Paradisul pierdut - HANNI şi FRITZ

La primul dangăt al clopotului din turnul bi­sericii, duminica dimineaţa, saşii din satul Şoala ştiau că trebuie să plece de acasă. Uliţa principală se umplea de oameni îmbrăcaţi în straie de sărbătoare.

Cu spatele drept, cu pieptul în faţă şi bărbia un pic ridicată, tinerii se măsurau pieziş din priviri. Saşii nu se căsătoreau decât cu saşi, aşa că alegerea trebuia începută devreme. La al doilea clo­pot, trebuia să fii deja la biserică. Copiii stăteau în faţa altarului şi fiecare să­tean avea locul lui. Pe uşa mică, din dreapta, fetele ne­mă­ritate aş­teptau pe două rânduri, să vină preotul. Şu­şoteau încet, cu palma la gură. Pen­tru ultima oară, bă­teau iar clo­­potele, de data asta amân­do­uă deo­dată. Biserica era pli­nă. Pre­o­tul intra în faţă, dom­ni­şoa­rele după el, toată lumea se ridica în picioare şi înce­peau toţi să cânte ca într-un singur glas: "Leben aus der Quelle..".
"Cândva, aici am trăit noi, saşii", îmi spune doamna Hanni Ziegler, ple­ca­tă de a­proape patruzeci de ani din Şoa­­la, un mic sat de lângă Me­diaş. Povestea ei este povestea multor saşi din România. Sau este doar un destin dintr-un sat transilvănean, unde până nu demult - saşii, românii şi ţiganii tră­iau împreună, într-un mic Pa­radis as­cuns între coline în­verzite.

La familia Ziegler

Drumul spre Şoala este în­gust. Merge printre dealuri, tot mai departe, şi e tot mai pustiu. Culorile toamnei dau aerului nuanţe subtile de galben şi ară­miu. Şoala e, încă, un sat locuit, chiar dacă aici nu mai ajunge niciun autobuz. Pe uliţa lungă, de-o parte şi de alta, stau casele lipite între ele, ca un burduf închis de acor­deon. Pe unele timpul le-a mă­cinat mai mult, pe altele aproa­pe le-a dă­râmat, dar chiar şi cele care încă sunt locuite par la fel de pus­tii. O ne­mişcare apăsătoare e aş­ternută peste sat, peste curţile pline de buru­ieni. O tristeţe densă şi sufocantă răz­bate din faţadele şterseale vechilor case săseşti, cu acope­rişurile de ţiglă portocalie, uscate ca nişte frun­ze, cu lem­nul mâncat de timp, cu vopseaua sco­rojită şi culorile şterse. Tristeţea te în­văluie numai la gân­dul că Şoala era cândva un sat vesel şi bogat, cu oa­meni fericiţi, lo­cu­ind în case de poveste, cu glasuri de copii răsunând prin curţile îmbelşugate. Din viaţa de altădată n-a mai rămas aproape nimic. Doar doi oa­meni, doi saşi, pe care urgia destinului n-a reuşit să-i desţe­le­neas­­că. So­ţii Ziegler, Hanni şi Fritz. Cei doi locuiesc în fos­ta casă pa­rohială a bi­se­ricii. În curte, prin iar­ba co­si­tă, sunt câ­te­va straturi ve­sele de găl­be­nele şi marga­re­te. Co­­pacii sunt cu­ră­ţaţi, iar us­că­tu­rile aşezate per­fect una pes­te alta. În ferestre râd muşcate roşii, că­ţeluşa Luna dă veselă din coadă. Bucuroasă de oas­peţi, doamna Hanni îmi propune să dăm o tură prin sat. O călătorie pe urma amin­ti­rilor ei, din zilele când Şoala clo­cotea de viaţă şi de rost ome­nesc.

Roata

"Noi, fe­te­le, în ziua a­ceea eram foar­te fe­ricite", îmi spu­ne doam­na Hanni. "Era sărbătoarea pe care o pregăteam cu mari emoţii, pen­­tru că era singura dată când puteam invita la dans un băiat."
De Sfântu Petru şi Pavel era mult aşteptata săr­bătoare a roţii. Din ziua asta, grânele de pe ogoare începeau să fie culese. Roata fiind de fapt un ritual al belşugului, în cinstea recoltei ce va urma. Câmpurile erau pline de fete tinere care cântau şi îşi umpleau braţele de flori, în vreme ce băieţii adunau frunze de stejar şi nuiele de alun: din ele se împletea, în curtea bisericii, roata. În timpul ăsta, femeile măritate pre­găteau bucatele la casa unei fete care se alegea din­tr-o familie înstărită. Tânăra săsoaică avea mai multe sarcini: să strângă bani, să caute şi să toc­meas­că muzicanţi, să trimită la timp căruţa după ei, în gara de la Agîrbiciu, şi să decoreze încăperile care găz­duiau sărbătoarea. Duminica dimineaţa, înaintede sluj­bă, în centrul satului se bătea în pământ un trunchi de co­pac curăţat de coajă, şi în vârful lui se punea roata de lemn, îmbrăcată în flori de crini, o butelcuţă cu ţuică, o foaie scrisă de preot şi bomboane. După slujbă şi masa de prânz, toată lumea se aduna la roată. Cei mai în vârstă stăteau pe margine şi comentau întâm­plă­rile, tinerii încingeau dansul. Cel mai "bătrân" dintre fe­ciorii satului, care nu depăşea însă 25 de ani, se ur­ca în vârful trunchiului neted. Pentru asta, făcea exerciţii înainte, alfel rămânea de ruşine. De acolo, de sus, citea pentru toată lumea rândurile scri­se de preot, arunca bomboanele copiilor, îşi lua bu­telca şi, în aplauzele tuturor, cobora mândru. Până noaptea târziu se dansa, se mânca, se discutau toate eveni­men­tele petrecute în ultima vreme în sat. "Ni­ciu­nul dintre noi nu bănuia atunci că atât de repede roata, portul, satul vor fi transformate în amintire."
Frigul toamnei se lasă peste întuneric. Nu se aude nici măcar un câine, nu se văd stele. Stăm ghemuite, şi doamna Hanni vorbeşte fără întrerupere, ca şi cum tot ce spune era de mult pregătit, ca şi cum ar fi aş­teptat pe cineva care să vină să-i asculte povestea.

Raiul pierdut

"Aici m-am trezit de copil, lângă fraţii mei, cu pă­rinţii, bunicii, mătuşile. Soţul meu, Fritz, tot aici s-a născut. Am copilărit în acest sat amân­doi. Am avut o copilărie fericită, chiar dacă am trăit cu mai multe lipsuri ca acum. Dar ai noştri erau oameni gos­podari, ţineau animale, lucrau pămân­tul, de foame n-am suferit. Şi au făcut şi tot posibilul să ne ţină în şcoală. Însă totul s-a petrecut aşa repede, că astăzi parcă văd un spec­tacol şi nu pricep unde sunt ceilalţi actori. La 12 ani, am plecat la şcoală, la Sibiu. Ve­neam acasă în fiecare vineri şi în fie­care vacanţă. Când se organizau excursii, eu renunţam la ele pentru a veni acasă, la Şoala. Mereu, oriunde am fost, mi-a fost dor de casă, de ai mei, de câmp, de pacea şi aşe­zarea acestui sat. De atunci, dorul de casă m-a ars toată viaţa, până astăzi. Apoi a-nceput urgia. Ceva rău îi gonea pe oameni din satul nostru. Când eram copil, auzisem doar că cei mari le spu­neau nou veniţilor «tova­răşi». Şi, în­cet, pe nebăgate de seamă, saşii au început să plece din sat. Unul avea un unchi în Germania, altul un bunic în America şi tot aşa. Numai în visul meu totul era la fel. În realitate, lu­crurile se schimbau destul de re­pede."
Mai târziu, Hanni şi Fritz au înţeles ce înseamnă "tovarăşii". Au înţeles ce înseamnă comunismul. Şi când nu au mai suportat desfigurarea şi umilinţele, sărăcia şi mizeria, au plecat, şi ei, în Germania. Dar dorul de casă a biruit. Imediat după revoluţie, au venit înapoi, să refacă gura de rai. Aşa au crezut ei, că odată sistemul comunist schimbat, românii se îndreaptă repede către libertate şi prosperitate. În primul an, au adus din Germania în Şoala câteva tone de cablu şi au tras telefon pentru tot satul. Apoi, vreo şapte ani la rând, au tot venit cu ajutoare pentru vechii lor consăteni, români şi ţigani. Dar nu au adus numai haine, mâncare şi jucă­rii, au adus şi foarte multe unelte pentru agricultură. Asta, pentru a avea fiecare familie cu ce să lucreze şi din dorinţa de-a vedea din nou câmpurile cosite şi gră­di­nile lucrate. Casele familiei Ziegler au fost luate la na­ţionalizare şi, după revoluţie, ei n-au vrut să se mai ju­dece cu nimeni. Aşa au ajuns să cumpere casa pa­rohială, apoi, încă o căsuţă, care a fost a bunicilor lui Fritz. Pentru că aceste case trebuiau reparate, iar în sat nu era apă curentă şi drumul era un canal de no­roi, n-au renunţat de tot la statul în Germania. Veneau însă în fiecare primăvară, mai încrezători, cu mai mult entuziasm pentru muncă şi schimbare. "În­tre timp, mulţi dintre ai noştri s-au mutat în spatele bi­sericii, în cimitirul în care eu ştiu fiecare loc, fiecare om, când şi cum a plecat. Părinţii mei trăiesc, au peste 90 de ani, am crezut cu toată fiinţa că-i voi pu­tea aduce înapoi, în satul lor. Dar satul lor nu e ceea ce se vede astăzi... Noi nu am ştiut că la tine în sat trebuie să pui totul sub lacăt. Asta e ceva nou, înainte de '89, lumea era cu mult mai săracă decât acum, dar nu se fura. În primii ani, lăsam totul afară, şi când ve­neam din Germania nu mai găseam nimic. Întrebam vecinii, nimeni nu ştia, chiar de-l vedeai cu lucrul tău în mână. Apoi am închis porţile, dar mai uitam prin curte un patent, o sapă, un furtun. Dis­păreau ca prin minune. Soţul meu a zis o dată: «Da­că aş fluiera după toate uneltele mele, uliţa ar fi pli­nă, de la toate casele ar veni spre noi tot felul de lu­cruri»". În timp, coasele aduse în sat au fost vândute, a dispărut "moda" de a ţine animale, de a-ţi face curat în grădină, în faţa porţii, pe uliţa satului. Dar Zieglerii nu s-au resemnat. În fiecare toamnă, când plecau înapoi în Germania, sperau că anul viitor o să fie altfel.

Renunţarea

Copiii familiei Ziegler au plecat din România când aveau nouă şi zece ani. Au, şi ei, amintiri vii şi frumoase din Şoala. Aici erau bunicii, unchii, aici aveau cai, oi, câini. Ei ştiau că sunt saşi, cu asta au plecat mai departe şi, cumva, tot trecutul se păstra în limba săsească, pe care încă o vorbesc în familie. Băiatul, Gerth, s-a căsătorit cu Anabelle, o nemţoaică pe care a făcut-o să se îndrăgostească de Şoala. Ana­belle a învăţat româneş­te, a renunţat la afacerea pe care o avea în Ger­ma­nia, şi-a luat tot ce avea şi a venit în satul so­crilor ei, să facă para­disul visat de ei. Părinţii Anabellei sunt amândoi medici la Köln. Când au văzut un­de şi cum a ales să tră­iască singurul lor copil, au fost năuciţi. N-au în­ţe­les ni­mic, dar i-au res­pectat şi susţinut do­rinţa. Ciu­­dat este că cei doi tineri, Ana­belle şi Gerth, au ac­ceptat mai uşor de­zas­trul din Şoala. Pentru ei, acolo era rădăcina nea­mului lor, o rădăcină din care sperau să crească un trunchi nou, frumos şi puternic. "Cred că morţii noştri din dosul bi­se­ricii, îngropaţi sub tufele de mă­răcini, strigă după noi să ne în­toar­cem", spune Hanni.
Copiii şi-au cumpărat în Şoala o casă pentru ei şi una pentru oaspeţi. Au pus deo­par­te diplomele şi premiile câş­­tigate, fiind amândoi şefi de promoţie. Au încălţat ciz­mele de cauciuc de care era nevoie pentru a umbla prin noroaiele Şoalei. Au cumpărat cai, oi, bivoli şi au crezut că în câţiva ani, acest sat va fi din nou plin de flori, de oameni şi de cân­tece. Era de muncit şi de câş­tigat bani în Şoala, fi­indcă ve­neau mulţi turişti străini, pen­tru călărit. De la oamenii din sat se cumpărau pro­duse tra­di­ţionale, era ne­voie de mână de lucru pentru animale, se că­utau locuri pen­tru cazare. Fie­care familie din sat avea ca­me­re pe care le-ar fi putut aşterne pentru musa­firi, astfel alungau monotonia şi făceau şi un ban.
Copiii familiei Ziegler au încercat şapte ani. Şapte ani în care au avut la rândul lor trei copii, cărora le-au spus că şi ei sunt saşi, că aici se odih­nesc strămoşii lor. În fiecare zi din aceşti şapte ani, au muncit mult şi greu. Dar munca ade­vărată a fost cu mentalitatea oamenilor, care, într-o încăpăţânare de neînţeles, nu au vrut nimic. Gerth şi Anabelle saşilor nu în­ţe­legeau de ce nu se adu­­nau gunoa­iele la un loc, să le ridice o maşină din când în când; sătenii nu înţele­geau ce bai au gu­­­noaiele aruncate în drum. Unii începeau mun­­ca la ora şapte, că­u­tând oameni să-i ajute, alţii la ora unspre­zece îşi sorbeau siropul colorat şi făceau politică, pe scau­nele din plastic din faţa cooperativei. Unii îşi duceau copiii la şcoală la Me­diaş, în fiecare zi patru drumuri de câte 25 de km, alţii chiuleau de la ore. "Multă vreme, eu şi soţul meu, împreună cu copiii şi cu nepoţii, am trăit un pre­zent plutind pe speranţă. Dar după şapte ani grei, Gerth şi Anabelle şi-au închis casele, au vândut anima­lele, şi-au luat copiii şi au plecat înapoi, în Germania. Ne­poţii noştri au suferit foarte mult când au plecat din Şoala. Pentru ei, satul, cu tot ce avea el, era o po­veste, un basm în care ar fi vrut să rămână. Mult timp după mutarea în Germania, ne spu­neau că ei se vor întoarce la Şoala, la caii şi câinii lor." Doar Hanni şi Fritz continuă să se întoarcă, în fie­care primăvară, din Germania, şi să rămână în Şoala până toamna târziu, când încep plo­ile.

Două inimi

Urcăm treptele de piatră ale bi­sericii săseşti. E dimineaţă şi soarele de noiembrie risipeşte ceţurile. Doam­­na Hanni descuie lacătul mare de pe poarta verde, de lemn. Intrăm într-o junglă greu de traversat: rugi de măceşi, curpeni hapsâni să cu­prindă tot, scaieţi, ferigi. Călcăm pe moloz, sticlă spartă şi ţigle mă­run­ţite. Uşa se deschide greu, cu scârţâit şi, în li­niştea fără seamăn, se înalţă un Hristos răstignit şi singur. Pân­ze de păianjen atârnă de la ferestre, de sus până jos, de parcă ar vrea să ascundă şi puţinele bucăţi de zid neatinse de umezeală. Prin ferestrele sparte, iedera pătrunde îndrăzneţ şi se întinde lacomă spre tavanul bisericii. Un şoarece şi-a găsit casa în vechea orgă de la balcon. Doamna Hanni trăieşte cu această durere, a morţii bisericii, petrecută sub ochii ei. Au mai reparat pe la acoperiş, au mai zidit o bu­cată de gard, au mai făcut curat, au mai scris pe unde au putut, cerând ajutor. Au venit odată nişte cerce­tători englezi, care au datat biserica din anul 1414 şi au vor­bit despre valoarea ei. Şi atât. O linişte rece s-a aşter­nut peste băncile de lemn, peste cristelniţa de piatră, peste altar.
Cu glasul sugrumat de emoţie, doamna Hanni îmi pune întrebări la care nu am răspuns. "Dar dacă nepoţii noştri vor vrea să înalţe din nou roata aici, la Şoala? Dar dacă alţi nepoţi de saşi vor vrea să se reîntoarcă în locul unde se odihnesc strămoşii lor? Cum să lăsăm să moară biserica asta, în care altă­dată nu încăpeau oamenii, biserica asta unde am făcut nunţi şi ne-am botezat copiii?"
Îşi plimbă privirea de jur împrejur şi-mi dau seama că în sufletul ei toate sunt vii, toate se petrec şi acum ca şi odinioară. Aerul devine, un moment, mai clar şi mai cald, saşi rumeni, îmbrăcaţi de sărbă­toare, se grăbesc să intre în biserică, înainte să bată al doilea clopot, perechi de tineri cu copiii de mână stau de vorbă la poartă, biserica e plină din nou, preotul intră şi orga dă tonul: "Leben aus der Quelle/Leben nur aus dir/ Leben aus der Quelle des Lebens".
În mijlocul bisericii abia aud vocea doamnei Hanni, şoptită ca o rugăciune: "Viaţa noastră e ruptă în două, între aici şi Germania. De multe ori aş vrea să uit partea asta, fiindcă mă rupe de dor. Omul e ca un puzzle. Ca să fii complet, trebuie să ai toate pie­sele. Amplecat în Germania, dar o parte din mine e în România şi nu pot ignora sau nega asta. N-aş fi întreagă niciodată fără ea. Cu cât înaintez în vârstă, cu atât îmi este mai dor de mine, cea de aici. Aici m-am născut, ai mei toţi aici s-au trezit la viaţă, aici am copilărit, am făcut şcoala, am făcut legământul de credinţă, m-am îndrăgostit, am făcut nunta, am avut copii. Atâtea emoţii şi trăiri de care nu mă pot despărţi... Ca să retrăiesc toate astea, am nevoie de lo­cul ăsta, de mirosul acestei uliţe, de zgomotele gospodăriilor, de aerul nopţilor de aici. Noi, saşii, sun­tem oameni cu două inimi."