am avut privilegiul să particip.
O să încep cu spectacolul "West Side Story", prima producție a Festivalului național de teatru - un spectacol în regia lui Răzvan Mazilu și costume Doina Levintza, cu participarea extraordinară a Orchestrei Naționale de Tineret. Direcția muzicală: Gabriel Bebeșelea. O distribuție numeroasă ce cuprinde tineri actori (ei cântă, ei dansează), dar și actori consacrați ai teatrului Odeon - Constantin Cojocaru, Ionel Mihăilescu, Mircea Constantinescu, Istvan Teglass. Dansează: Răzvan Mazilu și Judith State.
Recunosc, am pornit cu oarecare îndoială spre acest spectacol. În mintea mea mai existau fulgurații din celebrul musical filmat, "West Side Story", în regia lui Robert Wise, cu o distribuție celebră, în frunte cu Natalie Wood, George Chakiris și Rita Moreno. Și care câștigase vreo 10 premii Oscar, distribuite pe mai multe categorii. Ei bine, spre deosebire de filmul american, spectacolul bucureștean având aceeași poveste, "inspirată după Romeo și Julieta de Shakespeare", dăruită cu aceeași superbă muzică, semnată de Leonard Bernstein, te inundă cu o neașteptată energie! "Am muncit pe rupte la acest spectacol, de dimineața până noaptea târziu, în subsolurile teatrului Odeon. Practic, toată vara! Mi-am dorit să fie spectacolul unei generații tinere. Este noua generație de actori totali. În spectacolul nostru, ce-i drept, plin de violență, se află toate visele, speranțele lor, nevoia de iubire, pofta de viață, ambiția de a cuceri lumea. Da, am «îndrăznit», am vrut să «atac» această piesă - eu cred în «musical», ca gen major în «zestrea» Teatrului. Și mai cred că trebuie să ne adaptăm unor provocări artistice majore. Istoria vine și revine. Problemele tinerilor sunt aceleași. Puși în fața spectacolului lumii dezlănțuite, ei trebuie să aleagă între bine și rău, între iubire și ură, între viață și moarte. Violență e peste tot. Numai că în zilele noastre, ea a luat proporții înfricoșătoare. Priviți știrile de la televizor". Da, are dreptate Mazilu! Și a avut dreptate, "înhămându-se" la acest "workshop". E un mare succes! Desigur, vocile tinerilor, frumoase, puternice, ar mai trebui "șlefuite" puțin, dansatorii (aceiași actori), domoliți în unele momente de "maestrul" lor. Totuși, în ciuda unor scene de o aspră violență, spectacolul lui Răzvan Mazilu te umple de o proaspătă energie, semn că tinerii noștri ar mai putea schimba lumea. Bravo!
Într-altă zi, o zi urâtă, cu ploaie mohorâtă, am dorit să văd neapărat expoziția "Doina Levintza: Costumul de teatru. De la schiță la miracol". Ea se află în foaierul de la Sala mică a Teatrului Național - aripa foarte nouă. Ei bine, "Miracolul" s-a produs pentru mine încă de la intrarea în holul vast care găzduia expoziția. Încă de când m-au orbit, venite parcă de departe, luminile roșii care se împleteau ca o coroană vie deasupra costumelor de teatru create de Doina Levintza. Expuse într-o organizare anume gândită de artistă, într-un spațiu vast și parcă, totuși, intim, într-un fel de "nișă" rotundă, costumele Doinei Levintza aureolate de acea lumină purpurie, păreau să fie chiar inima creatoarei lor. Costumele astea nu pot fi descrise. Ele trebuie văzute, "respirate" odată cu atmosfera ce le înconjoară. Cea creată din spectacolele pe care le-au înnobilat cu prezența lor, dând înțelesuri noi personajelor pe care le-au îmbrăcat... La fel se întâmplă și cu magnificul ALBUM. Un album de o eleganță grafică excepțională, care însoțește această glorioasă expoziție. El se alcătuiește din fotografii realizate de elita fotografilor de gen, fotografii ce reprezintă creațiile Doinei, încă de la începuturile carierei sale (imagini în alb-negru), care cedează locul apoi somptuoaselor fotografii color din somptuoasele spectacole de teatru realizate de ea, cu cei mai mari regizori ai teatrului românesc. ALBUMUL nu poate fi povestit. El trebuie văzut. El trebuie avut în biblioteca noastră de suflet.
- Care dintre costumele expuse aici îți este cel mai drag, dragă Doina?, o întreb.
- Toate personajele pe care le-am îmbrăcat m-au inspirat, toate au povestea lor... așa că n-aș putea să aleg între ele.
- Mă uit la mâinile tale, Doina, și le văd tare muncite...
- Păi, da, sunt muncite, pentru că eu pun mâna pe materialele alese de mine, le pipăi, le croiesc. Un scenograf trebuie să simtă materialul textil, să verifice croiul, să vadă cum "cade".
Artist de geniu, Doina Levintza are un număr impresionant de premii naționale și internaționale. A fost decorată de guvernul președintelui Franței, François Mitterand, și a fost aleasă de trei ori consecutiv ca furnizor al Casei Regale a României...
Singurul spectacol de peste hotare invitat să participe la FNT a fost "Donka - o scrisoare către Cehov". Textul și regia: Daniele Finzi Pasca, o producție a Companiei Finzi Pasca din Elveția și a Festivalului Internațional de teatru Cehov (coproducător Theatre Vidy-Lausanne). Când acest spectacol a avut premiera la "Mossoviet Theatre" din Moscova, săptămânalul britanic "The Stage" l-a considerat "The greatest moment of the Year 2012". Nu știu dacă și la noi el a fost socotit cel mai bun moment teatral al anului 2014. A fost însă un spectacol uluitor, ne-mai-văzut pe la noi, pe vreo scenă, vreodată. Autorul și-a dorit să creeze în inima spectatorului o "stare de iluminare". Cred că i-a reușit această tentativă și în cazul spectatorilor de la Teatrul Național din București. Cu toții am urmărit, cu gura căscată, acest spectacol mirific, unic în felul său, creat de un artist care spune despre sine: "M-am decis să-l dezvălui pe Cehov plecând de la detalii, de la lucrurile particulare din viața și din paginile sale, și nu numai. M-am gândit să dau formă tăcerilor conținute în jurnalele și notele sale și să creez imagini plecând de la adnotările sale. Provin dintr-un teatru profund impregnat de limbajul clovnilor, al jonglerilor, de magica și delicata lume a acrobaților. Așa îl voi povesti pe Cehov; pentru asta, mă voi înconjura de aceiași complici dintotdeauna, creatori cu care am colaborat de-a lungul anilor și cu care împărtășesc nu numai o estetică și un mod de gândire cu privire la teatru, ci, mai degrabă, o pasiune pentru protejarea lumii noastre imaginare". Așa și-a dorit din toată inima autorul spectacolului, și poate că din inima lui au țâșnit acele imagini uluitoare, cu mult alb, cu mult albastru și cu roșu (de culoarea sângelui), cu lumină de soare și de lună, cu umbre amenințătoare, cenușii și negre, în care clovni "decadenți", muzicieni aiuriți, acrobați fragili, plutind pe frânghii răsucite, gata-gata să-și rupă gâtul, fete splendide, suspendate pe leagăne înalte, hohotind ușor, în clinchete de argint, asigurându-ne că lumea e frumoasă, în care bulgării de gheață, aruncați printre oameni, se topesc la lumina soarelui etern. Toate astea acompaniate de o muzică veselă, rusească, de acordeon, de coruri năucitoare, ba chiar și de muzică simfonică! Trăiască Imaginarul! - ne spune Daniele Finzi Pasca. Iar noi îi dăm dreptate. Imaginarul lui, imaginarul nostru - care trebuie protejat cu strășnicie - ne ajută să plutim, uneori, cu voioșie, deasupra unei lumi urâte în care războaiele se tot înmulțesc, în care violența pare să devină un mod de a fi...