Dialog cu sculptorul AUREL VLAD - "Am o bucurie, seara, când plec din atelier. Să merg cu spatele şi să-mi iau rămas bun de la statuile mele"

La cei 60 de ani ai săi, care au trecut foarte departe de el, sculptorul Aurel Vlad este un ucenic vrăjitor al formelor.

Lucrează cu nestinsă febrilitate statui uriaşe ori altele mici, toate ieşite din tolba unei imaginaţii fără sfârşit. Lucrează dezlănţuit în lemn, piatră, tablă ori me­tal. A făcut şi decoruri fastuoase, la trei piese de tea­tru ale regizorului Mihai Mă­niuţiu. Iar celebrul şi impre­sio­nantul său "Convoi al Sacrifi­ca­ţilor" a devenit em­ble­ma Me­morialului Sighet. Cum la fel de puternic este şi alt grup, de 21 de sta­tui, intitulat "Neliniş­tea", pe care sculp­torul l-a făcut în numai o lună şi ju­mă­tate! Când i-am vă­zut atelierul din cen­trul Bucu­reştiului, nu departe de Ca­lea Victoriei, am început să-l înţeleg şi mai bine. Se afla într-o curte tihnită şi lungă, de secol XIX, care te proiecta în alt timp. Un refugiu al creaţiei şi visării. Timpul lui Aurel Vlad, prins în statuile sale. Timpul şi visele unuia dintre cei mai importanţi sculp­tori români de azi.

Arta spaimei

- Exact ca şi atelierul în care lucrezi, arta sculp­turii pare, şi ea, prinsă într-o bulă a timpului. Fru­moa­să, dar cumva demodată. În lumea aceasta a "va­lorilor" virtuale, când emoţia se transmite prin sms-uri şi internet, mai vine cineva să admire o statuie aşezată pe-un soclu, într-un muzeu? Cine mai cumpără azi sculptură în România?

- Eu cred că întotdeauna a fost şi va fi nevoie de sculptură! Sigur, există perioade, cum este cea de acum, când această nevoie se disimulează, dar numai în aparenţă. Eu mereu îmi încurajez studenţii să per­severeze în arta pe care o fac. Cred că pe pământul ăsta este loc pentru toţi. Trebuie doar să ai o credinţă mare şi să accepţi sacrificii în speranţa că odată ci­neva te va descoperi şi te va valorifica. Depinde de mai mulţi factori ca să rezişti în profesia asta. Trebuie o muncă uriaşă, dar şi şansă. Eu, de pildă, am avut. M-am descurcat bine în cei 30 de ani de când am terminat facultatea, pentru că am şansa să fiu apreciat şi să-mi vând creaţia. E adevărat, n-aş putea spune că după ce am vândut o lucrare sau mai multe, mi-am asigurat traiul, dar, mulţumesc lui Dumnezeu, am reu­şit să trăim cu decenţă. Azi, sunt şi în România oa­meni care cumpără sculptură, şi oferta e foarte mare. Iar de ceva vreme, au apărut şi la noi, casele de lici­taţie, ceea ce reprezintă un avantaj, chiar dacă arta contemporană şi, mai ales, sculptura, se licitează pu­ţin. Am partici­pat şi eu la aceste licitaţii. Uneori sculp­turile mele s-au vândut, dar de cele mai multe ori s-au întors acasă. Dar faptul că ştii că ai o şansă îţi dă curaj. În plus, eu vin zilnic la atelier şi lucrez, încerc să îmi pun lucră­rile în circulaţie, fac multe expoziţii personale şi de grup. Astfel, şansa de avea cumpărători este mai mare. Am vândut şi lucrări mai mari, dar şi unele pe care nu mă gân­deam că le va cumpăra cineva, pentru că erau foarte dramatice. De pildă, am primit odată un telefon de la un neamţ. Venea tocmai din nordul Germaniei. Mai fusese de câteva ori în atelierul meu, îi plăcuse ceva, dar atunci nu pu­tuse să cumpere. A venit la mine cu toată fa­milia şi au luat cinci-şase sculp­turi. Nu erau mari. Şi toate erau pe tema spai­mei. Între ele, şi una pe care cre­deam că n-o să o cumpere nimeni. Un personaj din lemn, cu un craniu cioplit de mine în facultate. Era gestul pur al spaimei. Eu credeam că-s doar pentru expoziţii, greu îmi închipuiam că pot sta într-o casă de om. Dar ei au fost încântaţi!

Şarpele de sub mătură şi alte experienţe paranormale

- Poate că s-au regăsit în lucrările tale. Nemţii sunt croiţi pe expresionism.

- Da, dar şi mie îmi place foar­te mult sculp­tura germană, mai ales sculp­tura din E­vul Mediu. Mă duc în muzeele lor şi ză­bovesc a­colo pâ­nă la în­chidere, în faţa altarelor şi lu­cră­rilor cu ast­fel de i­ma­gini. Au, de pil­dă, un muzeu na­ţio­nal de istorie la Nürnberg, ame­na­jat într-o veche mâ­năstire, cu o­biec­te de la pre­is­torie până la artă con­tem­porană. Cu o colecţie de sculp­tu­ră din Evul Mediu, extraor­di­na­ră. Acolo am simţit, efectiv, că vreau să mă culc la picioarele unei sculpturi şi să mă încarc de fru­museţea ei.

- De unde îşi trag sculptorii inspiraţia?

- Universul meu şi temele mele artistice s-au schimbat în timp de mai multe ori. Dar dacă e să vor­besc despre obârşia obsesiilor me­le, cea mai spectaculoasă po­veste este cea a sculpturilor mele de după 1995. Atunci am îndrăznit să încep lucrul la o obsesie ce mi-a fost declanşată cu mai bine de zece ani înainte. Şi pe care am purtat-o în mine ca pe o comoară. În 1984, eu am trăit trei experienţe la limita paranormalului. Am sur­prins, a­tunci, trei oameni într-un moment de spaimă maximă. Au fost trei re­ve­laţii extraordinar de intense. Pri­ma experienţă mi-a fost declanşată de un accident în care am fost im­plicat. Zăceam la pă­mânt plin de sân­ge, cu o durere atro­ce. Apoi, din­tr-odată, am uitat de mine. Am văzut ceva aparte... Era femeia care stătea lângă mine. O cuprin­sese spaima, văzându-mă rănit. Şi-a ridicat cu un strigăt braţele în sus, şi braţele îi erau ca o flacără. Apoi s-a răsucit şi şi-a ri­di­cat capul către cer, şi după ce a ars în spaima ei, s-a prăbuşit la pă­mânt, îngenuncheată, cu braţele întinse în faţă. Iar după asta, capul i-a alunecat mi­raculos, pe braţe, ca o ofrandă. Cred că m-am vin­decat pe loc, cu toate că am fost dus la spital şi cusut. Am păstrat în mine ca o lumină gesturile acelea, ce-mi păreau izvorâte din începutul începuturilor.

- Şi celelalte două întâmplări?

- Poate că anul acela a fost unul de cotitură pentru mine. A doua întâmplare am trăit-o în tabăra de sculp­tură de la Căsoaia. Colegii mei au vrut să se joace, aşa că s-au gândit să pună un şarpe mort sub o mătură. După asta, i-au spus unei colege să aducă mătura. Şi ea, când a găsit şarpele, a scos un urlet de groază. În clipa aia, am văzut cum, pe loc, din corpul ei a ieşit un alt corp, de lumină. Şi corpul ăla de lu­mină s-a dus la 15 paşi de ea şi a început s-o pri­vească. Atunci, corpul sculptoriţei a îngheţat, a înţe­penit brusc. Noi toţi eram înmărmuriţi. Doar eu tră­iam o stare de exaltare în faţa acelei frumuseţi, a acelei dedublări de lumină ce mi se înfăţişa. Apoi, după un timp care a părut foarte lung, deşi nu durase mult, femeia de lumină s-a întors şi a intrat înapoi în corpul femeii de carne. Care abia atunci s-a dezmorţit şi s-a întors la viaţă. Şi a început să plângă, şi lacrimile îi ţâşneau ca izvoarele, urla, urla, şi hohotea. Câteva zile mai târziu, am trăit şi cea de a treia întâmplare. Şi tot în tabăra de sculptură de la Căsoaia. Într-o noapte, m-am dus la un coleg. Era vară, şi el dormea chircit în pat, neacoperit şi gol. Eu m-am oprit în cadrul uşii, cu luna în spatele meu, şi l-am strigat brusc. Voiam să-mi dea nişte apă. Luat aşa, din somn, s-a speriat. Şi când s-a ridicat, am văzut cum apăruse un contur de lumină jur-împrejurul lui, la un metru deasupra patului. Iar prietenul meu plutea într-o gogoaşă de arc electric. Am încremenit iar, în faţa încă unei frumuseţi stranii. După aceea, corpul i s-a lăsat iar pe pat şi atunci abia, Iuliu m-a re­­cunoscut. "Iuliu, tu ai plutit!", i-am zis. "Ei, am plu­­tit! Păi dacă m-ai speriat!". Aceste experienţe m-au făcut să încerc să exprim omul şi gesturile lui în fa­ţa spaimei. Şi din 1995, am lucrat - şi lucrez şi acuma - la această obsesie. Imaginile trăite atunci mă inspiră, mai ales prima întâmplare. Ultimele două, încă nu ştiu ce sens au. Nici acum nu le-am dat de sea­mă.

La o tacla, cu statuile

- Atelierul tău pare, şi el, paranormal. Un spaţiu populat de tot felul de închipuiri, de la lucrări mari, până la sculptură mică. Nu ocoleşti nimic, nici un material, nicio formă...

- Şi eu am realizat că trec de la lucrări foarte mari la lucrări mici şi invers. Lucrări foarte mari cât ate­lie­rul, de trei metri. Şi m-am şi îngrijorat la un moment dat. Nu cumva ceva e greşit aici? Pe urmă, am înţeles că aşa sunt eu. Am un traseu şi o căutare a lucrului meu în ambele sensuri. Cu sculpturile mici, sunt ten­tat să caut evoluţia gestului sau a emoţiilor pe care doresc să le exprim, prin mici schiţe făcute direct în ceară. Şi mulţimea asta de schiţe, care vin unele după altele, dar chiar şi una pe zi dacă fac, se adună. Nu le arunc. Ele ajung să vorbească, să-mi dea idei pentru mai departe. Apoi le torn, le transform într-un mate­rial definitiv. Aşa se face că în 2005, am avut foarte multe lucrări mici cu personaje care au ieşit în urma acestui studiu îndelungat în căutarea unui anumit gest. Dar unele dintre lucrările acestea mici, îmi spun că au valenţe de a fi transformate în lucrări mari. Şi atunci încerc să transfer acea lucrare, păstrându-i aura, într-un material mai generos, şi cu o dimensiune mai mare. Dar am şi sculpturi care nu s-au născut din lucrări mici. Mi-au venit direct. Aşa cum este "Neli­niştea", care are 21 de personaje. Am văzut-o în capul meu, m-am gândit mult la semnificaţie, la ce vreau să fac, şi ca să-ţi dai seama ce atracţie am avut faţă de ea, am terminat-o într-o lună şi jumătate. Mergeam acasă doar ca să fac un duş, să mă odihnesc, la ora şase dimineaţa mă trezeam, la şapte eram în atelier şi abia la ora opt seara plecam acasă. A fost o perioadă foarte fericită. Cum este întotdeauna când lucrezi intens, cu materialul şi cu ideea. Vedeam cum se aşeza în fiecare zi câte un personaj, cu care chiar puteam să stau de vorbă. Şi el îmi mulţumea într-un fel că l-am făcut.

- Aşadar, vorbeşti cu statuile!...

- Tot timpul vorbesc! Dar nu aşa, ca un nebun care bântuie prin atelier. Nu. Am însă o mare bucurie ca seara, când plec, să merg cu spatele spre uşă şi să-mi iau rămas bun de la statuile mele. Le privesc adânc, ca să văd ce-am făcut: mai au nevoie de ceva sau nu? Şi dimineaţa, când intru, mă uit direct în ochii lor, să văd dacă e bine. Iar ele îmi dăruiesc bucuria. Preţul efor­tului ca să faci ceva bun. Atelierul este insula mea, în lumea asta. Eu am nevoie de o insulă şi mă izolez per­fect în atelierul meu. Înot până la el, iar când plec, intru iar în apele tulburi ale vieţii. Eu am nevoie per­manent de lucrările mele, lângă mine. Pentru că lucrările mele se nasc unele din altele. Germinează numai când una e alături de cealaltă. Mi-ar fi foarte greu să lucrez într-un atelier gol. După expoziţia mea de la Klosterneuburg din Germania, unde am dus două camioane de lucrări, m-am trezit într-un atelier gol. Şi de spaimă că n-o să-l mai umplu niciodată, am adus repede lemne noi, de cioplit, şi atunci când s-au întors lucrările, deja nu-şi mai găseau locul. Era ocu­pat de cele noi. Asta a sesizat bine regizorul Mihai Mă­niuţiu. A spus că eu am oroare de vid. Când am făcut decorul pentru spectacolul lui de la Teatrul din Craiova, am umplut scena cu nenumărate coloane şi cortine. Dar eu nu vreau doar să umplu spaţiul. Pur şi simplu, mie mi-e dragă profesia asta. Şi atelierul meu se schimbă mereu. La cinci ani, apar alte lucrări. Vin şi pleacă. Asta îmi doresc. Le pun în circulaţie, chiar da­că-mi sunt dragi. Şi apar altele în loc. Într-o vreme lucrasem aşa de mult, că nu mai aveam unde să-mi pun sculpturile. Şi am ajuns să-mi stric lucrări, ca să fac loc altora. Ăsta e atelierul meu.

De-a v-aţi ascunsa

- Arta cere singurătate, ce crezi? Tu ai nevoie de ea?

- Eu unul, da. Nu lucrez cu uşa deschisă. În mo­mentul în care îmi intră cineva în atelier, mă opresc, pun sculele alături, discut, rezolvăm problema, şi după aceea îmi continuu lucrul. Să-ţi dau un singur exemplu, mai de la începuturile mele. La sfârşitul lui 1989, am hotărât să mă ascund în atelier o lună de zile. O lună şi mai bine am stat în atelier, părăsind casa devreme şi întorcându-mă seara târziu. Şi am lucrat atunci nebuneşte, fără să ştiu ce se va întâmpla, astfel că, în '90, aveam atelierul cu multe lucrări în el. Şi în martie din acelaşi an, am putut să fac o ex­poziţie care s-a vândut toată, la Galeria Orizont. Deci, am avut iarăşi o şansă pe care am folosit-o. Am crezut în ce fac şi am lucrat pentru mine. A fost o perioadă minunată să fac 30 de lucrări mari, în atelierul meu, aici, în numai o lună. Nevasta m-a înţeles, copilul m-a înţeles, m-au ajutat. Şi îmi aduc aminte că du­pă '90, imediat, au venit la mine diverse per­sonalităţi, pentru că aveau ce să vadă. Şi am făcut şi un grup cu câţiva colegi, Mircea Ro­man, Octavian Pâr­van şi Dup Darie, cu care ne întâlneam şi dis­cu­tam de viitoarele ex­poziţii, căutam te­me. Am fă­cut 6-7 ex­po­ziţii în grupuri lărgite. Simţeam nevoia să ne afirmăm. Până în 1990, ştiam că dacă nu vor­bim, crăpăm. Şi n-o puteam face decât prin lucrările noastre. Sin­gurătatea dăduse rod. Dar mi s-a întâm­plat să lucrez şi înconjurat de lume. Asta se întâmplă în sim­pozioanele de sculptură. Îmi amintesc de un simpozion în Danemarca, de pildă. Eram în mijlocul unei pieţe publice, înconjuraţi de o bandă protectoare, fiecare cu nişte etichete prinse în piept, sculptor din România etc. Şi oa­me­nii veneau, te priveau şi intrau în dialog cu tine. De-asta se făcea sim­pozionul, ca lu­mea să intre în contact cu fenomenul sculp­turii.

Zeii din poienile de sub munte

- Ai fost în străinătate, dar şi în taberele de sculptură româneşti. Cum era atunci, până în 1990, să lucrezi în munţi, sub cerul liber?

- Eu am fost un îndrăgostit de tabere. La noi, în perioada comunistă, simpozioanele (erau numite tabere) se făceau în creierul munţilor, ca să nu intre lumea în contact cu artişti răzvrătiţi şi insurgenţi. Au fost grozave simpozioanele pentru noi, în perioada aceea. Regina lor a fost tabăra de la Măgura. Cei mai mari sculptori ai noştri au fost acolo, între 1979 şi 1985. De la George Apostu la Na­poleon Tiron, Mihai Buculei, Nicăpetre, Bata Marianov, toţi. Am jurat să merg şi eu la Măgura. Cum eram elev, pe atunci, nu pu­team să sculptez, voiam doar să văd. Şi am ajuns, după ce m-am rătăcit pe drumul de munte, şi am rămas până la sfârşit, zburdând de fericire. În tren, am scris poeme despre mâinile mari ale sculptorilor, mâini care au înflorit în urma bătăturilor de daltă şi ciocan. Eram îndrăgostit de ei, mi se păreau cu toţii zei, pe când îi priveam cum sculptau. Atunci l-am cunoscut pe Nicăpetre, cu cămaşa lui albă, un domn, aşa, înalt, şi cu cioplitorul după el, toţi îl ve­nerau. Am mers multe veri la Mă­gu­ra, am fost şi cu Romelo Pervolovici, gălăţean de-al meu. Dorinţa mea cea mai mare era să termin facul­tatea şi să prind ta­băra. Şi în 1984, prima mea tabără acolo a fost. Apoi, în următorii patru ani am fost mereu în câte o tabără. Pentru noi, au fost lecţii de viaţă. Din păcate, azi, Măgura arată ca de pe Marte. Iarba e mai înaltă decât sculpturile, pădurea îşi recu­cereşte poienile, destule statui stau dărâmate în iarbă. Dar cele mai multe dintre ele rezistă, şi lumea merge mai departe să le vadă. Eu cred că va veni timpul când destinul ta­berei se va schimba iar în bine. Cele 260 de lucrări ale ei sunt muzeul de elită al sculpturii româneşti.

Băiatul şi cărămida

- Să mergem înapoi pe firul vieţii tale. Când ţi-ai descoperit vocaţia pentru artă?

- Nimeni nu ştie la zece ani, la unsprezece ani, ce va face în viitor. Dar are nişte semne, chiar dacă nu ştie să le citească. De pildă, ştiu că am văzut odată - pe atunci eram elev la şcoala generală, în clasa a cincea - am văzut în curtea şcolii din Galaţi un copil care cioplea într-o cără­midă umedă. Cioplea cu bri­cea­gul un portret. M-a fer­mecat! Doar clopoţelul m-a smuls de lângă el şi am ple­cat aşa, cu gân­dul: cum cio­plea ăla? A do­ua chemare pentru sculptură am trăit-o pe când eram cu vărul meu aca­să la el, la ţară. Vărul meu e mai mare ca mine. Era stu­dent, intrase la Universitatea din Galaţi şi l-am găsit pe prispa casei modelând nişte măşti. Mai avea vreo două puse în jurul lui. Şi iar am rămas fascinat. Nu credeam că poate cineva să facă aşa ceva. Pe urmă, verii de o seamă cu mine m-au tras iar la joacă şi vacanţa mea a continuat, aparent netulburată. Păşteam vitele sau alergam pe câmpuri. Dar îmi rămăsese atât de tare în cap ceea ce a făcut vărul meu, încât, când am ajuns înapoi la Galaţi, m-am dus şi mi-am cumpărat chit de geamuri şi am venit acasă şi-am început să mo­delez. Mai întâi am vrut să fac o mască, aşa, ca a verişo­rului meu. Dar am abandonat repede, pentru că nu-mi ieşea. Întâmplarea a făcut ca vărul chiar să treacă pe la noi: "Ce faci tu aici? Modelezi în chit? În pământ trebuie să modelezi, în clisa de la nea Marin, de la ţară". Şi atunci m-am luminat. Cu­nos­cusem pământul, dar nu-mi închipuiam că se pot face frumuseţi din ceva obişnuit. Şi mi-a mai zis vărul meu: "Lasă, că te duc eu la un profesor. E un om deo­sebit". Profesorul era Mihai Mihai, proaspăt ab­sol­vent al Institutului de Arte Plastice. Preda la o şcoală, şi avea şi cercul de arte de la Uni­ver­sitatea Dunărea de Jos din Galaţi. El a fost întâl­nirea mea decisivă. "Lasă-l aici, că-l învăţ eu artă imediat!", a zis. Şi mi-a dat cheia de la atelierul lui: "Poţi să faci ce vrei. E atât de simplu. Când ai între­bări, să mi le pui". El a fost mentorul meu. Când am intrat la secţia de sculptură la Ins­ti­tutul "Nicolae Grigorescu" din Bucu­reşti, eram deja pregătit.

- Problema unui artist este să-şi afle stilul, să devină in­confun­­dabil, să ştii cine este, fără să-i citeşti numele de pe soclul sta­tuii sau de pe o carte. Tu ai reuşit per­for­manţa aceas­ta. Ce reţetă ai fo­losit?

- Eu nu am căutat niciodată stil propriu. Am căutat să mă ex­prim. Cred că problema creato­rului nu este să caute, ci să ştie să aştepte. Noi tot timpul culegem ceva din jur - idei, semnale pe care nu le fo­loseşti imediat ce le-ai cules, nu ştii imediat unde să le pui, provocări permanente. Cât despre imaginaţie, cred că ea ţine de natura mea de mol­dovean. Una din lecturile prefe­rate mai este încă "O mie şi una de nopţi". Mă farme­că şi acum poezia şi ima­ginaţia ei. Citesc poveşti în­con­tinuu. Pentru că vreau şi eu să povestesc, să exprim. Nu pot să concep un obiect care nu transmite ceva. Statuile mele tre­buie să vorbească.