Nora Iuga este în primul rând și în tot ce face poetă. Aparține unei generații de poeți în care, până în 1989, alte nume ocupau prim-planul, erau mai vizibile în ochii criticii și ai cititorilor de poezie, numeroși pe atunci. Poezia ei modernă, cu surse în expresionism, suprarealism și onirism, cu o intensitate a trăirii tradusă în metafore insolite, își păstrează în timp capacitatea de a emoționa, de a naște sensuri inepuizabile, pornind de la banalul cotidian, derizoriu, încărcat cu sentimente și senzații ce-l înalță ca pe un balon deasupra contingentului, în aerul rarefiat al ideilor-imagini. După 1989, procedeele ei poetice, mereu inspirate, s-au deplasat și spre proză, Nora Iuga publicând alternativ volume de poeme, romane, notații de jurnal de o sinceritate șocantă, menită să atragă atenția asupra unor aspecte în general inavuabile. Abia în libertate, după dispariția cenzurii și a tabuurilor, scriitoarea, deja sexagenară, a putut să dea frâu liber personalității sale, în care intră și o doză de histrionism. Norei, o actriță-artistă înnăscută, îi place "să se dea în spectacol", se simte bine în lumina reflectoarelor, jucându-și rolul cu o forță de seducție ce vine din căldură sufletească și tinerețe de spirit fără inhibiții. Nu numai înțelepciunea, experiența, vasta cultură a octogenarei (care e și o traducătoare de elită, cu "mână bună": trei dintre scriitorii traduși de ea în românește au luat apoi Premiul Nobel) o fac iubită azi inclusiv de tineri, ci ușurința cu care (se) comunică, deschiderea către mentalitatea secolului XXI (e un blogger activ), năstrușniciile la care se pretează, sfidând suferințele inerente, generozitatea și curiozitatea, frenezia de a trăi. Noul roman pe care vi-l recomand azi e cea mai bună carte de proză a ei de până acum. Și "Săpunul lui Leopold" (1993) și "Sexagenara și tânărul" (2000) erau cărți de raftul I, dar mai apăsat egocentrice, lăsând în voie, până la dicteu automat, "fluxul conștiinței". "Harald și luna verde" se apropie mai mult de așteptările cititorului de roman: are o poveste întinsă pe tot secolul XX, în România și Europa, are personaje bine individualizate, cu destine dramatice condiționate de nazism și comunism, are o miză majoră prin istoria care nu e doar fundal ci e țesută în chiar cariera și viața lor cotidiană. În tema largă intră și raportul artistului cu regimurile politice, vinovăția comunităților, compromisurile pentru supraviețuire, dualitatea ființei umane în care conviețuiesc cruzimea și bunătatea, ticăloșia și principiul moral. Povestea nu e linear cronologică ci se conturează dintr-un puzzle de amintiri, scrisori, delațiuni, povestiri ale unor evenimente și întâmplări reale, la care participă și oameni adevărați printre personaje fictive, făcând și mai plauzibilă lumea romanului. Stângaci ca realizare e doar personajul negativ, Otto Schalke, ticălosul absolut care se descurcă sub orice regim, călcând pe cadavre (cred că Norei, fiind un om bun, i-a fost greu să se pună în pielea unei asemenea jigodii). În schimb, personajul central, balerinul Leo Schall, e absolut memorabil: un om talentat, capabil să-și exprime prin dans complexitatea psihologică și inteligența și care, cobai al istoriei, supus unor experiențe crude, se transformă într-un "cadavru viu". Printre cei trei bărbați din generații succesive - Leo, Sam și Lonko, Nora Iuga se ipostaziază explicit în Stana, soția lui Sam, cea care le scrie povestea. Atașantă, debordantă de vitalitate și imaginație, "Stana" are totuși o slăbiciune ce putea fi evitată: pe vreo patru pagini ea trece în revistă cronicile elogioase și se răfuiește cu unii critici care n-au apreciat literatura Norei Iuga! Trecând peste asta, "Harald și luna verde" e o reușită majoră, cu o coregrafie romanescă ce lasă mai puțin loc de improvizație și cu o înțelegere mai profundă a mișcărilor dintre suferință și bucurie, dintre triumf și ratare.