Nora Iuga este în primul rând şi în tot ce face poetă. Aparţine unei generaţii de poeţi în care, până în 1989, alte nume ocupau prim-planul, erau mai vizibile în ochii criticii şi ai cititorilor de poezie, numeroşi pe atunci. Poezia ei modernă, cu surse în expresionism, suprarealism şi onirism, cu o intensitate a trăirii tradusă în metafore insolite, îşi păstrează în timp capacitatea de a emoţiona, de a naşte sensuri inepuizabile, pornind de la banalul cotidian, derizoriu, încărcat cu sentimente şi senzaţii ce-l înalţă ca pe un balon deasupra contingentului, în aerul rarefiat al ideilor-imagini. După 1989, procedeele ei poetice, mereu inspirate, s-au deplasat şi spre proză, Nora Iuga publicând alternativ volume de poeme, romane, notaţii de jurnal de o sinceritate şocantă, menită să atragă atenţia asupra unor aspecte în general inavuabile. Abia în libertate, după dispariţia cenzurii şi a tabuurilor, scriitoarea, deja sexagenară, a putut să dea frâu liber personalităţii sale, în care intră şi o doză de histrionism. Norei, o actriţă-artistă înnăscută, îi place "să se dea în spectacol", se simte bine în lumina reflectoarelor, jucându-şi rolul cu o forţă de seducţie ce vine din căldură sufletească şi tinereţe de spirit fără inhibiţii. Nu numai înţelepciunea, experienţa, vasta cultură a octogenarei (care e şi o traducătoare de elită, cu "mână bună": trei dintre scriitorii traduşi de ea în româneşte au luat apoi Premiul Nobel) o fac iubită azi inclusiv de tineri, ci uşurinţa cu care (se) comunică, deschiderea către mentalitatea secolului XXI (e un blogger activ), năstruşniciile la care se pretează, sfidând suferinţele inerente, generozitatea şi curiozitatea, frenezia de a trăi. Noul roman pe care vi-l recomand azi e cea mai bună carte de proză a ei de până acum. Şi "Săpunul lui Leopold" (1993) şi "Sexagenara şi tânărul" (2000) erau cărţi de raftul I, dar mai apăsat egocentrice, lăsând în voie, până la dicteu automat, "fluxul conştiinţei". "Harald şi luna verde" se apropie mai mult de aşteptările cititorului de roman: are o poveste întinsă pe tot secolul XX, în România şi Europa, are personaje bine individualizate, cu destine dramatice condiţionate de nazism şi comunism, are o miză majoră prin istoria care nu e doar fundal ci e ţesută în chiar cariera şi viaţa lor cotidiană. În tema largă intră şi raportul artistului cu regimurile politice, vinovăţia comunităţilor, compromisurile pentru supravieţuire, dualitatea fiinţei umane în care convieţuiesc cruzimea şi bunătatea, ticăloşia şi principiul moral. Povestea nu e linear cronologică ci se conturează dintr-un puzzle de amintiri, scrisori, delaţiuni, povestiri ale unor evenimente şi întâmplări reale, la care participă şi oameni adevăraţi printre personaje fictive, făcând şi mai plauzibilă lumea romanului. Stângaci ca realizare e doar personajul negativ, Otto Schalke, ticălosul absolut care se descurcă sub orice regim, călcând pe cadavre (cred că Norei, fiind un om bun, i-a fost greu să se pună în pielea unei asemenea jigodii). În schimb, personajul central, balerinul Leo Schall, e absolut memorabil: un om talentat, capabil să-şi exprime prin dans complexitatea psihologică şi inteligenţa şi care, cobai al istoriei, supus unor experienţe crude, se transformă într-un "cadavru viu". Printre cei trei bărbaţi din generaţii succesive - Leo, Sam şi Lonko, Nora Iuga se ipostaziază explicit în Stana, soţia lui Sam, cea care le scrie povestea. Ataşantă, debordantă de vitalitate şi imaginaţie, "Stana" are totuşi o slăbiciune ce putea fi evitată: pe vreo patru pagini ea trece în revistă cronicile elogioase şi se răfuieşte cu unii critici care n-au apreciat literatura Norei Iuga! Trecând peste asta, "Harald şi luna verde" e o reuşită majoră, cu o coregrafie romanescă ce lasă mai puţin loc de improvizaţie şi cu o înţelegere mai profundă a mişcărilor dintre suferinţă şi bucurie, dintre triumf şi ratare.
Selecţia "Formula AS"
* Nora Iuga, "Harald şi luna verde", roman, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 296 p.
Nora Iuga este în primul rând şi în tot ce face poetă. Aparţine unei generaţii de poeţi în care, până în 1989, alte nume ocupau prim-planul, erau mai vizibile în ochii criticii şi ai cititorilor de poezie, numeroşi pe atunci. Poezia ei modernă, cu surse în expresionism, suprarealism şi onirism, cu o intensitate a trăirii tradusă în metafore insolite, îşi păstrează în timp capacitatea de a emoţiona, de a naşte sensuri inepuizabile, pornind de la banalul cotidian, derizoriu, încărcat cu sentimente şi senzaţii ce-l înalţă ca pe un balon deasupra contingentului, în aerul rarefiat al ideilor-imagini. După 1989, procedeele ei poetice, mereu inspirate, s-au deplasat şi spre proză, Nora Iuga publicând alternativ volume de poeme, romane, notaţii de jurnal de o sinceritate şocantă, menită să atragă atenţia asupra unor aspecte în general inavuabile. Abia în libertate, după dispariţia cenzurii şi a tabuurilor, scriitoarea, deja sexagenară, a putut să dea frâu liber personalităţii sale, în care intră şi o doză de histrionism. Norei, o actriţă-artistă înnăscută, îi place "să se dea în spectacol", se simte bine în lumina reflectoarelor, jucându-şi rolul cu o forţă de seducţie ce vine din căldură sufletească şi tinereţe de spirit fără inhibiţii. Nu numai înţelepciunea, experienţa, vasta cultură a octogenarei (care e şi o traducătoare de elită, cu "mână bună": trei dintre scriitorii traduşi de ea în româneşte au luat apoi Premiul Nobel) o fac iubită azi inclusiv de tineri, ci uşurinţa cu care (se) comunică, deschiderea către mentalitatea secolului XXI (e un blogger activ), năstruşniciile la care se pretează, sfidând suferinţele inerente, generozitatea şi curiozitatea, frenezia de a trăi. Noul roman pe care vi-l recomand azi e cea mai bună carte de proză a ei de până acum. Şi "Săpunul lui Leopold" (1993) şi "Sexagenara şi tânărul" (2000) erau cărţi de raftul I, dar mai apăsat egocentrice, lăsând în voie, până la dicteu automat, "fluxul conştiinţei". "Harald şi luna verde" se apropie mai mult de aşteptările cititorului de roman: are o poveste întinsă pe tot secolul XX, în România şi Europa, are personaje bine individualizate, cu destine dramatice condiţionate de nazism şi comunism, are o miză majoră prin istoria care nu e doar fundal ci e ţesută în chiar cariera şi viaţa lor cotidiană. În tema largă intră şi raportul artistului cu regimurile politice, vinovăţia comunităţilor, compromisurile pentru supravieţuire, dualitatea fiinţei umane în care convieţuiesc cruzimea şi bunătatea, ticăloşia şi principiul moral. Povestea nu e linear cronologică ci se conturează dintr-un puzzle de amintiri, scrisori, delaţiuni, povestiri ale unor evenimente şi întâmplări reale, la care participă şi oameni adevăraţi printre personaje fictive, făcând şi mai plauzibilă lumea romanului. Stângaci ca realizare e doar personajul negativ, Otto Schalke, ticălosul absolut care se descurcă sub orice regim, călcând pe cadavre (cred că Norei, fiind un om bun, i-a fost greu să se pună în pielea unei asemenea jigodii). În schimb, personajul central, balerinul Leo Schall, e absolut memorabil: un om talentat, capabil să-şi exprime prin dans complexitatea psihologică şi inteligenţa şi care, cobai al istoriei, supus unor experienţe crude, se transformă într-un "cadavru viu". Printre cei trei bărbaţi din generaţii succesive - Leo, Sam şi Lonko, Nora Iuga se ipostaziază explicit în Stana, soţia lui Sam, cea care le scrie povestea. Ataşantă, debordantă de vitalitate şi imaginaţie, "Stana" are totuşi o slăbiciune ce putea fi evitată: pe vreo patru pagini ea trece în revistă cronicile elogioase şi se răfuieşte cu unii critici care n-au apreciat literatura Norei Iuga! Trecând peste asta, "Harald şi luna verde" e o reuşită majoră, cu o coregrafie romanescă ce lasă mai puţin loc de improvizaţie şi cu o înţelegere mai profundă a mişcărilor dintre suferinţă şi bucurie, dintre triumf şi ratare.
Nora Iuga este în primul rând şi în tot ce face poetă. Aparţine unei generaţii de poeţi în care, până în 1989, alte nume ocupau prim-planul, erau mai vizibile în ochii criticii şi ai cititorilor de poezie, numeroşi pe atunci. Poezia ei modernă, cu surse în expresionism, suprarealism şi onirism, cu o intensitate a trăirii tradusă în metafore insolite, îşi păstrează în timp capacitatea de a emoţiona, de a naşte sensuri inepuizabile, pornind de la banalul cotidian, derizoriu, încărcat cu sentimente şi senzaţii ce-l înalţă ca pe un balon deasupra contingentului, în aerul rarefiat al ideilor-imagini. După 1989, procedeele ei poetice, mereu inspirate, s-au deplasat şi spre proză, Nora Iuga publicând alternativ volume de poeme, romane, notaţii de jurnal de o sinceritate şocantă, menită să atragă atenţia asupra unor aspecte în general inavuabile. Abia în libertate, după dispariţia cenzurii şi a tabuurilor, scriitoarea, deja sexagenară, a putut să dea frâu liber personalităţii sale, în care intră şi o doză de histrionism. Norei, o actriţă-artistă înnăscută, îi place "să se dea în spectacol", se simte bine în lumina reflectoarelor, jucându-şi rolul cu o forţă de seducţie ce vine din căldură sufletească şi tinereţe de spirit fără inhibiţii. Nu numai înţelepciunea, experienţa, vasta cultură a octogenarei (care e şi o traducătoare de elită, cu "mână bună": trei dintre scriitorii traduşi de ea în româneşte au luat apoi Premiul Nobel) o fac iubită azi inclusiv de tineri, ci uşurinţa cu care (se) comunică, deschiderea către mentalitatea secolului XXI (e un blogger activ), năstruşniciile la care se pretează, sfidând suferinţele inerente, generozitatea şi curiozitatea, frenezia de a trăi. Noul roman pe care vi-l recomand azi e cea mai bună carte de proză a ei de până acum. Şi "Săpunul lui Leopold" (1993) şi "Sexagenara şi tânărul" (2000) erau cărţi de raftul I, dar mai apăsat egocentrice, lăsând în voie, până la dicteu automat, "fluxul conştiinţei". "Harald şi luna verde" se apropie mai mult de aşteptările cititorului de roman: are o poveste întinsă pe tot secolul XX, în România şi Europa, are personaje bine individualizate, cu destine dramatice condiţionate de nazism şi comunism, are o miză majoră prin istoria care nu e doar fundal ci e ţesută în chiar cariera şi viaţa lor cotidiană. În tema largă intră şi raportul artistului cu regimurile politice, vinovăţia comunităţilor, compromisurile pentru supravieţuire, dualitatea fiinţei umane în care convieţuiesc cruzimea şi bunătatea, ticăloşia şi principiul moral. Povestea nu e linear cronologică ci se conturează dintr-un puzzle de amintiri, scrisori, delaţiuni, povestiri ale unor evenimente şi întâmplări reale, la care participă şi oameni adevăraţi printre personaje fictive, făcând şi mai plauzibilă lumea romanului. Stângaci ca realizare e doar personajul negativ, Otto Schalke, ticălosul absolut care se descurcă sub orice regim, călcând pe cadavre (cred că Norei, fiind un om bun, i-a fost greu să se pună în pielea unei asemenea jigodii). În schimb, personajul central, balerinul Leo Schall, e absolut memorabil: un om talentat, capabil să-şi exprime prin dans complexitatea psihologică şi inteligenţa şi care, cobai al istoriei, supus unor experienţe crude, se transformă într-un "cadavru viu". Printre cei trei bărbaţi din generaţii succesive - Leo, Sam şi Lonko, Nora Iuga se ipostaziază explicit în Stana, soţia lui Sam, cea care le scrie povestea. Ataşantă, debordantă de vitalitate şi imaginaţie, "Stana" are totuşi o slăbiciune ce putea fi evitată: pe vreo patru pagini ea trece în revistă cronicile elogioase şi se răfuieşte cu unii critici care n-au apreciat literatura Norei Iuga! Trecând peste asta, "Harald şi luna verde" e o reuşită majoră, cu o coregrafie romanescă ce lasă mai puţin loc de improvizaţie şi cu o înţelegere mai profundă a mişcărilor dintre suferinţă şi bucurie, dintre triumf şi ratare.
Alte articole din acest numar
- Paradisul pierdut - HANNI şi FRITZ
- Dialog cu sculptorul AUREL VLAD - "Am o bucurie, seara, când plec din atelier. Să merg cu spatele şi să-mi iau rămas bun de la statuile mele"
- Amintiri din alte vieţi
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
